Arhiva | martie, 2013

Casa de nuiele sau de valatuci!

18 mart.

Aceast tip de casa nu este specific zonei Hîrlăului sau din vecinatatea Hîrlaului! Piatra si lemnul erau destul de accesibile taranilor din vremurile de demult! Insa daca treci la rasarit de dealul Ciresului, in Jiori, spre valea Jijiei,  in camp, situatia se schimba. Casele sunt facute cu mai putina piatra si cu putin lemn. Materialele cele mai folosite erau lutul, paiele, stuful, nuielile.

Pe strada Logofat Tautu, mai sus de Politia orasului Harlau, este o casa parasita de peste 15 ani si in prag de prabusire. Pe vremuri arata foarte bine, aducea cu o casa veche evreiasca. Posibil ca proprietarul sa fi fost evreu! Ei, acum ca este deteriorata,  se poate vedea, ca fosta casa, ce arata ca fiind de oameni bogati, fiind mare si frumos ornamentata, era o casa din valatuci si nuiele. Cu timpul, probabil dupa razboi,  au fost aplicate in exterior si interior tencuieli cu mortar din ciment si nisip.

Cum se face o casa din valatuci?

Se facea o temelie mica din piatra in care se fixeaza stâlpi din lemn. (sau chiar fara temelie, direct intr-o groapa in pamant).  La capete se fizeaza doi stalpi inalti, pe care se va construi acoperisul, si stalpi mai mici in cele patru colturi ale incaperii, stalpi intermediari, si stalpi care  permit montarea usii si ferestrelor.

Pe stalpi se montau leaturi orizontale,  din jumatate in jumatate de metru, pornind de la sol catre acoperis. Intre leațurile se impleteau nuiele ca un gard. Odata terminate aceste preparative, se facea un lut destul de tare cu paie si pleava. Se taia cu sapa si se faceau valatuci. Acestia se puneu (de fapt se aruncau cu putere) in nuiele, pana se acopereau foarte bine prin interiorul si exteriorul incaperii. Stalpii (parii) la capete se uneau cu grinzi, peste care se facea iarasi o impletitura de nuiele si se puneu valatuci. Acesta constituia podul respectiv tavanul.

Pe grinzi se puneu popii, capriorii, grinda culme, leaturile transversale si apoi se puneu stuful sau paiele, care constituia invelitoarea casei.  Casa era gata construita!

Pe langa casa se facea un trotuar din piatra, care sa tina apa de ploaie departe de pereti.

Se montau usile (usa, daca era o singura camera) fereastrele. Se facea vatra si cosul de fum, care iesea prin pod in afara acoperisului. Pentru a afuma carnea se lasa o mica dischizatura, la nevoie,  astfel fumul intra in pod.

Se tencuia cu un lut cu pleava de grîu, secara, ovăz pe afara si prin interiorul camerei, adica pereti, tavan si podea. Se fețuia cu un lut mai subțire facut din argila in amestec cu balega de cal. Dupa uscare se varuia cu mai multe straturi de humus sau var.

Casa necesita un volum mare de munca. De aceea casele erau mici, cu o singura camera de 3 pe 4 metrii si mai mari.

Cara_paiantăCasa din vălătuci cu acoperiș din stuf, în construcție.

Fatada dadea catre rasarit sau sud.  Casele erau calduroase iarna, se incalzeau cu putine lemne, insa si cu coji de nuci, coceni de porumb, stuf, vreascuri, corzi de la curatirea viei (râpcă). In general, ce se aduna vara si sa pastra pentru iarna, tot ce  ardea. Am vazut, cand eram in Dobrogea la o aplicatie, la o casa modesta, se punea pe foc balegar uscat de la vite adunat vara si pus la uscat.

Vara in schimb, casele tineau cat de cat racoare, insa taranii in verile cu caldura tropicala, puneu in cosul caruței sau carului, fan si dormeau sub cerul liber.

case traditionale 003O casa traditionala din nuilele si valatuci, acoperita cu tabla, parasita. Casa se afla intr-o stare avansata de degradare. Se afla in Harlau, pe strada Logofat Tautu.

case traditionale 004

     Detaliu de la casa parasita si in parte prabusita, de care am amintit mai sus! Casa este un depozit improvizat de gunoaie. Click pe imagine, in partea de jos, se vad parii si nuielile, peste care s-au „batut’ valatucii din lut cu paie. Ulterior au fost aduse imbunatatiri. Tencuieli cu mortar (ciment, nisip si var). De asemenea s-a facut o mica prispa, pe care se ridica popii de lemn, si un trotuar din beton de jur imprejurul cladirii. Se vede tavanul din scanduri de lemn. Casa acum 10 ani, era scoasa la vanzare. Urmasii proprietarilor, domiciliati in Tg. Neamt, solicitau un pret destul de ridicat. Din acest motiv nu s-a vandut, iar acum se dăramă.

O completare facuta astazi 27 mai 2013, un articol care m-a uns la suflet: http://irinamonica.wordpress.com/2013/05/20/valoarea-spirituala-si-sociala-a-casei-taranesti/

Un mic colaj (PPS) pe youtube.com, despre modul cum se acopera o casa cu stuf intr-o localitate din Delta Dunarii. Ilustratia muzicala face trimitere la etnia constructorilor, rusi lipoveni!

http://youtu.be/rfTFSU6D6_g

Zbereni, satul dintre dealuri.

17 mart.

Este timpul sa raspund la rugamintea, de acum aproape un an, a unui roman de al nostru, aflat in cautarea norocului si painii tocmai prin Italia. Acesta m-a rugat, sa-i pun pe blog, mai multe fotografii din satul lui de obârșie ZBERENI, comuna Cotnari, judetul Iasi.

Cum mi-a starnit curiozitatea, am intrebat si eu pe cineva care cunoaste locurile si a publicat lucrari despre Tinutul Hîrlau, domnul invatator Ioan Musei.

In documentele medievale, ca prima atestare documentara, satul Zbereni, apare intr-un uric dat de domnul Moldovei, Radu Mihnea  la 15 martie 1624.  In document se intarea un uric de danie si „cumparatura”  facut de Stefan Tomșa  voievod, catre „adevaratele slugile ale noastre” fratii Gheorghe si Iurașcu Bașota. Deci se intărea dreptul de proprietate asupra asupra unei silisti din ocolul târgului Hârlău,  respectiv satul Zbereni, care este pe pârâul Cârjoaia!

De notat, de cei interesati.  In 2014, satul face 380 de ani de la prima atestare documentara.

Zbereni, CotnariCe am mai gasit? Un monitor oficial nr.46 din 25 noiembrie 1878, in care se spune de Zbreni, pendinte de Zagavia, care impreuna cu satul Cârjoaia se da in arenda pentru perioada 1881-1886. Licitatia incepea de la 2.210 lei (leii erau convertibili in aur pe atunci, cu ca acum un leu prapadit si jigarit!). Garantia  de participare era de 555 de lei. Licitatia avea loc la prefectura Iași.

Si acum cateva fotografii facute de domnul invatator Ioan Mușei, in plina iarna.

Picture 515

Scoala veche din  satul Zbereni, comuna Cotnari

Zbereni - Cârjoaia 012

Zbereni - Cârjoaia 013

Picture 523

Biserica din satul Zbereni, cu hramul Sfântul Nicolae , parohia Cireseni-Zbereni

Picture 530

Troita

De unde vine numele de Zbereni? Poate de la animalele salbatice care veneau din padurile nepatrunse de picior de om ale ținutului Cârligatura, si „zberau” in marginea satului? Cine mai știe, semnificația numelui s-a pierdut in istoria de sute de ani a acestui sat, fosta siliște domneasca, ce ținea de ocolul târgului Hârlău si Curtea Domneasca din Hârlău.

„Pâinea cea de toate zilele” în Moldova medievală

16 mart.

„Pâinea cea de toate zilele” în Moldova medievala.

de invatator Ioan Mușei

Alimentaţia este o componentă esenţială a vieţii. Omul este nevoit să acorde o mare parte a timpului şi energiei sale producerii şi pregătirii hranei.

Punându-ne întrebări despre problema alimentaţiei pe care o avea populaţia din Moldova medievală, constatăm cu surprindere că sursele de informaţie sunt foarte sărace în acest sens şi de aceea, dacă vrem răspunsuri la întrebările acestea trebuie să le căutăm făcând analogii sau să dăm frâu liber imaginaţiei. Iată doar câteva din întrebările posibile: Cum se hrăneau boierii moldoveni dar şi oamenii simpli atunci? Ce mâncăruri preparau? Ce alimente îşi produceau prin cultivarea ogoarelor şi creşterea animalelor? Carne sau hrană vegetală? Cum arătau mesele la curte? Care era atmosfera reală a celebrelor ospeţe imaginate de scriitori şi regizorii de film? În ce cadru luau masa oamenii simpli? etc.

Este evident că hrana consumată de regulă de un popor este un etalon al stării materiale pe care acesta o are, la fel cum, hrana consumată de un individ „depune mărturie despre rangul său social, despre civilizaţia sau cultura care îl înconjoară[1].

Cercetând diferite izvoare istorice (urme materiale, documente, cronici, scrierile călătorilor străini, scrierile despre oamenii acelor vremuri ale istoricilor străini şi români, lucrările de artă vizuală), istoricii (mai ales cei străini, care au creat o tradiţie în raport cu cercetarea vieţii cotidiene), au reuşit să alcătuiască o istorie a mentalităţilor pentru medievalitatea europeană din care, prin analogie, putem să acceptăm o similitudine în multe aspecte ale vieţii cotidiene din ţările române cu cea din Europa occidentală. E de la sine înţeles că asemănarea nu poate fi totală, deoarece trebuie să luăm în calcul particularităţile românilor în raport cu occidentalii cât şi particularităţile occidentalilor în raport cu românii.

În toată medievalitatea, alimentaţia oamenilor s-a bazat mai ales pe alimentele    „furnizate de agricultură, cea mai veche dintre toate industriile[2], atât pe cele de producţie vegetală cât şi pe cele animaliere, în special carnea şi asta pentru că „Europa este în întregime carnivoră[3]. Cerealele care „au cunoscut un destin strălucit[4] sunt grâul, orezul şi porumbul. Aceste cereale au devenit, datorită importanţei lor în alimentaţie, „plante de civilizaţie[5].

Grâul înseamnă înainte de toate Occidentul, dar nu numai el.”[6] Sigur că nu numai în Occident se cultiva grâul, pe teritoriul vechii Dacii, după cum aflăm de la Herodot, părintele istoriei, regele persan Lisimah a găsit ogoare întinse cu această cereală şi cu siguranţă cultivarea ei s-a perpetuat de la an la an până în epoca medievală şi mai apoi până în zilele noastre, chiar dacă ţăranii moldoveni „la muncă sunt foarte leneşi şi trândavi, seamănă puţin şi culeg mult. Nu se îngrijesc să dobândească prin muncă ceea ce ar putea să aibă, ci se mulţumesc să adune în jitniţe numai atât cât le trebuie pentru hrana lor vreme de un an sau, cum au ei obiceiul să zică, până la pâinea cea nouă[7].  „Pâinea cea nouă” se producea pe „Câmpiile Moldovei” unde „în anii bogaţi grâul dă locuitorilor de douăzeci şi patru de ori sămânţa semănată, secara de treizeci de ori, meiul dă de trei sute de ori, lucru de necrezut pentru cel ce nu vede cu ochii lui .”[8]

Paine la cuptorFoto: Facebook.com/Orașul Iasi

După cum mai aflăm din prima monografie românească „Descrierea Moldovei”, operă a eruditului cărturar de faimă europeană Dimitrie Cantemir, meiul creştea atunci mai ales „în Moldova de Jos cum nu se poate mai frumos (de aceea oamenii din ţara mea au o zicală: meiul din Moldova de Jos şi merele din Moldova de Sus n-au coajă).[9] Această cereală care în Europa acelor timpuri ocupa „un loc şi mai întins[10] (decât culturile de grâu, n.m.) însemna însă pentru populaţie „o hrană destul de grosolană[11] şi de aceea a fost înlocuită ulterior (destul de greu însă, dar cu un succes vizibil după ce s-a impus) de porumbul adus din America, după descoperirea  continentului de către Columb în 1492.

Chiar dacă meiul a fost înlocuit treptat de cultura porumbului, rămâne cert faptul că această cereală care a aparţinut Europei, deci şi Moldovei, a asigurat alături de grâu, hrana ţăranilor europeni şi , implicit români, care la acea vreme îşi făceau  din mei o „pită” pe care „o mănâncă până nu se răceşte, adeseori cu unt.”[12] Această cereală avea în plus un mare avantaj pentru că ea putea fi stocată „chiar douăzeci de ani[13], ceea ce nu era de ici de acolo pentru acele vremuri în care oamenii dormeau la propriu cu sabia sub cap. Astfel meiul putea asigura hrana oştenilor din cetăţile asediate şi care rezistau un timp îndelungat.

paine de secaraFoto: http://delabogdana.wordpress.com/category/paine/

Nu putem să scoatem din calcul faptul că şi celelalte cereale se foloseau în alimentaţia oamenilor şi animalelor şi amintesc aici secara, orezul importat din zona Oceanului Indian şi aclimatizat mai apoi şi în Europa, orzul, ovăzul pentru cai, sau hrişca (grâul negru). Perioadele lungi de foamete cunoscute în istoria omenirii întăresc însă ideea că „unele peste altele, cerealele panificabile nu creează niciodată abundenţă[14]. Atunci oamenii erau nevoiţi să consume orice, de la făină de castane, linte, bob, mazăre de câmp, mazăre, năut şi până la ghindă sau rădăcini.[15]

Porumbul, această cereală care alături de cartof, fasolea şi alte plante, a fost adus de Columb din America în Europa în 1493, când s-a întors din prima sa călătorie, s-a cultivat relativ târziu în ţările române, abia la începutul secolului al XVIII-lea. Impunerea lui s-a făcut extrem de lent la noi, cum de altfel, cu mici excepţii, au stat lucrurile în întreaga Europă. Mai bine de trei secole „a fost nevoie ca ţăranii să se obişnuiască cu noua plantă, să înveţe s-o folosească şi, mai mult, să se hrănească cu ea.”[16]

Ţăranii români au făcut din el făina pentru mămăligă, care treptat, treptat a luat locul pâinii în alimentaţia lor, fără a o înlocui însă total. La fel de lentă a fost şi acceptarea cartofului, dar şi a  celorlalte legume aduse din Lumea Nouă.

Europa, credincioasă unei vechi tradiţii, continuă, până în secolul al XVIII-lea, să se hrănească cu fierturi grosolane, cu terciuri[17]. Aceste fierturi grosolane din ştevie, lobodă sau urzici şi terciurile felurite nu lipseau nici de pe mesele moldovenilor, practici care nu au dispărut nici până astăzi. De asemenea, mai ales în zi de sărbătoare, la mese se consuma carnea, laptele, ouăle, brânza de vacă şi de oaie, mierea, pentru că „felul de a ţine sărbătorile la moldoveni este de a se abţine de la muncă şi a se deda plăcerilor, petrecând ziua cu băutură, cu mese şi cu joc[18].

Carnea putea să fie de pasăre, de oaie, de porc, de vânat sau chiar de cal. Moldovenii creşteau nişte porci care „nu au copita despicată, ci întreagă şi aproape la fel ca a cailor[19] şi consumau carnea proaspătă sau o industrializau primitiv şi o conservau prin sărare şi afumare. De asemenea, cei dinspre Pocuţia consumau carne de iernucă, o pasăre pe care o vânau, pentru că are „o carne foarte gingaşă şi albă, şi la gust întrece potârnichile şi chiar fazanii[20].

Cred că din alimentaţia zilnică a moldovenilor nu lipseau fructele atâta vreme cât în acele vremuri în Moldova „pomii roditori” creşteau „în păduri întregi de pomi cu roadă[21] şi, în consecinţă, „prisosul de poame este atât de mare[22].

Străinii se puteau baza pe ospitalitatea moldovenilor care „dau bucuroşi drumeţilor pâine, brânză, ceapă, lapte şi altele de acest fel ce se găsesc în casa lor[23] şi de aceea „puteau umbla prin toată Moldova fără mijloace de drum.”[24] Italianul Giovanni Maria Angiolello care l-a însoţit pe sultanul Mahomed al II-lea în expediţia lui împotriva lui Petru Rareş ne vorbeşte de faptul că în cetatea Sucevei populaţia îşi ascunsese proviziile în pământ, însă turcii aveau meşteşug în a le descoperi trăgând pe pământ nişte lanţuri şi unde erau puţuri cu grâne ascunse, suna a gol. Tot acesta ne mai spune că ostaşii turci se hrăneau cu ce găseau şi aminteşte carnea, mierea, făina, grâul şi orzul.[25]

Pentru moldovean, băutura cea mai la îndemână era vinul, cele mai renumite fiind atunci[26] vinurile de la Cotnari, Hârlău, Huşi, Odobeşti, Nicoreşti, Costeşti, deoarece în Moldova „viile întrec toate celelalte bogăţii ale pământului […] şi (sunt) aşa de rodnice încât un singur pogon […] dă adesea patru până la cinci sute de măsuri de vin, socotite la patruzeci de litri[27]. Moldovenii au fost mereu oameni „în majoritate nestatornici, aspri, cu înclinaţie spre chef şi tânjală şi săraci[28].

Pe atunci vinul se bea şi de sete dar i se atribuiau şi calităţi terapeutice, fiind utilizat în prepararea medicamentelor sau chiar ca medicament.

Treptat, treptat au pătruns şi în ţările române băuturi noi, cum ar fi cafeaua sau ceaiul, mai întâi la curtea domnului şi printre boieri, băuturi care în timp au câştigat tot mai mulţi adepţi, ajungându-se ca azi aceste băuturi să aibă un caracter de-a dreptul popular.

Citind din proverbele[29] românilor despre mâncare, adunate de Anton Pann în volumul „Povestea Vorbii”, putem să înţelegem că în alimentaţia lor, românii simpli nu erau prea  pretenţioşi dacă doar „Pâine cu sare e gata mâncare” şi dacă „Dintr-o ridiche patru feluri de mâncări se face: rasă şi nerasă, cute (creastă, în notă) şi felii.” În vremurile cu lipsuri, „Posteşte robul lui Dumnezeu, dacă nu găseşte tot mereu” şi „Cine cheltuieşte peste ce câştigă n-are-n casă mămăligă”, iar „Ruda omului e sacul cu mălai”.

Despre ostaşii moldoveni, cu informaţii despre hrana şi obiceiurile lor alimentare în caz de nevoie , Marco Bandini mai afirma că sunt „ostaşi foarte răbdători la frig şi la arşiţă, rabdă de foame şi de sete două şi trei zile rămânând teferi. Am văzut, nu o dată, bărbaţi din boierimea aleasă, aşezându-se lângă fântână, înmuind bucăţi de pâine uscată în apă rece şi mâncându-le cu lăcomie. Când pleacă […] în tabără ei se hrănesc multă vreme cu mâncare puţină; dacă lipseşte pâinea, se hrănesc multă vreme cu lapte de iapă, dacă este la îndemână, de lipseşte laptele, atunci folosesc carnea de cal. Şi nici nu se delectează cu condimente ci de cele mai multe ori gătesc peştele sau carnea cu borş de tărâţe sau cu oţet.”[30]


[1] Fernand Braudel, Structurile cotidianului, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 112.

[2] Ibidem, p. 114.

[3] Ibidem, p. 113.

[4] Ibidem, p. 115.

[5] Ibidem, apud Pierre Gourou, p. 115.

[6] Ibidem, p. 116.

[7] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 222-223.

[8] Ibidem, p. 51.

[9] Ibidem.

[10] Fernand Braudel, op. cit., nota 25, apud M. Sorre, p. 118.

[11] Ibidem.

[12] Dimitrie Cantemir, op. cit, p. 52.

[13] Fernand Braudel, op. cit., p. 118.

[14] Ibidem, p. 122.

[15] Ibidem, p. 123.

[16] Fernand Braudel, op. cit., p. 184.

[17] Ibidem, p. 152.

[18] Marco Bandini, în Călători străini despre ţările române, vol. IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 343.

[19] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 60.

[20] Ibidem, p. 63.

[21] Ibidem, p. 52.

[22] Ibidem.

[23] Marco Bandini, op cit., p. 331.

[24] Ibidem.

[25] Giovanni Maria Angiolello, în Călători străini despre ţările române, vol. I, p. 137-138.

[26] Ordinea a fost stabilită de Dimitrie Cantemir.

[27] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 52

[28] Magini, în Călători străini în ţările române, vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1971, p. 587.

[29] Anton Pann, Povestea Vorbii, Editura Facla, Timişoara, 1991, p.147-149; 449.

[30] Marco Bandini, în op. cit., p. 331-332.

Case traditionale. Cum se construiau, de bunicii nostrii?

15 mart.

Constructia si modelul caselor, este oglinda fidelă a dezvoltării societătii. Ma gandesc la modelul de casa, cel mai construit. Nu la cele iesite din comun (bordeie sau vile)!

Daca intr-un articol anterior, vorbeam de casa taranilor din vremea domniilor Musatine, acum voi prezenta casele construite in secolele XVII – prima jumatate a secolului XX.

Dupa ce situatia Moldovei s-a mai stabilizat, moldovenii au inceput sa scoata “casele din pamant” si sa le construiasca la suprafata pamantului. In bordeie (zemnic) se mai pastrau fructe, legume, vinul, mai tarziu cartofii!

In general exista un tipic comun de construire a casei.

Dupa ce isi asigura bucata de pamant, moldoveanul, isi aducea materialele de contructii. Piatra (mai multa in zona de deal si munte si mai putina la campie), lemnul de constructii, stuful si paiele,  la campie si dranita (șindrila) mai la deal si munte, lutul (argila), pentru tencuit si fețuit, caramida pentru cosurile de fum, chirpicii pentru ziduri.

Odata materialele aduse, cu ajutorul rudelor, insa sub conducera unui mester local, cunoscut ca bun meserias in constructia caselor,  incepea treaba. Construirea casei!

Casele se construiau mai ales vara, cand era o perioada fara ploi.

Mai intai se pregatea terenul. Se nivela, se facea un zid de sprijin, daca se construia intr-o panta mai abrupta. Se facea drumul de acces. Cateodata construcția casei era precedata de constuirea unei fântâni.

Apoi cu jaloane (țarusi) si sfoara, se trasau suprafetele care se sapau pentru temelie. Adica se faceau niste santuri. Adancimea si latimea santurilor de temelie, era in functie de inaltimea casei. Cam o treime din inaltimea casei, era temeila in pamant.

Daca sub o camera (mai ales bucatarie) se facea pivnita, se sapa o groapa cat tine camera, la adincimea de 2 metrii.

Piatra se aseza in santuri, avand grija ca sa se imbine la colturile cladirii si pietrele intre ele. Daca in randul de jos erau doua lespezi de piatra, randul de sus trebuia sa se aseze in asa fel incat, lespedea de piatra, sa se sprijine pe cele doua de sub ele.

La beci se facea pereti de piatra, pe toate cele patru laturi. Se lase spre exterior un garlici, pentru accesul in pivnita. Tavanul se facea in bolta.

Picture 528Bolta unei pivnite Foto: Ioan Musei in localiatea Zbereni, Cotnari

Piatra se imbina folosind straturi de lut moale (liantul pietrelor).

Cand temelia iesea deasupra nivelului santurilor, se facea un cofraj din scanduri, in asa fel incat nivela (polobocul sau blobocul) care masura orizontalitatea, sa arate bula la centru. Adica perfect orizontala.

Se facea un zid de piatra, bine imbinat. Cu grija mai ales la colturi, unde de obicei se punea piatra mare, care se prinda cotul celor doua laturi.

Inaltimea temeliei era in functie de amplasmantul casei. Mai inalt in zona inundabila, lunca, si mai joasa in zone cu teren plat si cu panta lina. Dar si in funcție de cata piatra avea gospodarul. Piatra era scumpa si se aducea cu carele cu boi, de la mare departare.

Dupa ridicarea temeliei, se aducea pamant si se umplau spatiile pana se ajungea la orizontala temeliei. Se tasa foarte bine pamantul cu maiul (un butuc de lemn cu doua șipci ca niște cozi de lopata) cu care se bătea foarte bine pămantul.

O problema era, faptul ca nu se putea face o izolatie hidrofuga intre temelie si zid. Doar cei cu bani isi permiteau sa aduca smoala sa o topeasca si sa o toarne peste temelie.

Incepea constructia peretilor. Se incepea cu un colt de casa, apoi celalalt colt, si rand pe rand, se puneau chirpicii folosind ca liant lutul. Se avea grija ca chirpicii sa fie bine imbinati intre ei. Se lasa loc pentru usi, ferestre, deasupra lor se puneau buiandrugi ( dulapi de lemn), care permiteau sa se faca zidarie desupra acestora. Pentru ca zidurile sa fie perfect verticale, mesterul folosea un fir de lâna (cânepă, in) care avea la capăt un plumb sub forma de fus, dar si nivela (polobocul sau bolobocul)!

ChirpiciFacutul chirpicilor, o munca grea, murdara si obositoare

la care erau implicati si copii. Chirpicii erau baza constructiei peretilor caselor.

Odata cu zidaria, se construia din caramizi si cosul de fum, care era incastrat in zid. De obicei de facea cu mai multe spatii, in functie de cate sobe deservea cosul de fum. Cosul se zidea pana iesea la un metru deasupra acoperisului. Se tencuia foarte bine cu lut facut din argila, pentru a se preveni incendiile.

Odata zidurile construite, se trecea la invelitoare, acoperis. Intai de-a lungul zidurilor exterioare (portante cum se spune acum), care sustineau acoperisul, se puneau grinzi de lemn.  Acestea se ancorau de zidărie cu scoabe de fier si cuie mari sau piroane.

Se puneau grinzile de lemn, in mod egal si la aceiasi distanta. Grinzile de obicei se puneau din cap, in capul construcției, pe mijlocul casei era un zid ce lega zidurile exterioare. Capetele grinzilor erau ieșite în afara zidurilor. Unde era pripa, cat prispa si inca un metru spre exteriorul zidului. Si grinzile se ancorau cu scoabe si cuie sau piroane. In capul grinzilor se puneau costoroabe sau coștoroabe, care erau taiate cu un anumit model. Pe prispa, grinzile se sprijineau pe popi ce erau ancorati (ziditi) in prispa.

Pe grinzi se ridicau popii pentru partea de sus a acoperisului unde se punea culmea. ( o grinda transversala pe care se puneau capriorii)!

Cum in Moldova, casa traditionala era in patru ape, se aduceau capriorii de pe capatul grinzilor pe culmea casei,  (masurate si taiate toate de aceiasi marime) folosind o sfoara. Se masura exact de la perete lungimea unor grinzi, de la colturile cladirii, se intindea un fir si se marca prin zgariere cu un cui locul unde se va taia grinda.

Intre capetele exterioare ale grinzii si grinda culme, se puneau capriorii. Acestia erau mai ales de brad insa si de  alte lemn (tei, plop, salcam), Conditia era sa fie trainici, sa suporte greutatea acoperisului, insa si a zapezilor iarna. In zona de munte si deal, acoperisul era mai tuguiat, panta mai mare, iar in zona de campie acoperisul era mai jos.

Odata pusi capriorii si fixati cu cuie, piroane si scoabe pe popi, gospodarul lega la coltul culmii, un prosop si ramuri de salcie, tei inflorit si busuioc. Este un semn de multumire pentru Dumnezeu ca l-a ajutat sa ridice casa. Totodata se stopeste cu aghiazma casa in constructie, se spune rugaciunea Tatal Nostru, pentru ca Domnul sa aiba grija de casa, sa o fereasca de foc, de cutremure, inundatii, alunecari de teren  si alte napaste, pentru sanatatea gospodarilor. Cu aceasta ocazie, gospodina aduce constructorilor mancare si un pahar de vin.

Transversal peste capriori, se puneau stinghii de lemn (rigle cum le spune acum), leațuri de lemn. Acestea se pun de la streasina spre coama casei, la distante egale. Daca se pune tigla, distanta dintre leaturi este cat un olan de tigla.

Dupa ce se termina de pus leaturile, se pune invelitoarea propriu zisa. Stuful, dranita (șindrila), țigla. Pentru a se pune tabla, peste capriori se pune o podea din scandura.

Tigla, dranița (șindrila), stuful, paiele, tabla, se pune de la coama catre streașina.

Acum casa este “la roșu”.

Intre grinzi, se prind in cuie leațuri de lemn, intre ele se pun valatuci din lut cu paie pe niste bucati de leaturi, de cat distanta dintre grinzi. Acestea sunt puse la suprafata de jos a grinzilor, folosind panouri din scanduri sprijinite in popi de lemn. Asa se face tavanul casei. Era trainic, insa grinzile suportau o greutate mai mare. In plus dupa uscare, podul putea fi folosit era cum se spune circulabil.

Se pun ferestrele si usile,  sub buiandrugii. Acestea era tocaria, facuta de timplari. Ea se ancoreaza bine in pereti cu pene de lemn si cuie. Cu lut de fac muchiile (glafurile cum se pune acum).

Sau se pot pune prin pod, scanduri de lemn, astfel se construieste plafonul casei. Sau pe sub grinzi. Scadurile se prelucreaza  la templar, sunt geluite si au diferite incrustari. Ele se vopsesc, sau lacuiesc.

Peretii se tencuiesc, folosind malaua ( unealta a zidarului, compusa dintr-o bucata de scandura subtire si un maner), se fac peretii drepti si netezi. Lutul este din argila amestecata cu pleava de paie de grau, dupa uscare se finiseaza cu un lut mai subtire facut cu balega de cal. Cand se usuca bine si capata culoarea pamantului uscat, se varuieste in doua sau trei straturi de var. Primul este mai gros si cu nisip.

Pe jos, podeaua, in functie de buget. Se poate face o dusamea din lemn, in acest caz se pun grinzi  de lemn, geluite, in santuri,  intre santuri pamant batatorit, peste care se pun scanduri de lemn, geluite. Scandurile se fac din stejar, dar si din brad sau alte esente de lemn. Se mai pot pune lespezi slefuite din piatra, sau caramida. Daca gospodarul era sarac,  se lasa o pardoseala facuta din lut cu paie si peste aceasta,  un lut cu balega de cal.

La intrarea principala in casa, se faceau trepte din piatra.

De jur imprejurul casei, din piatra, se facea pentru protectia temelei, un trotuar (bordura), de pana la un metru latime, inclinat spre exterior.

La exterior, de obicei in anul urmator constructiei casei (sau in acelasi an daca gospodarul mai are bani si timp) tencuieste cu lut peste chirpici. Si dupa finisare, si uscarea lutului, se dau mai multe straturi de var.

Casa traditionala nu era prea dificil de construit. Ma uitam la televizor, cand erau inundatii si se hotara stramutarea caselor. Se recupera tigla, lemnul si tocaria ( usi, ferestre), eventual piatra si case se putea face, daca se procurau chirpicii!

Casa traditionala pana in anii 1940 era cu o singura camera, cu iesirea direct in exterior printr-o usa de lemn. Iesirea era spre sud sau rasarit (est). Ferestrele erau mici, fixe.

In coltul opus de unde era usa, era hornul si soba cu plita si eventual cuptor.

casa paieCasa acoperita cu paie. Are o singura incapere. Langa casa, un coșer pentru porumb. Casa din spate este acoperita cu dranița (șindrilă). Casa se afla la Muzeul satului Bucuresti. Foto: hotnews.ro

Dupa razboi, pana prin anii 1960, casele erau cu doua camere, pe centru era un hol, din care dadea in cele doua camere si in spate, spre o dependinta. Casele aveau in fata o prispa, din care plecau popii ce se ancorau de grinzi. In partea de jos, pentru a opri pasarile sau animalele din gospodarie sa intre in casa, se facea un mic gard, cu o portita in dreptul usii. Pe prispa se puneu la uscat vara ceapa, usturoiul, fasolea. De asemenea in verile foarte calduroase se dormea pe timpul noptii. Tot pe prispa se mai intindeau si rufele la uscat.

Dupa anii 1960, statul obliga taranii sa-si faca case tip! Erau cu patru camere, un hol mic la intrare. Apare separat bucataria, de obicei spre sptele casei cu usa spre curte, o camera de oaspeti (de curat) , dormitoare.

W.C. era ultima grija a gospodarilor. Era undeva mai departe de casa si mai ales de fantana. Haznaua, era o groapa peste care se puneau grinzi de lemn si pe ele o cabina acoperita, care se inchidea cu o usa.

Baie se facea la cei mici in covata, sau lighean de tabla. Cei mai mari, la o cada de lemn in care se punea apa incalzita pe plita.

Conditiile de igiena de acum sute de ani,  mai sunt aplicate si acum, la milioane de gospodarii. Mai vezi in ziua de azi inclusiv  vile, dupa proiecte imprumutate din occident, care au haznaua in fundul curtii si baia se face tot la lighean! Insa au si bai si WC-uri in casa, iar canalizarea duce la o fosa ceva mai departe de casa.

case istorii 011   Sticlaria 046 structura lemn casa_1  Dersca 2011 august 081

Stanga, o casa traditioanala din Pârcovaci, o casa din Sticlaria – Scobinți. Jos, stanga,  interiorul unei case traditionale.

Dersca 2011 august 082  Zagavia Costica 022 Zbereni - Cârjoaia 075 Zbereni - Cârjoaia 010

Tavan din scandura, pereti de lut varuiti. Un pod de casa. Foto 3: Buiandrugi, care sunt prinsi de grinzi. Pe ei se sprijina capriorii. Peste buiandrugi, scanduri care constituie bazia (pazia), partea de sus si coltul fațadei sunt ornate cu modele din stucaturi. In jos o casa traditionala din Scobinți.

Zbereni - Cârjoaia 014 Zbereni - Cârjoaia 009

Case traditionale din zona Parcovaci,  Sticlaria, Scobinti, Zbereni, Buhalnita.

Carul cu boi, doar o legenda, de alta data!

12 mart.

Din piesajul satelor moldovene, a disparut un vehicol, care a a contribuit la istoria Moldovei! Carul cu boi, “boii boureni”, boi domnesti cu crupa inalta si coarnele larg rasfrânte! Carul cu boi, cu care, s-a transportat piatra cetatilor si curtilor domnesti, bisericilor, conacurilor boierilor, piatra de pe drumuri, de la case, de la fantani. Carul cu boi cu care s-au transportat secole la rand lemnul din padure, bucatele de la camp! In vreme de bejenie se punea avutul si se duceau in pribegie, familiile urgisite de soarta, ale Moldovei!

car-cu-boi

Mai vezi prin arhive, filme de peste 50 de ani, alaiul de nunta, cu mireasa si mirele in carul cu boi, sau carul incarcat cu zestrea miresii. Boii impodobiti cu stergare minunate, cu flori si busuioc in coarne! Sau la inmormantari, pasul boilor de la car, lin si molcom, parca in ritmul trist al cortegiului funerar!

Dar plugusorul de Anul Nou? Veneau gospodarii cu plugul cu patru boi, impodobiti de sarbatoare, cu cetina si stergare de in sau canepa in coarne, trageau o brazda in curtea gazdei, in pocnetul harapnicelor si bicelor, a mugetului buhaiului, in vacarmul talangilor, clopoteilor si zurgalailor. Alaiul de uratori, cu costume populare, cu masti, creaiau o atmosfera care facea sa-ți tresalte sufletul in tine. Era ceva sacru, ca o rugaciune in biserica!

Unde sunt toate acestea? Au disparut sub tavalugul civilizatiei si globalizarii culturii!

Mai stie cineva cum arata un car cu boi? Cate parti componente avea? Cati mesteri lucrau pentru a face un car?

La un car muncea un rotar, un dulgher, un fierar. Carul era in vremurile din trecut TIR-ul satului. Era unitate de masura si plata. Cat costa un car cu lemne? Cat costa un car cu piatra?

Acum carul este un obiect de decor ambiental, la vilele potentatilor. In car nu mai vezi bucate, lemn, piatra, vezi vase cu flori!

Unde sunt boii domnesti, boieresti, ai taranilor? Nimeni nu mai tine in zilele noastre boi! Au aparut masinile, tractoarele, iar pentru taranul cu un petec de pamant, o caruta cu cai, pe pneuri este tot ce-i trebuie.

Taranul care avea car cu boi, era respectat de tot satul. Avea cu ce ara, semana, transporta bucatele din camp, avea cu ce aduce piatra de la cariera, lutul de la lutarie, lemnul de la padure. Carul era legatura gospodariei cu mediul! Nu degeaba cand se tocmeau pentru o casatorie, parintii tinerilor luau in calcul,  numai pamantul, casa, acareturile, ci si carul cu boi si inventarul agricol. Nasii, cu dare de mana, gospodari, daruiau tinerilor insuratei doi juncani de 1-2 ani, pentru ai invata la jug.

Deci ce gasim la un car?

Patru roti, mari si solide ca sa suporte peste o tona de materiale. Roata este facuta de rotar si sina exterioara si cercul butucului rotii, de fierar. Roata are un ax, butucul din care pleaca cele 10 spițe (schițe) , ce intra in cele  5 obezi. Peste obezi de trage un șina din fier forjat, care este ca si anvelopele, consumabil. Adica cu timpul de subțiaza si se rupe, necesitand inlocuirea.

Pe rotile din spate se pune transversal un butuc de lemn cu lant si șurub, cu maner, legat de osie si inima carului, pe post de frana.

Rotile si ataseaza cate doua la osii, osia din fata si osia din spatele carului.

roata_de_car

Cele doua osii, se leaga intre ele cu inima carului ( un ax din lemn tare) a carui capat iese catre spatele carului, dand posibilitatea lazii carului se se lungeasca). Va mai amintiti copii fiind, cand stateam pe inima carului?

Peste osii, se afla dricul (care este sasiul carului) ,  de pe el, se ridica cate o draghina. Se trece printr-o ureche aflata pe leuca,  loitrea ( niste bile de lemn de esenta tare) care constituie partile laterale ale lazii carului. Peste dric sunt puse scanduri, care la transportul lemnelor lungi din padure se scot.

Dricul este unit de protap prin crucea carului.

Lada carului se inchide la capete de cate un șușlete. Aceste se poate muta pe  lada carului sau pe un gratar in sus sau in joc, in funcție de ce se transporta.

Peste lada se punea un coșar, o impletitura de nuiele ca un țarc pentru a mari volumul lazii carului cand se transporta porumb, fructe etc.

Proțapul (oistea)  era  o bara de lemn ce leaga dricul,  de tânjală prin crucea protapului, si prin acesta,  se injugau boii.

Jugul este o piesa de lemn, strujita special si lustruita, ca sa nu raneasca gatul animalului, ce se punea pe gatul boilor. Are o parte superioara ( jigla) si una inferioara (lana sau policioara). La cele doua capete se punea un cui mare din fier , numit resteul.

Fiecare bou care se injuga la car, avea locul lui dintodeauna. Era boul dinspre brazda si boul dinspre om. Adica cel din stanga la car, la plug pe timpul aratului, călca in brazda! Iar celalalt, din dreapta, era  pe partea unde se afla persoana, care-l mana.

Cu ce comenzi erau invatati boii? HAIS- la stanga, CEA -la drepta! HOO comanda pentru  a se opri! PRIMESTE, cand erau adusi la injugat. Animalul stia sa plece capul pentru intra in jug. Poate mai sunt si alte comenzi, insa nu mi le amintesc.

Este posibil sa fi incurcat cumva, ceva din compunerea carului. Eu sunt orasean de-o viata intreaga. Cele stiute sunt “furate” de pe la bunici (Dumnezeu sa-I odihneasca in pace)!

car boi descriere

Se vede jugul, legat la proțap. De asemena osia din fața, si crucea carului.

Portul popular din tinutul Harlaului!

8 mart.

Motto: „Costumul popular din toate provinciile locuite de români se caracterizează prin folosirea culorii albe, considerată mitul purităţii la poporul român. În costumul popular românesc predomină ţesăturile albe de cânepă, in, bumbac, lână. Croiul costumului are ca lege de bază, folosirea fără pierdere a materialului.” 
Citat din : „Cămaşa de sărbătoare din Colecţia muzeală Conceşti” Autor, Emilia Pavel

Costumul popular din zona Harlaului, ca in intreaga Moldova, nu mai este nici o imbracaminte de lucru, de toate zilele, nici de sarbatoare! Mai este scos din lazi sau sifoniere, de la naftalina, doar cand se desfasoara unele activitati culturale si mai ales de copii si tineri! Putine costume se mai confectioneaza astazi! Sunt tinute ca niste relicve in „camerele de curat” sau de oaspeti, in lazile de zestre, in sifoniere si se mostenesc ca niste odoare rare.

Am avut ocazia sa particip la multe expozitii etnografice, organizate de scoala generala I-VIII “Petru Rares” din Harlau, scoala generala din Parcovaci sau de Clubul Copiilor din Harlau. Costume populare, mai vezi la copiii de gradinita si de la clasele mici, cu ocazia serbarilor de sfarsit de an scolar sau de ziua copilului, 1 Iunie.

De asemena, la Casa de Cultura Harlau, la ansamblul „Sarba cu Naframa”. Insa dupa cum apreciaza cunoscatorii, costumele nu sunt specifice zonei Hârlau!

Ca un miracol, in orasul Hârlău, datorita satului Parcovaci, ce apartine de oras, este o vatra vie de etnografie si folclor, care nu sufera imprumuturi si alterari ca in alte localitati.

Costumele de femeie sau barbat, sunt cam aceleasi pe care le vezi in fotografiile de nunta ale bunicilor!

Ca in toata Moldova, costumul popular reflecta anotimpurile si locatia. Avem costume pentru anotimpul cald si pentru anotimpul rece. Costume pentru femei si pentru barbati.

Costumele populare pentru femei,  sunt diferentiate in functie de varsta. Fetitele, fetele tinere nemaritate, au costume in culori vii, folosesc mai multe podoabe. Costumele sunt mai pe talie! Femeile maritate sau mai in varsta, folosesc la decorarea costumelor culori mai putin vii, predomina culorile de nuanta rece. De asemenea se observa si purtarea de putine podoabe. Doar cercei, verigheta sau inel, lantisor de aur (argint)   la gat. Iar la batrane, camasa alba, imbracaminea neagra si baticul de culoare inchisa, negru, maron. Fuste negre.

Deci ce distingem la costumul popular femeiesc? Invelitoare pentru cap. Vara batic colorat, iarna caciulita de blana, batic gros de lana sau berta ( șalul ) de lână.

Pentru partea de sus a  corpului: Camasa sau ia,  este din borangic, bumbac, mai rar de in, are  cusaturi la revere, maneci si piept. Motivele sunt geometrice, florale, zoomorfe.  In zona Parcovaci, sunt motive simple, in 1-2 culori, fara intindere mare.

Camasa de mireasa, este deosebit de elaborata. Din  borangic, cu motive brodate si cusute, reprezinta ca si momentul – nunta, un articol de imbracaminte dosebit de frumos si unic.

Peste camasa (ie) care este cu maneca scurta vara si cu maneca lunga iarna, se poarta o bundita din piele de oaie, frumos ornata cu motive florale, iar la umeri si piept au blanita de miel, de obicei negru, astfel se creaza un contrast intre albul bunditei, rosul, verdele sau albastrul decoratiilor si negrul conturului.

Peste acestea se poarta un suman gros din lana de culoare neagra sau maron, care la guler sau maneci, uneori si in partea superioara spate,  au diferite cusaturi cu motive geometrice.

Fusta, catrinta sau sorțul, se poarta de la talie in jos. In zona Parcovaci, insa am vazut si in satul Sticlaria, com. Scobinti, fusta este simpla, de culoare neagra, insa si maron,  larga si usor plisata. La tinere, este putin mai jos de genunchi, la femeile maritate si mai in varsta, pana la jumatatea gambei. La fetite dar si fete mai mari am vazut camasi tip tunica. De la talie in jos au poale albe, tivite cu diferite broderii, peste care vine fota (catrința), care este tesuta la razboiul de tesut, este  din lănă, in culori vii, cu benzi verticale. Aceasta este incinsa la talie cu o cingatoare (bârneața), tesuta. Este in culori vii, de multe ori avand cele trei culori ale tricolorului national.

Pentru lucru, au legat la talie o pestelcă (sort) de panza. Acesta are multe intrebuintari. Ferește fusta sau catrința,  purtatoarei pestelcii de a se murdari. Mai este folosita pentru a strange si transporta pe distante scurte de diferite lucruri (fructe, legume, oua de gaina si cate si mai cate!).

Iarna, femeile  mai poarta cojocel de piele de oaie, pieptare, zabun. Pe cap berta (șal) gros din lâna!

In picioare ghete, pantofi de piele. Opinci nu mai poarta nimeni. Mai vezi la diferite expozitii, activitati si serbari scolare, copiii cu opinci din piele, iar la o eleva dintr-o clasa mai mare, ca o noutate, opincute din piele, cu toc!

Nimeni nu mai foloseste la incaltari obiele. Vara ciorapi de bumbac, iar iarna ciorapi de lana de oaie, de obicei albi dar si negrii sau brumarii, lungi pana la jumatatea gleznei, si apoi rasuciti. Corapii sunt simplii au diferite ornamente sau motive simple, la partea de sus.

Ca un accesoriu de nelipsit la costumul de femeie, traista sau traistuța din panza tesuta in patru ițe, este nelipsita. Fiind de obicei in ton cu culorile predominante ale costumului (fotei sau catrinței, mai ales)!

De nelipsit este si naframa. Batista, frumos tivita si brodata sau cusuta, cu motive florale, geometrice, in 2-3 si mai multe culori. Cu numele fetei si eventual anul cand a fost cusuta (naframa).

Daca la femei, costumul popular are o atat de mare varietate, si la barbati este diferentiat. La flacai si la barbatii mai in varsta. De vara si iarna!

Sa incepem cu camasile barbatesti. Gasim camasa dreapta, tunica, camasa cu platca si camasa fusta.

Camasa tunica este cea mai veche si cea mai folosita. Ea are maneci si este lunga, pana mai jos de talie. Are si aceasta motive florale la piept, guler,  umeri si maneci.

Este din canepa, in, bumbac. Camasa de canepa este purtata mai ales la munca. Camasa de mire este mai elaborata, era tesuta din borangic (matase) , bumbac si mai rar din in, are motive florale in culori vii, iar mânecile  incretite, cu cat flacaul era mai bogat, cu atat era mai lungi sunt mânecele.

De la talie in jos, barbatii purtau ițari. Din lana sau bumbac. Si aici, in functie de starea flacaului, ițarii erau incretiti puteau ajunge si la 2 metrii lungime. In zilele noastre, ițarii au fost inlocuiti cu pantalonii. Acestia de la gambe in jos sunt stransi si au o bată care merge sub călcâi si se poarta in cisme. Pentru ghete, pantalonii sunt drepti. Din fericire, pantalonii de barbati nu sunt ornati ca in alte parti, cu diferite cusaturi in partea superioara sau cu lampasuri in diferite culori, in partile laterale.

Itarii erau stransi la talie cu o curea, peste itari venea camasa, care la brau este stransa de un chimir lat din piele sau brâu lung si lat de 15 centimetrii,  care la sold se inoada, iar capetele sunt lasate sa atarne. Brâul este tesut din lana, cu motive geometrice, deseori avand benzi colorate cu tricolor. Chimirul sau braul a fost purtat pana tarziu, si barbatii in varsta il poarta si acum, mai ales la munci grele, deoarece, spun ca protejeaza spatele!

Peste camasa, poarta o bundita (bondita)  inflorata cam la fel cu cea femeiasca. Mai poarta cheptar. Iarna suman de lana sau cojoc din blana de oaie.

Incaltamintea in zona Hârlăului pentru barbati este predominant cu cisme de piele neagra si ghete (bocanci). Doar baietii, pentru diferite activitati scolare, mai poarta opinci din piele. De asemenea, ghete la pantalonii de culoare alba. Itari nu se mai poarta! Si nici opicile din guma (cauciuc) sau piele de porc.

Pe cap, este traditionala in sezonul cald, palaria verde sau neagra , cu boruri scurte si o pana de păun. Iarna baza este caciula, din piele de miel, neagra, brumarie, maronie, mai rar alba. Este simpla sau cu bordura.

La Muzeul Viei si Vinului din Hârlau, este o sala dedicata nuntii si botezului. Aici sunt minunate costume populare de nunta pentru miri dar si pentru vornicei si druște.

http://www.muzeulvieisivinului.ro/Despre-muzeu-2/,Galerie-foto-16

Las mai bine fotografiile sa vorbeasca. Acestea sunt facute in ultimii 4 ani, cu ocazia serbarilor scolare, la expozitii de etnografie organizate la Clubul Copiilor din Hîrlau sau scoli.

nov_8 026Gospodina si o bunica, in costume populare din satul Parcovaci – orasul Harlau. Expozitie de costume populare de la Clubul Copiilor din Harlau.

100_0727Tinere fete, eleve la scoala generala Parcovaci, cu ocazia unor activitati scolare! Au camasa (ie, catrințe si barneață) Sub catrințe, au poale de culoare alba (jupe, mai la oras).  Culoarea calda, de rosu este imblanzita de culoarea neagra.

costume 005Fetite de la gradinita in costume populare la o activitate la Clubul Copiilor din Harlau. Mai apropiata de specificul zonei, fetita cu batic pe cap.

costume 019Fetita care sta in picioare, este imbracata intr-un costum autentic din zona satului Parcovaci – Hârlău. Manecile camasii sunt largi, iar modelul este simplu la manseta si piept. In picioare are opincute din piele si ciorapi de lana brumarie.

costume 020

Costum de fata si baiat din zona Scobinti – Sticlaria ( nu mai retin exact, fotografia este de acum 4 ani). La costumul tânarului se observa itarii din bumbac incretiti, camasa lungă si brau. Camasa este decorata cu cusaturi la piept si mansete. La fata camasa este stransa la mansete, este bogat decorata pe umeri, manseta si piept cu motive florale. Pe cap are o frumosa berta (șal) neagra. Pacat ca aceste costume nu sunt complete, fata are cizmulite, iar baiatul pantofi de sport!

costume 029O fetita de la gradinita. Are un frumos si autentic costum popular din Parcovaci. Poalele ( jupa de sub fusta), au o frumoasa broderie).

expozitie etnografica 013Un exponat de la o expozitie scolara organizata de Scoala generala „Petru Rares” din Harlau la Clubul copiilor din Hârlau. Este un costum de femeie din satul Parcovaci. Camasa, berta (șalul) neagra din lana, fusta neagra plisata, larga la poale, o traistuta din lana, in carouri.

expozitie etnografica 028Camasa din bumbac, are cusuta pe umeri si piept precum si la maneci motive florale, trandafiri.

expozitie etnografica 033Camasa din bumbac, are motive florale pe piept. Manecile sunt incretite cu un șnur cu motocei.

AE0C0DA9

B6F84248

Camasi din bumbac cu frumoase decoratiuni la revere si piept. Au fost expuse la o expoziție etnografica la Clubul copiilor din Hârlâu. Provin din colectia unui colectionar din satul Poiana, comuna Deleni.

expozitie etnografica 035Acesoriu la costumul de fata, o traistuta din panza tesuta in patru ițe!

expozitie etnografica 036Costume din zona Deleni, jud. Iasi, la o expozitie scolara organizata la Clubul copiilor din Hârlău. La costumul barbatesc, care este de mire, distingem palaria, camasa de borangic cu mansetele largi, bundita de piele de oaie cu bordura neagra, din blana de oaie. Costumul de femeie, pe cap, batic alb,  brodat pe margine, camasa tunica cu manecile lungi, catrința negra, peste poale,  plisata, prinsa cu bârneața. Pe perete naframe. La brau fata are o naframa.

Click pe fotografii pentru detalii.

O completare. Multumiri dominisoarei Raluca Grosu, fost prim dansatoare in cadrul formatiei de dansuri „Sârba cu Naframa”,  care a avut amabilitatea  de a-mi dea unele referinte privind descrierea costului popular!

Cele patru anotimpuri ale alimentatiei moldovenilor din veacul Musatinilor

6 mart.

Daca am putea lua o masina a timpului si am arunca o privire la meniul majoritatii moldovenilor din vremea primilor Musatini, insa si de mai tarziu, vom descoperi o alimentatie inedita si alimente care in majoritatea au rezistat timpului pana astăzi. Citind lucrari de referinta, este drept ca majoritatea sunt din Republica Moldova, am avut o revelatie, privind alimentele utilizate si mai ales modul de gatire a acestora.

Primavara – dupa o iarna grea, cand majoritatea alimentelor puse la pastrare au fost consumate, primele raze calde ale soarelui si topirea zapezilor, era asteptata de moldoveni! Era speranta ca vor manca mai bine si nu vor mai rabda de foame. Foamea, era o spaima permanenta a locuitorilor Moldovei. O incursiune a tatarilor care pustiesc totul, le luau animalele, le incendiau casele si rezervele de hrana, o seceta prelungita, un atac al lacustelor care distrugea holdele, putea duce la foamete si moarte.

Deci, este o dimineata insorita de aprilie. Gospodina, tocmai a muls vaca si a pus la fiert in oala de lut, in vatra din piatra, in jaratec, laptele. Peste laptele fiert, mai pune niste fiertura de mei sau grau fiert, sau ovaz fiert si toarna totul intr-o strachina mai mare si mai adanca. Toti cei din casa, cateodata si trei generatii, luau lingurile de lemn si dupa o scurta rugaciune de multumire pentru bucate, mancau repede.

Mai putea sa puna in strachina gospodina,  oua fierte ochiuri in apa, sau in coaja, sau prajite in untura de porc pastrate peste iarna in chiupuri de lut, cu o bucata de lipie din faina de mei, amastecata cu secara.

Sau daca nu avea nimic, dadea o bucata de azima sau fiertura de mei, cu o zeama legume, sau de carne, daca a mai ramas din ziua precedenta.

Daca se pleca la munca, punea in traista din papura impletita, niste lipii de faina de mei, amestacat cu grau, sau secara, orz sau ovaz, usturoi, branza, carne afumata. De asemenea ulciorul cu apa.

Pentru pranz, care era mult spre seara, moldoveanca fierbea in oala de lut, o bucata de carne de miel primit de la o ruda, un vecin, sau din gospodaria proprie, adauga linte sau mazare, si la urma punea loboda, urzici tinere, frunze de papadie, paralute (grâușor) si acrea cu frunze de macris sau borș. Sarea era greu de procurat. Se aducea de negustorii din muntii, de la ocnele domnesti si se vindea cu bani grei. A varsa sarea, era considerat un mare pacat si semn rau prevestitor! Sarea era vitala, atat pentru oameni cat si pentru animale.

Daca era o zi de sarbatoare, gospodina, putea folosi la gatit carne de cal, vita, oaie, pasare, porc fie proaspat, fie carne ramasa de anul trecut, care era afumata sau sarata, sau pastrata in vase de lut in grasime de porc sau sau de oaie. Sacrificarea vitelor se facea doar ale celor imbatranite sau vacilor sterpe. Viteii daca erau vigurosi erau lasati sa creasca pentru a fi folositi la jug, la carul cu boi, la fel caii la caruta sau calarie. Oile pentru a da lana si lapte.

Sau putea face o friptura in grasime, sau in vatra un fel de gratar in jaratec. Insa foarte rar, baza era fiertura de carne si legume.

Nu lipsea o paine dospita din secara, grâu (mai rar, grâul era painea boierului, clerului si domnului), mei, orz sau ovaz.

Sa nu credeti ca nu exista si desert. Moldoveanca, avea grija ca de sarbatorile mari religioase sa faca pentru familie, placinte din faina de secara, grau, sau orz, ovaz macinata la rasnita de piatra, si umpluta cu mere uscate si apoi hidratate, cu carne tocata pe trunchi, cu un pic de miere de albine pentru indulcire, sau un fel de coltunasi umpluti cu branza, carne si fierti in apa.

E04C7347

De asemena putea sa faca grau sau orz fiert in apa si apoi scurs si amestecat cu miere, cu prune uscate, mere uscate.

Vara era raiul de pe lume pentru moldoveni! Mancarea se imbunatatea simtitor cu legume: linte, mazare, naut, apoi ciuperci din padure sau din gradina unde se arunca gunoiul de la animale. Daca pica si ceva vanat (caprioara, mistret, iepure, bour (bizonul moldovenesc) mancarea devenea déjà domneasca. Cu vanatul era periculos, padurea era a domnului, manastirii sau boierilor iar cei prinsi plateau cu viata! Doar razeșii, si erau numerosi in vremea primilor Musatini si a domnului Moldovei, Stefan cel Mare, aveau padure obsteasca.

Pestele era prins cu ciorpacul, juvelnicul, napatca sau navodul. Se mai prindeau racii, scoici de apa dulce, sau melci din padure.  De obicei pescuitul era treaba de femeie sau copii. Barbatii aveau alte preucupari, mai serioase. La peste se spunea maja, iar la pescar majariu (Vezi Petru Rares, inainte de a fi domn era comerciant de peste Petru Majariul)

Incep sa apara si fructele. Ciresele din padure, corcodusele, merisorul, maciesul. Floarea de salcam erau pentru placinte.

Buretii: pânisoare, hribii, chitarcile, ciobanasii, mai spre toamna opintici (ghebele). Butetii erau fierti, cu mujdei de usturoi si cu mamaliga de mei, era o mancare hranitoare si apreciata. (Si azi a-si spune). Mamaliga de mei era groaznica la gust, destul de greu digerabila, insa moldovenii erau invatati cu ea, faina o amestecau cu faina de secara, ovaz sau orz). Cum arata meiul? Daca aveti matura din targ acasa, sa stiti ca este din mei, iar din semnitele acestei cereale, se facea painea sau mamaliga moldovenilor!

Deja femeile incep sa adune ciupercile comestibile (buretii), le curatau,  le spalau si le puneau la uscat la soare, pe sfori, sau gratare din nuiele impletite , pana se stafidesc. Apoi le pune in pod pentru iarna sau in cosuri de nuiele in locuri racoroase si aerisite.

Toamna, era raiul fructelor, merelor, corcoduselor, prunele, perele, fragii, murele, afinele din padure. Strugurii, din care se facea vin. Vinul se pastra in vase de lut ingopate sau butoaie din lemn.

Se aduna mierea din stiubeie. In Moldova se stia ca cele mai multe prisăci cu stiubeie cu albine erau in tinutul Harlaului si tinutului Cârligătura.

Carnea de cal, vita, capra, oaie dar si de vanat, urs, cerb, capra, bison, mistret, se usca si afuma.

Camara țăranilor era groapa de cereale. Se sapa in vecinatatea casei o groapa circulara, de 1 la 1,5 metrii adancime, larga de pana la un metru. Groapa era larga la fund si se ingusta spre suprafata. Se puneau in groapa paie, ramuri de copaci si lemne mai subtiri care se ardeau. Peretii gropii erau astfel uscati si intariti. La fundul gropii se puneu scanduri de lemn. Peste gura mai stramta a gropii, se punau scanduri, peste scanduri frunze uscate si paie, pentru a feri cerealele de inghet,  peste acestea o piatra mai mare sau pamant.

Porcii se sacrificau mai ales dupa caderea zapezii. Carnea se consuma proaspata, insa se topea pentru grasime si se pastra in vase de lut. In grasime (porcii erau de o rasa apropiata porcului mangalita si semana mult cu porcul mistret), se folosea pentru iluminat in opite, dar si pentru gatit. In fierturile de mei, orz, ovaz, secara iarna se punea grasime de porc cu carne. Grasimea era folosita si pentru frmantat aluaturi.

Tot pentru iluminat in opaite, dar si pentru gatit, se folosea si săul de oaie.

Branzeturile erau baza alimentatiei. Mielul dupa ce era sacrificat, in stomac se punea lapte de oaie si sa lasa la uscat. Acela era chiagul, care se punea in lapte, pentru a-l inchega si face branza.

Branza era sarata, uscata, afumata, cu cea de vaca se facea o telemea si se pastra in butoiase din lemn. Se consuma si cașul si urda. Erau la cautate si bauturile fermentate di  laptele de vaca. Laptele nefiert cu un pic de smantana se punea la prins in vase de lut. Dupa cateva zile, dupa ce se lua smantana de deasupra, se amesteca si se facea iaurt, chișleagul, in care se punea mamaliga de mei, secara, sau paine dospita sau lipie. Mai ales vara era o bautura racoroasa.

Moldovenii erau si amatori de bauturi alcoolice. Vinul din struguri, cidrul din mere, miedul, dar si bere din fermentarea orzului.

Daca avea vin, si mere, gospodina moldoveanca stia sa faca si oțet. Otetul era atat aliment cat si medicament.

Borsul de tărâțe, atat de apreciat de moldoveni, facut in chiupuri de argila, cu tarate de grau, si o crenguta de visin, era acru si sanatos. Era nelipsit din orice gospodarie. Iarna era o sursa de vitamina C si imbunatatea gustul mancarilor, fierturilor. La bors punea gospodina si ceva plante uscate pentru gust si consistenta borsului.

Nu cred ca era casa de moldoveni in care sa nu fie manunchiuri de plante medicinale. Flori de tei, de musetel, sunatoare (pojarnita), potbal, galbenele, papadie, mugurii de brad, angelica, seminte de mac, maciese, catina alba si rosie. Sute si sute de plante, care in functie de zona, erau farmacia familiei.

Traditia se transmitea de la mama, la fiica. Ele stiau cand sa le recolteze, cum sa le usuce, cum si cand sa le foloseasca!

Mai foloseau plante pentru combaterea daunatorilor cum ar fi pelinul,  si plante aromatice.

Cu toate viccisitudinile vietii grele ale familiei de moldoveni, aveau un meniu variat, pe masura a ce la oferea natura si gospodaria proprie. Insa erau dependenti de capriciile naturii. O seceta prelungita sau un atac puternic al lacustelor (vezi Stefan al V-lea Lacusta, 1508 – 1540) a adus foametea in Moldova. In acesti ani mortalitatea in randul populatiei era de peste 30 la suta. Un alt impediment erau posibilitatile reduse de pastrarea alimentelor. Cerealele erau pastrate in gropi arse, iar carnea era afumata sau sarata.

Baza pregatirii alimentelor era fierberea acestora.

Din relatarile calatorilor straini care au trecut prin Moldova sec. XIII-XVI, care au fost invitati  la mesele marilor boieri si domnilor din Moldova, rezulta ca alimentele folosite nu erau mult diferite de cele ale moldovenilor obisnuiti, diferenta era in gatitul lor mai sofisticat, in cantitati mai mari, precum si folosirea a unor cantitati mari de carne de vanat, vita, oaie, porc. Nu lipseau mirodeniile, piperul adus de neguțatorii care treceau prin Moldova, pe „drumul moldovenesc” care lega cetatea Jaffa din Crimeia cu Polonia si tarile baltice.

Nu am pretentia ca am prezentat exact si veridic aceste alimente.  Astept eventualele comentarii!

risnita de piatra

Foto: http://www.ribita.ro/cultura.php

Cum arata o locuinta de acum 630 de ani?

5 mart.

Cercetarile arheologice de la curtea domneasca de la Siret, Suceava si Harlau, dar si marturiile unor calatori straini ce au trecut prin Moldova acelor vremi, au scos in evidenta un model de casa pentru targovetii , dar si pentru oamenii simplii, taranii, din mediul rural.

Interesant ca in aceste constructii exista o continuitate, ce vine din antichitatea dacica. Descoperirile arhelologice in siturile din perioada dacica, ale unor vetre de sat, au evidentiat acelasi mod de constructie si chiar acelasi inventare ca cel din secolul XIII-XIV.

Ce calitati trebuiau sa indeplineasca aceste case?

  • Sa fie usor de executat. Cum incursiunile tatarilor si ale altor popoare vecine erau destul de dese, locuintele erau abandonate, iar locuitorii fugeau in paduri si alte locuri inaccesible, uneori aveau timp sa ia ceva din invantarul casei, alta data plecau cu ce aveau pe ei, si eventual animalele (boii, vacile, caii, oile).
  • Sa utilizeze materiale din zona. Lemn, nuiele, argila, stuf, papura.
  • Sa fie orientata cu usa (din pacate unica, nu existau ferestre) spre sud sau vest.
  • Sa fie destul de departe de albia inundabila a unui curs  de apa, insa destul de aproape de aceasta pentru necesitatile gospodariei.
  • Sa fie in vecinatatea unor drumuri comerciale, a unei biserici, a locuintei (resedintei intarite, cetatii) nobilului local (cneazului local);
  • Sa aibe acces la un loc de munca, adica in targuri, la negustorii bogati, in sate in vecinatatea  mosiei nobiliare si deseori in apropiere de curtea intarita a boierului. Acces la padure, câmp arabil, helestee cu apa.
  • Sa fie in apropierea unui targ, a unei piete locale de unde sa-si cumpere cele necesare gospodariei si muncii, si sa vanda surplusul de produse.
  • Sa aiba acces la pamant pentru cultivat, vii, livezi, locuri de pasunat, izlaz.
  • Sa fie in vecinatatea unor paduri, locuri mlastinoase, greu accesibile invadatorilor, pentru refugiu.

Casa omului obisnuit, a targovetului, taranului era construita astfel:

Se sapa o groapa de 1,2-1,5 m adancime, 5 metrii (si mai mult) lungime, 2-3 metrii latime.

Se puneau de-a lungul partii inferioare a gropii intr-un sant, grinzi de lemn care constituiau talpa casei. Pe ei se plantau doi stalpi grosi, cu furca in sus pe care se va pune o grinda transversala. Aceasta va constitui structura de rezistenta a casei.

Invelitoarea casei de facea cu capriori din lemn, care se sprijineau pe o grinda, de pe cei doi stalpi centrali si pe marginea gropii pe trunchiuri de copaci sau jumatati de trunchi de lemn,  taiati transversal, si de cele mai multe ori simplii butuci din lemn.

Peste capriori se punea o plasa din vergi de lemn, impletite pe capriori, iar peste aceasta  impletitura se punea stuf, paie, sau paie amestecate cu lut care era batut in acestea si deasupra paie si apoi pamant in strat de 15-20 cm.

Partea  de deasupra gropii  era de 30-50 de centimetrii inaltime.

In partea de sud sau vest, in dreapta sau stanga stalpului principal se facea usa de lemn. Acesta era pe partea care nu dadea spre vatra de piatra, unde se facea focul si se gatea.

Peretii gropii se intareau fie prin plasa din nuiele impletite, care era lasata asa, sau peste care se lipea un strat de lut cu paie si se fetuia cu un alt strat de lut amestecat cu balega de cal.

Pe jos de batatorea foarte bine pamantul, se lipea lut cu paie si se fețuia cu lut amestecat cu balega de cal. Care avea posibilitate, punea  pe jos o rogojina din papura impletita sau culmea luxului, o dusamea rudimentara din trunchiuri de  lemn cioplit.

Iesirea din bordei se facea pe o usa de lemn cioplit (un garlici) cum este la beciuri. Se punea un prag, si niste trepte. Practic pe acel garlici se iesea din groapa aflata la adancimea de 1-1,5 m.

De-a lungul “camerei” care era si dormitor si bucatarie, se punea langa vatra de foc, din pietre, o lavita pe care se dormea, iar in partea opusa pe tarusi din lemn o lavita cu vase de gatit. Ulciorul de apa, oala de gatit, castroane de lut, cani de lut, opaitul cu grasime de porc sau ceara de albine. Iar spre usa, tot pe tarusi din lemn, lavite ca niste banci.

Se mai foloseau pe post de scaune butuci din lemn, sau erau facute din lemn, de obicei un fel de taburete cu trei picioare. La fel era si masa mica, cu trei picioare si o tablie din scanduri cioplite cu barda sau toporul.

Din orice gospodarie erau nelipsite copaia din lemn, vase din lemn, lingurile de lemn, fundul de lemn.

Vatra de foc se punea pe un postament de aproximativ 30 de centimetrii inaltime de la pardoseala, era din piatra, iar fumul se ducea spre partea de sus a bordeiului. Nu exista un cos de fum!  Ca sa nu provoace incendii, tavanul se batea cu un amestec de lut cu paie. In fata vatrei era un postament unde se trageau carbunii si se punea pe carbunii oalele de lut pentru gatit sau diferite alimente la copt in spuza sau prajit! Despre mancarea de zi cu zi a moldovenilor, din secolul musatinilor, in alt articol!

Pe pat si lavite erau rogojini din papura sau paie de ovaz, paie batatorite, sau fan si peste care se punea o blana de oaie, care era folosita si pentru invelit.

Articolele de imbracaminte erau putine si puse pe o culme deasupra lavitei de dormit. Uneori se mai puneau pe lavite si  pereti scoarte din canepa sau lana.

In interiorul bordeiului sau in exterior in gropi arse, se depozitau cerealele.

Langa bordeie, moldovenii din vremea Musatinilor aveau cotetele de pasari, adaposturi pentru animale.

Aceste case erau facute in lungul unei ape, iar prin fata lor,  trecea un drum ingust, cat sa incapa un car cu boi. Drumul era serpuit pentru ca urma linia cursului de apa si a pantei dealului unde se aflau bordeiele.

Nu stiu daca se poate realiza cum era viata in aceste bordeie. Cert este ca ofereau cat de cat, adapost de ploaie, de vant, caldura vara si frig iarna.

Speranta de viata era de 30-35 de ani. Un barbat la 30 de ani era in putere cat un barbat din vremurile noastre la 60-65 de ani. Molimile faceau ravagii, razboiele si luptele permanente, faceau ca populatia Moldovei din vremea lui Petru I Musat si mai incoace, sa fie putina. 80% din populatia Moldovei traia in zona deluros-montana si in zona mlastinoasa de la varsarea Nistrului in Marea Neagra, in Bugeac.

Am folosit in documentare lucrarile:

Case, conace si palate vechi romanesti. Lucrearea este semnata de Corina Nicolescu, publicata in 1979 in Editura Meridiane – Bucuresti

Un oras medieval Harlau, a arh. Stela Cheptea, publicata in editura Centrul de Istorie si Civilizatie Europeana – Iasi 2000.

http://www.folkromania.com/cms/articole/mestesuguri_traditionale/mobilierul_taranesc

Casa istorii_2

Sectiune casa_1

Astazi despre măști si mascați!

4 mart.

In fiecare an, pe 3 ianuarie, Hârlaul este animat de zeci de personaje mascate venite dintr-o lume din trecut! Masti inspaimanatoare, care  reprezinta personaje din teatrul popular. Personaje din mitologia populară şi din folclor sunt prezentate şi ele în această lume fantastică, ce se dezlănţuie cu tăria unui ritual, în miezul iernii, de Crăciun, (mai putin) şi mai mult de Anul Nou. De asemenea, cu prilejul unor evenimente memorabile din devenirea individului şi a colectivităţii, cum ar fi moartea.

În perioada 25 decembrie – 7 ianuarie, în fiecare an, pe uliţele satelor, este o atmosfera specială, de mare sărbătoare creştinească (Naşterea Domnului) şi de înnoirea timpului calendaristic. În această perioadă există o multitudine de obiceiuri şi credinţe care marchează trecerea dintre ani, îmtâmpinarea noului an fiind însotita de ritualuri, uneori mostenite din păgânism. În categoria celor din urmă intrăşi carnavalul cu cetele de mascaţi. În prezent, aceste jocuri cu mascaţi constituie doar prilej de petrecere populară, de bucurie în zile de sărbătoare specială, fără a se mai cunoaşte simbolistica acestor manifestări şi a măştilor.

Măştile din zona Hârlau, dar si localitatile din vecinatate,  sunt confecţionate din materiale diferite, cum ar fi: piele şi blană de animale, ţesături de pânză sau postav gros, lemn cioplit, coajă de tei, de mesteacăn, de brad, inflorescență de stuf. În compunerea lor intră de asemenea bucăţi de metal sub formă de plăci sau cercuri, sfoară groasă colorată, pene de păsări, câlţi de cânepă, păr de cal sau porc, carton colorat, mărgele, nasturi, bucăţi de sticlă, bobe de fasole, coarne de animal, oglinzi, panglici colorate etc. In ultimul timp vad si materiale mai “moderne”! Fasii de pungi de plastic viu colorate, sau materiale sintetice, carpete din fibre sintetice cu imprimeuri exotice, imbraca mascatii, cerbul sau capra. Masti din cauciuc, sau specifice sarbatorilor de Hallween! Pentru a atrage atentia pe langa zurgalai, talangi, clopotei, folosesc sirene de mana cu palnie, din plastic, si mai nou ochelari de soare! De, lumea improvizeaza, in pas cu moda!

In Hârlau, exista un centru de confectionare de masti la Clubul Copiilor, la cercul de traditii si arta populara, condus de un expert in materie, profesorul Bogdan Bârzu. La Sticlaria, com. Scobinti, cunosc un mester popular Curecheriu Constantin, care are si un mic muzeu etnografic menajat in locuinta personala.

Mastile, au avut menirea de a ascunde identitatea celuia care le poarta, sai dea acea putere mistica, de a alunga duhurile rele din colectivitatea rurala. Iar prin urarile de An Nou, de sanatate si prosperitate, sa invoce binele, recolte bogate, fecunditatea si spor in noul an agricol. Din pacate astazi semnificatiile sacre si ascunse, sau pierdut. A ramas doar spectacolul teatrului popular.

Ce  reprezinta mastile?  Mai intai personajele satului! Popa, doftorul, evreul, mosul, baba, militarul, țiganul, vânătorul.  Dar si personaje din lumea animalelor! Capra, cerbul, caluțul, berbecii, ursul.

Aceste  personaje mascate sunt in cadrul unei “bande”conduse de un vornicel, de obicei inarmat cu o bâtă noduroasa, sau un militar cu o sabie. Eijoaca”, pe o melodie specifica, interpretata la fluier, vioara, acordeon, dobe (tobe mai mari), sau niste tobe mici, folosite de catre dubasi, uneori si de o mica fanfara (banta) populara.

Fiecare personaj alegoric “joaca” pe o melodie specifica! Jocul caprei, a cerbului, ursul, a mosilor!

Vorbeam de mastile mortuare! Am vazut o astfel de masca la Muzeul Viei si Vinului din Harlau. Pe vremuri, la priveghiul celui decedat, veneau barbati mascati, care interpretau roluri hazlii, care evocau momente din viata celui decedat, dar si pentru a mai face pe apropiati, rude, sa uite de durerea pierderii celui drag.

Atunci cand priveghiul se face dupa randuiala traditionala, cei veniti sa privegheze mortul danseaza, fac jocuri cu masti, joaca jocuri distractive, canta din fluier, spun basme, joaca jocuri de carti, mananca,si discuta despre treburile curente ale oamenilor si ale comunitatii. La priveghi se petrece, deci intrun anumit fel si rostul petrecerii, este nu numai sa alunge somnul celor veniti sa privegheze, ci si sa marcheze, in cadrul ceremonialului de trecere, momentul despartirii de cel mort. Este ultima petrecere a celor vii impreuna cu cel mort.

100_0623
100_0624
100_0625
100_0710

  Masti din expoziția de la Clubul copiilor din Hârlău

Festival 2012 021
Festival 2012 026
Festival 2012 050

 Alai de mascati care insotesc cerbul, ursul, capra. O masca de urs si cerb.

Festival 2012 075
Festival 2012 088
Ian_2 013

In fotografie  jocul mosilor! Ar tebui sa fie 12 mosi, reprezentand cele 12 luni ale anului ce a trecut.  Jocul ursului cu alaiul sau. Ursul este imbracat intr-un costum confectionat din inflorescenta de stuf. O relicva ancestrala a unei civilizatii agrare. Masti din alaiul caiutilor. In costum alb, de ofiter calaras, din alaiul caiutilor.

Ian_2 016
img_1564_resized
img_1660_resized

Masti de cerb si urs.

caluti
masti berbeci

Alai cu caluti, jocul calutilor. Jos  masti pentru berbeci, in actiune! Ultima data cand am vazut un alai cu berbecii, a fost in editia 2010 a Festivalului traditiilor si obiceiurilor de iarna din Harlau.

Năframă.

3 mart.

Cu ce puteam incepe altfel, decat cu năframa! Este un petec de panza, din in, bumbac sau borangic. Este batista satelor. Insa ce batista. Tivita si infrumusetata cu flori, motive geometrice, texte. O gasim in toate ocaziile. De la nastere si pana la moarte,  chiar si după, la pomenire!

O gasim pe fața copilasului ca sa-l fereasca de soare, de vant, de frig la primul drum spre biserica, pentru a fi botezat. Naframa o gasim la mire si mireasa, la vornicei, la nunta, la cumatrie, la hora in sat, la inmormantare! O gasim pe cosul de bucate cu pasca, oua rosii, cozonac, cand gospodina merge de Paste la biserica.

Naframele, erau printre primele lucruri cusute de fete. Naframa era dovada harniciei fetelor, a bogatiei, a priceperii in arta cusutului! Era un simbol ascuns al sentimentelor fata de un flacau pe care-l indragea. Cand fata iesea la prima hora, baiatul o tinea de naframa. Fata daca avea cu drag un flacau, ii daruia o naframa! Era aceptul ei pentru casatorie, urmand ca parintii sa se intalneasca ca sa stabileasca data nuntii si aranjamentele de casatorie!

Naframa de la nuntă, a fetei avea cusute de duști numele miresei și a mirelui. După nuntă era așezată pe fundul lăzii de zestre. La moartea unuia din soți, naframa era ruptă în două. Jumătatea unde era scris numele celui decedat era pusă in sicriu, iar cea cu numele soțului supravețuitor era pusă înapoi in lada. Urmând ca la moartea lui, să fie pusă în sicriu. Era credința, că astfel se vor reîntâlni pe lumea cealaltă. (muzeograf Ovidiu Focșa).

 

Cand flacaul pleca in aramata, fata ii daruia o naframa ca un talisman, sa-i poarte noroc, sa-l fereasca de cele rele si sa se intoarca sanatos acasa pentru a se casatori! cand eram comandant de pluton sau companie, gaseam aceste naframe la soldatii din toate tinuturile României. Si la români, si la unguri sau germanii din zona Sibiului si la sarbii din Caras-Sererin sau Timis.

Pot spune ca naframa era unica, cum s-ar spune, personalizata. Era ca o scrisoare unde scria destinatarul si expeditorul. Unele aveau data cusuta pe ele.

costume 006

Fetite in costum popular din Parcovaci – Harlau. Se observa naframa prinsa la brau.

costume 026

Fetita, costum popular din zona Harlau, se observa naframa prinsa la brau si pe traistuța din lana cu carouri albe si negre.

expozitie etnografica 012

Expozitie de arta populara organizata la Clubul Copiilor din Harlau. Ii si năframe. Articole din zona Deleni – Iasi.

expozitie etnografica 026

Naframa din in, din 1938 din zona Feredeni – Deleni!

expozitie etnografica 034

Naframe, ștergar in expozitia particulara Curecheriu, sat Sticlaria, com Scobinti

Sticlaria 029         Sticlaria 033

E1736C21

FF2AA3AE

Câtă migală,  cata rabdare si simt al frumosului, au dat dovada femeile, care au cusut aceste naframe. Multe din fetele sau femeile  care au cusut aceste mici podoabe, poate nici nu mai sunt pe acest pamant! Au ramas urmasilor aceste mici bijuterii de arta populara! Doar muzeele si putini iubitori de frumos si autentic din Moldova, mai au asa ceva!

Mai intreb, cine ar indrazni, sa-si stearga nasul, cu aceste mici capodopere de arta populara?