„Pâinea cea de toate zilele” în Moldova medievală

16 Mar

„Pâinea cea de toate zilele” în Moldova medievala.

de invatator Ioan Mușei

Alimentaţia este o componentă esenţială a vieţii. Omul este nevoit să acorde o mare parte a timpului şi energiei sale producerii şi pregătirii hranei.

Punându-ne întrebări despre problema alimentaţiei pe care o avea populaţia din Moldova medievală, constatăm cu surprindere că sursele de informaţie sunt foarte sărace în acest sens şi de aceea, dacă vrem răspunsuri la întrebările acestea trebuie să le căutăm făcând analogii sau să dăm frâu liber imaginaţiei. Iată doar câteva din întrebările posibile: Cum se hrăneau boierii moldoveni dar şi oamenii simpli atunci? Ce mâncăruri preparau? Ce alimente îşi produceau prin cultivarea ogoarelor şi creşterea animalelor? Carne sau hrană vegetală? Cum arătau mesele la curte? Care era atmosfera reală a celebrelor ospeţe imaginate de scriitori şi regizorii de film? În ce cadru luau masa oamenii simpli? etc.

Este evident că hrana consumată de regulă de un popor este un etalon al stării materiale pe care acesta o are, la fel cum, hrana consumată de un individ „depune mărturie despre rangul său social, despre civilizaţia sau cultura care îl înconjoară[1].

Cercetând diferite izvoare istorice (urme materiale, documente, cronici, scrierile călătorilor străini, scrierile despre oamenii acelor vremuri ale istoricilor străini şi români, lucrările de artă vizuală), istoricii (mai ales cei străini, care au creat o tradiţie în raport cu cercetarea vieţii cotidiene), au reuşit să alcătuiască o istorie a mentalităţilor pentru medievalitatea europeană din care, prin analogie, putem să acceptăm o similitudine în multe aspecte ale vieţii cotidiene din ţările române cu cea din Europa occidentală. E de la sine înţeles că asemănarea nu poate fi totală, deoarece trebuie să luăm în calcul particularităţile românilor în raport cu occidentalii cât şi particularităţile occidentalilor în raport cu românii.

În toată medievalitatea, alimentaţia oamenilor s-a bazat mai ales pe alimentele    „furnizate de agricultură, cea mai veche dintre toate industriile[2], atât pe cele de producţie vegetală cât şi pe cele animaliere, în special carnea şi asta pentru că „Europa este în întregime carnivoră[3]. Cerealele care „au cunoscut un destin strălucit[4] sunt grâul, orezul şi porumbul. Aceste cereale au devenit, datorită importanţei lor în alimentaţie, „plante de civilizaţie[5].

Grâul înseamnă înainte de toate Occidentul, dar nu numai el.”[6] Sigur că nu numai în Occident se cultiva grâul, pe teritoriul vechii Dacii, după cum aflăm de la Herodot, părintele istoriei, regele persan Lisimah a găsit ogoare întinse cu această cereală şi cu siguranţă cultivarea ei s-a perpetuat de la an la an până în epoca medievală şi mai apoi până în zilele noastre, chiar dacă ţăranii moldoveni „la muncă sunt foarte leneşi şi trândavi, seamănă puţin şi culeg mult. Nu se îngrijesc să dobândească prin muncă ceea ce ar putea să aibă, ci se mulţumesc să adune în jitniţe numai atât cât le trebuie pentru hrana lor vreme de un an sau, cum au ei obiceiul să zică, până la pâinea cea nouă[7].  „Pâinea cea nouă” se producea pe „Câmpiile Moldovei” unde „în anii bogaţi grâul dă locuitorilor de douăzeci şi patru de ori sămânţa semănată, secara de treizeci de ori, meiul dă de trei sute de ori, lucru de necrezut pentru cel ce nu vede cu ochii lui .”[8]

Paine la cuptorFoto: Facebook.com/Orașul Iasi

După cum mai aflăm din prima monografie românească „Descrierea Moldovei”, operă a eruditului cărturar de faimă europeană Dimitrie Cantemir, meiul creştea atunci mai ales „în Moldova de Jos cum nu se poate mai frumos (de aceea oamenii din ţara mea au o zicală: meiul din Moldova de Jos şi merele din Moldova de Sus n-au coajă).[9] Această cereală care în Europa acelor timpuri ocupa „un loc şi mai întins[10] (decât culturile de grâu, n.m.) însemna însă pentru populaţie „o hrană destul de grosolană[11] şi de aceea a fost înlocuită ulterior (destul de greu însă, dar cu un succes vizibil după ce s-a impus) de porumbul adus din America, după descoperirea  continentului de către Columb în 1492.

Chiar dacă meiul a fost înlocuit treptat de cultura porumbului, rămâne cert faptul că această cereală care a aparţinut Europei, deci şi Moldovei, a asigurat alături de grâu, hrana ţăranilor europeni şi , implicit români, care la acea vreme îşi făceau  din mei o „pită” pe care „o mănâncă până nu se răceşte, adeseori cu unt.”[12] Această cereală avea în plus un mare avantaj pentru că ea putea fi stocată „chiar douăzeci de ani[13], ceea ce nu era de ici de acolo pentru acele vremuri în care oamenii dormeau la propriu cu sabia sub cap. Astfel meiul putea asigura hrana oştenilor din cetăţile asediate şi care rezistau un timp îndelungat.

paine de secaraFoto: http://delabogdana.wordpress.com/category/paine/

Nu putem să scoatem din calcul faptul că şi celelalte cereale se foloseau în alimentaţia oamenilor şi animalelor şi amintesc aici secara, orezul importat din zona Oceanului Indian şi aclimatizat mai apoi şi în Europa, orzul, ovăzul pentru cai, sau hrişca (grâul negru). Perioadele lungi de foamete cunoscute în istoria omenirii întăresc însă ideea că „unele peste altele, cerealele panificabile nu creează niciodată abundenţă[14]. Atunci oamenii erau nevoiţi să consume orice, de la făină de castane, linte, bob, mazăre de câmp, mazăre, năut şi până la ghindă sau rădăcini.[15]

Porumbul, această cereală care alături de cartof, fasolea şi alte plante, a fost adus de Columb din America în Europa în 1493, când s-a întors din prima sa călătorie, s-a cultivat relativ târziu în ţările române, abia la începutul secolului al XVIII-lea. Impunerea lui s-a făcut extrem de lent la noi, cum de altfel, cu mici excepţii, au stat lucrurile în întreaga Europă. Mai bine de trei secole „a fost nevoie ca ţăranii să se obişnuiască cu noua plantă, să înveţe s-o folosească şi, mai mult, să se hrănească cu ea.”[16]

Ţăranii români au făcut din el făina pentru mămăligă, care treptat, treptat a luat locul pâinii în alimentaţia lor, fără a o înlocui însă total. La fel de lentă a fost şi acceptarea cartofului, dar şi a  celorlalte legume aduse din Lumea Nouă.

Europa, credincioasă unei vechi tradiţii, continuă, până în secolul al XVIII-lea, să se hrănească cu fierturi grosolane, cu terciuri[17]. Aceste fierturi grosolane din ştevie, lobodă sau urzici şi terciurile felurite nu lipseau nici de pe mesele moldovenilor, practici care nu au dispărut nici până astăzi. De asemenea, mai ales în zi de sărbătoare, la mese se consuma carnea, laptele, ouăle, brânza de vacă şi de oaie, mierea, pentru că „felul de a ţine sărbătorile la moldoveni este de a se abţine de la muncă şi a se deda plăcerilor, petrecând ziua cu băutură, cu mese şi cu joc[18].

Carnea putea să fie de pasăre, de oaie, de porc, de vânat sau chiar de cal. Moldovenii creşteau nişte porci care „nu au copita despicată, ci întreagă şi aproape la fel ca a cailor[19] şi consumau carnea proaspătă sau o industrializau primitiv şi o conservau prin sărare şi afumare. De asemenea, cei dinspre Pocuţia consumau carne de iernucă, o pasăre pe care o vânau, pentru că are „o carne foarte gingaşă şi albă, şi la gust întrece potârnichile şi chiar fazanii[20].

Cred că din alimentaţia zilnică a moldovenilor nu lipseau fructele atâta vreme cât în acele vremuri în Moldova „pomii roditori” creşteau „în păduri întregi de pomi cu roadă[21] şi, în consecinţă, „prisosul de poame este atât de mare[22].

Străinii se puteau baza pe ospitalitatea moldovenilor care „dau bucuroşi drumeţilor pâine, brânză, ceapă, lapte şi altele de acest fel ce se găsesc în casa lor[23] şi de aceea „puteau umbla prin toată Moldova fără mijloace de drum.”[24] Italianul Giovanni Maria Angiolello care l-a însoţit pe sultanul Mahomed al II-lea în expediţia lui împotriva lui Petru Rareş ne vorbeşte de faptul că în cetatea Sucevei populaţia îşi ascunsese proviziile în pământ, însă turcii aveau meşteşug în a le descoperi trăgând pe pământ nişte lanţuri şi unde erau puţuri cu grâne ascunse, suna a gol. Tot acesta ne mai spune că ostaşii turci se hrăneau cu ce găseau şi aminteşte carnea, mierea, făina, grâul şi orzul.[25]

Pentru moldovean, băutura cea mai la îndemână era vinul, cele mai renumite fiind atunci[26] vinurile de la Cotnari, Hârlău, Huşi, Odobeşti, Nicoreşti, Costeşti, deoarece în Moldova „viile întrec toate celelalte bogăţii ale pământului […] şi (sunt) aşa de rodnice încât un singur pogon […] dă adesea patru până la cinci sute de măsuri de vin, socotite la patruzeci de litri[27]. Moldovenii au fost mereu oameni „în majoritate nestatornici, aspri, cu înclinaţie spre chef şi tânjală şi săraci[28].

Pe atunci vinul se bea şi de sete dar i se atribuiau şi calităţi terapeutice, fiind utilizat în prepararea medicamentelor sau chiar ca medicament.

Treptat, treptat au pătruns şi în ţările române băuturi noi, cum ar fi cafeaua sau ceaiul, mai întâi la curtea domnului şi printre boieri, băuturi care în timp au câştigat tot mai mulţi adepţi, ajungându-se ca azi aceste băuturi să aibă un caracter de-a dreptul popular.

Citind din proverbele[29] românilor despre mâncare, adunate de Anton Pann în volumul „Povestea Vorbii”, putem să înţelegem că în alimentaţia lor, românii simpli nu erau prea  pretenţioşi dacă doar „Pâine cu sare e gata mâncare” şi dacă „Dintr-o ridiche patru feluri de mâncări se face: rasă şi nerasă, cute (creastă, în notă) şi felii.” În vremurile cu lipsuri, „Posteşte robul lui Dumnezeu, dacă nu găseşte tot mereu” şi „Cine cheltuieşte peste ce câştigă n-are-n casă mămăligă”, iar „Ruda omului e sacul cu mălai”.

Despre ostaşii moldoveni, cu informaţii despre hrana şi obiceiurile lor alimentare în caz de nevoie , Marco Bandini mai afirma că sunt „ostaşi foarte răbdători la frig şi la arşiţă, rabdă de foame şi de sete două şi trei zile rămânând teferi. Am văzut, nu o dată, bărbaţi din boierimea aleasă, aşezându-se lângă fântână, înmuind bucăţi de pâine uscată în apă rece şi mâncându-le cu lăcomie. Când pleacă […] în tabără ei se hrănesc multă vreme cu mâncare puţină; dacă lipseşte pâinea, se hrănesc multă vreme cu lapte de iapă, dacă este la îndemână, de lipseşte laptele, atunci folosesc carnea de cal. Şi nici nu se delectează cu condimente ci de cele mai multe ori gătesc peştele sau carnea cu borş de tărâţe sau cu oţet.”[30]


[1] Fernand Braudel, Structurile cotidianului, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 112.

[2] Ibidem, p. 114.

[3] Ibidem, p. 113.

[4] Ibidem, p. 115.

[5] Ibidem, apud Pierre Gourou, p. 115.

[6] Ibidem, p. 116.

[7] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 222-223.

[8] Ibidem, p. 51.

[9] Ibidem.

[10] Fernand Braudel, op. cit., nota 25, apud M. Sorre, p. 118.

[11] Ibidem.

[12] Dimitrie Cantemir, op. cit, p. 52.

[13] Fernand Braudel, op. cit., p. 118.

[14] Ibidem, p. 122.

[15] Ibidem, p. 123.

[16] Fernand Braudel, op. cit., p. 184.

[17] Ibidem, p. 152.

[18] Marco Bandini, în Călători străini despre ţările române, vol. IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 343.

[19] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 60.

[20] Ibidem, p. 63.

[21] Ibidem, p. 52.

[22] Ibidem.

[23] Marco Bandini, op cit., p. 331.

[24] Ibidem.

[25] Giovanni Maria Angiolello, în Călători străini despre ţările române, vol. I, p. 137-138.

[26] Ordinea a fost stabilită de Dimitrie Cantemir.

[27] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 52

[28] Magini, în Călători străini în ţările române, vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1971, p. 587.

[29] Anton Pann, Povestea Vorbii, Editura Facla, Timişoara, 1991, p.147-149; 449.

[30] Marco Bandini, în op. cit., p. 331-332.

%d blogeri au apreciat asta: