Archive | Mai, 2013

Casa traditionala si sufletul taranului

28 Mai

Valoarea spirituală și socială a casei tradiționale țărănești

Zbereni - Cârjoaia 010

Noi aşa am pomenit şi casa, şi locu’; da’ n-ai dreptu’ să le strici, nici să le laşi în părăsire, că vezi, ele vin din părinți.”
„Casa are şi ea locu’ ei, ca orice lucru. În bătătura casei toate să fac parcă mai bine. Locu’ casei e loc bun, e loc ferit; orice-ai pune rodeşte, orice-ai face e frumos. Asta vine aşa din duhu’ strămoşilor.” (Ion Staicu Țîntea, 83 de ani, Poiana Mărului, Brașov, 1964 [1])
Pentru ţăranul român, casa nu avea doar o valoare materială şi utilitară, el se simţea profund legat de casă prin calităţile pe care i le conferea ca unui nucleu de stabilitate, în care avea parte de tihnă şi armonie, un loc rodnic şi benefic, generator de sensuri spirituale, nu numai materiale.
Adesea, când vizităm un muzeu dedicat omului tradiţional şi lumii sale, cum este Muzeul Naţional al Ţăranului Român sau Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, avem impresia că obiectele materiale – de la simple unelte până la casele ţărăneşti – au un „cântec” al lor, care ne vorbeşte despre frumuseţea şi nobleţea sufletului tradiţional, despre o rânduială, o coerenţă în care acestea se integrau firesc, potrivit unui rost profund pe care lumea contemporană l-a uitat. Un rost în care se uneau simplitatea, armonia, echilibrul, dar şi taina, fiindcă, cum spunea Constantin Noica, măsura care caracterizează poporul român nu este una raţională, suficientă, ci mai angajată în absolut decât cea din Apus [2]. Astfel ea a fost ferită de excesele sau suficienţa care deseori au tulburat lumea Apusului, dar pe care ţăranul roman, atâta vreme cât a putut trăi în acea armonie şi simplitate care îi caracterizau lumea, nu le-a cunoscut. Înţelegem de ce Horia Bernea, fondator al Muzeului Ţăranului Român, spunea că civilizaţia ţărănească „nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista” [3].
Această bucurie de a exista provine din faptul că ţăranul român se integra în mod armonios şi firesc în fire, nu exista opoziţie între el şi lumea în care Dumnezeu a sădit rosturi bune. Lumea îşi păstra armonia câtă vreme rămânea în această rânduială în care a fost întocmită de către Creatorul ei, fiind ca o prelungire a ordinii spirituale.
Acestea fiind spuse, e uşor de înţeles de ce locurile cărora aparţinea ţăranul român şi prin care se definea – cele mai importante fiind casa şi satul – erau pentru el pline de semnificaţie. Locul familiar, considerat bun, benefic şi ferit era, în primul rând, casa, care se integra organic în alte spaţii – vecinătatea, satul, ultimul fiind hotarul, adică punctul unde se sfârşea spaţiul care îi dădea ţăranului un sentiment de siguranţă şi libertate. Nu întâmplător, hotarele (ca şi răspântiile) erau marcate cu troiţe sau cruci (din piatră sau din lemn) menite să-l ferească pe cel care trecea dincolo, care ieşea din spaţiul cunoscut, unde se simţea apărat. Cum arată Ernest Bernea, spaţiul, pentru ţăranul român, depăşeşte cadrul fizic, are însuşiri spirituale, are concreteţe vie, este calitativ, nu liniar şi abstract [4]. Locul ales pentru amplasarea casei, modul cum era aceasta orientată, orientarea odăii de locuit, chiar aşezarea obiectelor din interior nu erau întâmplătoare, sau pur utilitare, ci aveau şi o profundă încărcătură spirituală.

Zbereni - Cârjoaia 074
Pentru vechiul ţăran român, existau locuri bune, benefice, curate, dar şi locuri rele, cum erau cele în care fuseseră comise nelegiuiri sau asupra cărora îşi exercitau influenţa forţe necurate. Astfel, măsura la care recurgea ţăranul era sfinţirea locului unde urma să-şi întemeieze gospodăria, pentru a restaura calităţile benefice ale firii şi curăţia acesteia, însuşiri care ţineau de rânduiala bună în care Dumnezeu a alcătuit lumea. Pentru a feri locul de rele, ţăranul recurgea şi la anumite gesturi rituale, de exemplu, la temelia casei erau îngropate diverse elemente, precum aghiazmă, tămâie, vin, sare sau pâine [5].
Orientarea casei este, de asemenea, semnificativă. Casa avea o orientare precisă, având faţa spre miazăzi şi odaia de locuit spre răsărit. Vorbind despre orientarea calitativă a lucrurilor în spaţiu, Ernest Bernea arată că, pentru ţăranul român, răsăritul şi miazaziua sunt rodnice şi generatoare de bine, în timp ce apusul şi miazanoaptea erau considerate nerodnice, aducătoare de rău [6]. În satul românesc, direcţia preferată era răsăritul, generator al luminii, al binelui şi frumuseţii: „Când faci cruce, când te rogi, stai cu faţa la răsărit. De clădeşti o casa, s-o faci tot cu faţa la răsărit. Are putere, că de-acolo vine lumina” (Reveica Gogonea, 40 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1965 [7]). Însuşirile răsăritului ţin nu doar de prezentul existenţei de aici, ele se leagă, în credinţele poporului român, de tema morţii şi a învierii: „Toate se pun cu faţa la răsărit, că e casă, că e floare. Şi un om de moare îl aşază tot cu faţa la răsărit.” (Elenă Bășa, 40 de ani, Moeceni de Jos, Bran, 1971 [8]); „(…) Noi credem în a doua înviere şi toţi morţii au să vină cu faţa spre lumina” (Ion Țogoe, 54 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1966 [9]).
Valoarea spirituală şi socială pe care ţăranul român o conferea casei era foarte puternică. Pentru el, casa era strâns legată de familie şi de tradiţie [10]. Nu se putea concepe întemeierea unei familii fără ridicarea unei gospodării, a unei case proprii, ţăranul nu se simţea întreg, dar nici „în rând cu lumea” dacă nu avea şi casă. Aşadar, străduinţa şi nevoia de a-şi întemeia o casă erau nutrite de un profund sentiment social de angrenare în comunitate, dar şi de stabilitate a familiei în faţa satului.
Cum spune Ernest Bernea, ţăranul român „nu stătea cu chirie”, el nu se muta din locul de care era profund legat prin trecut şi rădăcini. Este o situaţie cu totul diferită de cea din viaţa modernă urbană, în care omul este forţat să-şi schimbe continuu locuinţa sau, dacă are o locuinţă, nu are parte de tihnă din cauza înrobirii faţă de bănci şi a dependenței de împrumuturi; în plus, spre deosebire de casa omului modern, casa ţăranului era ieftină – fiind construită din materiale ecologice, iar la construcţia ei nu participa doar familia, ci şi rudele şi prietenii – şi durabilă, asigurând ţăranului o stare de stabilitate şi independenţă. În mentalitatea vechiului sat, părăsirea moştenirii părinteşti era considerată o greşeală, o rupere de trecut, de un „tezaur familial” care, prin părăsire, era sortit dispariţiei, iar adaptarea la o viaţă lipsită de rădăcini era extrem de dureroasă. „Lumea azi nu s-astâmpără, umblă de colo-colo. Mie nu-mi place-n străini; nu am haznă departe, în alt loc. Binele-i aici, în casa mea şi-n curtea mea; toate au rost şi toate le ştiu. Aici au trăit părinții mei, aici şi eu. De ce să rup?” (Elisabeta Bratu, 74 de ani, Tohanu Vechi, Braşov, 1965 [11]).
Pentru omul contemporan, obişnuit mai mult cu o viaţă abstractă, dezrădăcinată, este greu de înţeles bogăţia de semnificaţii pe care o avea pentru ţăran casa părintească. „Casa părintească însemna pentru ţăranul român tradiţie vie, însemna lege, însemna rudenie, care uneori e de natură spirituală, însemna cuib de lumină şi radiaţie de binefaceri ale unor date venite din adâncimi necunoscute, dar care acţionează puternic” (Ernest Bernea) [12].
În cazul tinerilor care se căsătoreau, noua locuinţă era aşezată cât mai aproape de casa părintească. Alături de părinţi rămânea mezinul sau mezina familiei, care avea datoria să poarte grijă de părinţi până la moartea acestora şi să asigure, prin respectarea rânduielilor cuvenite, trecerea lor cu bine către lumea cealaltă [13]. Prin urmare, între țăran şi spaţiu – spune Ernest Bernea – există „o rudenie spirituală”. Spaţiul familial este pătruns de prezenţa activă a înaintaşilor, care continuă să transmită rosturile şi valorile perene benefice după care prezentul trebuie să se ghideze. „Locu’ casei e loc bun, e loc ferit; orice-ai pune rodeşte, orice-ai face e frumos. Asta vine aşa din duhu’ strămoşilor” (Ion Staicu Țîntea, 83 de ani, Poiana Mărului, Braşov, 1964) [14].
Irina Bazon, Tezaur Românesc

zagavia 016
Note:
[1] Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 1997, p. 34
[2] Constantin Noica, Pagini despre sufletul româneasc, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
[3] Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluţă: Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare, Editura Liternet, 2003.
[4] Ernest Bernea, op. cit., cap. „Natura spațiului”, pp. 99-108.
[5] Alina Gaşler, „Întemeierea unei gospodării țărănești tradiționale”, în revista Satul, anul III, nr. 8, februarie-aprilie 2011.
[6] Ernest Bernea, op. cit., p. 73.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, p. 74.
[9] Ibidem.
[10] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 143.
[11] Idem, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, p. 35.
[12] Idem, Civilizația română sătească, p. 144.
[13] Alina Gaşler, art. cit.
[14] Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, p. 34.

Articol prelaua de pe un excelent blog  marca wordpress.com:  http://irinamonica.wordpress.com/2013/05/20/valoarea-spirituala-si-sociala-a-casei-taranesti/

Mici muzee de etnografie: Curecheriu Constantin din Sticlaria.

26 Mai

Rar gasesti un sătean, cu o atat de mare dragoste fata de portul si obiceiurile populare, ca domnul Curecheriu Constantin din satul Sticlaria, comuna Scobinti.

In casa frumoasa, gospodareasca, a amenajat camera de oaspeti , ca un veritabil muzeu. Aici gasesti adunate si expuse, articole de imbracaminte autentice ale portului popular din zona Scobinți. Insa si masti populare.  Articolele din muzeul domnului Curecheriu Constantin, ar ferici orice muzeu de etnografie din țara.

In curte are expuse obiecte de tehnica populara, cum ar fi razboi de tesut, vârtelnița, rasnita de piatra, si alte zeci de articole.

Domnul Curecheriu Constantin nu are o pregatire deosebita, in sat lumea il stie de  „tractoristul”, insa acest „hobby”, pasiunea de a colectiona, s-a finalizat pe parcursul a zeci de ani, prin colectionarea a sute de articole, care sunt expuse in acest muzeu.

Muzeul a fost vizitat, fotografiat,  filmat si inregistrat de zeci de specialisti in etnografie si folclor, televiziuni si posturi de radio.

De asemenea, este cunoscut ca initiator si conducator a unei formatii de actori populari, CERBUL DIN STICLARIA , care de sarbatori, participa la festivaluri ale obiceiurilor de iarna, la Hârlau, insa si la Muzeul satului din Bucuresti, unde este mereu invitat.

Sfaturi bune si indrumari de specialitate, primeste si de la domnul profesor Bogdan Barzu, directorul Clubului Copiilor din Hârlau, care este cunoscut in tara si strainatate,  pentru confectionarea de maști tradiționale de Anul Nou!

Sticlaria 027 Sticlaria 028

Costume si masti pentru cerb si capra. Imbracamintea cerbului (caprei) se face din pei de capra si oaie insă si frumoase covorase de lână țesute având motive decorative,  flori (indeosebi trandafiri). Diplomele care se vad in fotografie in partea de jos, atesta autenticitatea acestor masti. Cu costumul din dreapta, a participat la ultima editie a Festivalului de obiceiuri traditionale de iarna, din Hârlau, editia 2013.

Sticlaria 029 Sticlaria 030

Curecheriu Constantin, face o demonstratie de utilizare a cornului. Se foloseste in formatia de cerb, capra, urs etc. de catre vornicel, pentru a se anunta sosirea trupei de mascati.

Sticlaria 031 Sticlaria 032

Costume populare din zona Scobinți, Sticlaria. In dreapta un costum de femeie, specific zonei folclorice: fusta plisata, ie, flanela din lana.

Sticlaria 033 Sticlaria 034

Naframe cusute manual. Au numele fetei cusut, pentru a fi date la hora flacaului pe care-l indrageste! Era un accept indirect ca este de acord cu casatorie. Urmeaza ca parintii fetei si baiatului,  sa faca demersurile necesare. Aceste intelegeri se refera la zestrea si dota fetei, a baiatului, aranjamentele de nunta, nasii etc.

Sticlaria 036 Sticlaria 037

In drepta o frumoasa căciula de vornicel, din alaiul cerbului! Are cusute mărgele, canafi, oglinzi.

Sticlaria 040 Sticlaria 041

Sticlaria 010 Sticlaria 051

Copii in costume populare traditionale din Sticlaria, participanti cu parinții, la o mare sarbatoare religioasa, hramul bisericii din  sat.

Domnul Constantin Curecheriu, are urmasi, insa este putin probabil sa mai vina in sat, fiind de multi ani in strainatate,  unde si-au facut un viitor, ce nu mai are nimic de-a face, cu satul si casa copilariei. Poate ca cineva se va gandi, sa infiinteze un muzeu, unde aceste comori de arta populara sa fie expuse si pastrate.

img_1561_resized

 

O fotografie din 3 ianuarie 2010, Constantin Curecheriu cu formatia de teatru popular traditional CERBUL DE LA STICLARIA.

Reportajul foto a fost facut in august 2011. Pentru detalii faceti click pe fotografii.

Mici muzee etnografice: Muzeul Casei de Cultura Cotnari.

25 Mai

O surpriza placuta am avut la Casa de Cultura din Cotnari. Undeva intr-o mansarda este amenajat un mic muzeu etnografic, mai ales tesaturi, din zona Cotnari.

Pe usa este un mic afis pe care este scris cine este autorul acestui mic muzeu, care cu gust are expuse lucrari de arta populara, absolut autentice: profesor inginer Iulia Vornicesei.

Cotnari 017 Cotnari 007

Cotnari 008 Cotnari 009

Cotnari 010 Cotnari 011

Cotnari 012 Cotnari 013

Cotnari 014 Cotnari 015

Cotnari 016 Cotnari 018

Pentru detalii, faceti click pe fotografii.

Oborul de vite din Hârlâu, in zi de târg.

21 Mai

Acum mai bine de 110 de ani, oborul de vite, poate nu vă vine să credeti, era in curtea bisericii Sf.Gheorghe, cam pe locul unde se afla praznicarul si casa de la vest de biserica. De multe ori vitele scapate de stapani in obor, faceau o tura in jurul bisericii domnesti. Iar unde sunt ruinele curtii domnesti era groapa de gunoi a targului.

Acum oborul de vite se afla in zona garii, la capatul strazii Hatman Luca Arbore, pe locul unde acum 23 de ani existau silozurile si magaziile bazei de receptie, din care se mai vad vag resturi de temelie.

Aici ca la târg, lume cu animale de vanzare, cumparatori (mai putini), carute, masini cu cherestea, cu tamplarie din lemn si termopane.

obor Hârlau 018

obor Hârlau 019

obor Hârlau 024

Usi si ferestre (tocarie cum se spune pe aici) din lemn de brad insa si ferestre din termopan!obor Hârlau 020In sfarsit, vad o marfa care se vinde de sute de ani in târgul de vite a orașului. Hamurile pentru caii de tractiune. O parte sunt din piele (cel putin asa par) insa cred ca predomina materialele sintetice. Negustorul este reprezentantul unei firme de confectii harnasamente din Podul Iloaiei.

obor Hârlau 023Cateva vacute oferite spre vanzare. Iar pe drum am mai vazut taurasi adusi la targ. Lumea intreba de pret insa nu prea se inghesuia sa cumpere.

obor Hârlau 021Oborul de vite. Am vazut ca este sectorizat, amenajat special pentru vitele mari, pentru porcine, are chiar si grup social. Oare cum arata dupa  ploaie?

Fieraria lui Feraru din Bojica!

20 Mai

La a treia generatie de fierari, din Bojica Hârlaului, FERARU ROBERT, a ramas printre putin fierari-potcovari ai Hârlăului.

Peste drum de vechiul cimitir evreiesc, intre soseaua spre Pârcovaci si valea Bahluiului, o familie de rromi, isi duce viata modesta, facând ce a invatat de la tata si bunic, fierarie-potcovarie.

Feraria este  modesta, are o mica vatra si forja, o nicovala, uneltele necesare potcovitului: cutitoaie pentru toaletarea copitei calului, raspa, ciocan, clesti, potcoave pe masura, caiele.

Cu clestele de foc si chiar cu iuteala focului, la aproape 1.000 de grade, Robert rasuceste potcoava din vatra de langa nicovala. De acolo trebuie sa iasa o potcoava buna, ca de aia isi aduc oamenii caii la el la potcovit, ca alt meserias cum e Robert mai gasesti  la kilometri distanta de aici, in Pârcovaci, sau in celalat capat al orasului Hârlau.  Ca si incalțamintea pentru oameni, potcoava trebuie sa fie uniforma, pe masura, ca altfel calul schioapata in timp, si proprietarii cailor, chiar daca nu fac scandal, nu vor mai veni cu calul la potcovit si nu vor mai veni nici altii!

Robert “incalta” caii din Bojica si Pârcovaci, de peste apa Bahluilui, din Zagavia si chiar si de mai departe, fiind cunoscut de proprietarii de cai. A practicat mestesugul din tinerete, cand dadea la forja si apoi batea cu ciocanul in fierul inrosit, ca ajutor al tatalui, fierar.  Cum mai la fiecare gospodarie din Pârcovaci si Bojica exista o caruta cu unul sau doi cai, sa ai un potcovar priceput si un veterinar bun de partea ta, e mana cereasca. Numai ca potcovarii si mai ales cei priceputi sunt acum rari, cat despre veterinari… ce sa mai vorbim, trebuie sa platesti mult, aproape la fel ca la doctorii pentru oameni, spun crescatorii de animale.

Nu este usor  de potcovit un cal!  Mai intai se face toaleta copitei la fiecare animal, se curata bine, sa fie curata . Ca de treaba asta depinde cum sade potcoava. Potcoava o face indoind la cald platbanda de otel, apoi se modeleaza si sudeaza vârfurile din foi de otel. Potcoava, se bate pe copita calului cu cuie de potcovit, caielele. Copita este foarte bine curatata cu o pila speciala si cu cutititoaia, explica Robert, in timp ce munceste din greu la o copita a unui cal cu un harnasament bogat, bine intretinut si curat. De multe ori, proprietarii vin cu potcoave gata facute. Ei stiu ce le trebuie la calul lor. Cumpara potcovele din târg martea si duminica. Robert doar curata copitele cailor si le bat potcoavele.

Majoritatea sculelor, nicolava si forja le are mostenite, insa nu poate trai doar din potcovit. Are si aparat de sudura, mai face garduri, confectii metalice, repara fieraria de la carute, unelte, mai ascute cutite, topoare, sape, cazmale. Orice, pentru a castiga painea pentru familia destul de numeroasa.  Oamenii apeleaza la el mereu, deoarece il gasesc mai tot timpul acasa si in plus, stiu ca nu cere mult pentru lucru, si lucreaza bine.

Ma uitam la cetateanul care tocmai a adus calul la potcovit. Se vedea ca are incredere in fierar, si nu avea nici o problema ca fierarul este de etnie rroma. Rromii care isi castiga cinstit si prin munca painea pentru familie, sunt apreciati de vecini si cetatenii din localitate.

Nu am intrebat cat costa un potcovit a unui cal, insa este munca grea, in caldura forjei, si pentru curatatul copitelor, baterea potcoavelor, ia aproape o ora.

De asemenea trebuie sa fii atent si la cal, sa stii cum sa te pozitionezi fata de  animal, ca sa poti lucra in voie si sa nu fii lovit cu copita.

Mai sunt fierari in Pârcovaci si Hârlau, unii au fierarii dotate cu scule moderne, forja cu suflanta cu electromotor, insa cand trebuie sa potcovesti, treaba este aceaiasi.

Tinerii nu se mai indreapta spre meseriile traditionale, iar cea de fierar-potcovar, care este o meserie grea. Se munceste in caldura si in frig, dai cu ciocanul in fier, de-ti amorteste mana! Maseria de fierar-potcovar,  nu cred ca va disparea, decat atunci cand vor disparea caii de la gospodariile taranesti. Sau cine mai stie, va veni o multinationala cu sisteme automate de potcovit, un fel de service pentru potcovit caii! Mai stii?

fierari 002Porcovitul cailor, o alta meserie traditionala pe cale de disparitie! In fotografie: Feraru Robert, fierar din Bojica (dreapta) tocmai pune o potcoava la un calut.

O completare din 14 iunie 2013. In Zagavia, a gasit o fierarie-potcovarie a lui Ciudin Gheorghe (cunoscut de sateni cu numele de Gelu), care are utilaje moderne, insa inca mai cauta o nocovala grea de 100 de kilograme. Din pacate nu avea nici un cal la potcovit, tocmai se apuca de o lucrare de fierarie. Cum este in drumul meu spre padure si la gradina unui coleg, sper ca sa-l vad la lucru intr-o zi!

Zagavia_2 042

O icoana de peste 130 de ani, a Sfintilor Imparați Constantin si Elena

19 Mai

După cum stim, la 21 mai se prăznuiesc de biserica ortodoxa română, Sfinții Imparați Constantin si Elena. Anul 2013 este declarat de Sinodul bisericii ortodoxe române ca Anul  omagial al Sfinților Impărați Constantin si Elena. Despre cei doi sfinți gasiti aici: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai21.htm

In folclor, se spune ca Sfantul Constantin ar fi scos crucea din mare, o reinterpretare a descoperirii crucii pe care a fost rastignit Iisus Hristos, de catre Sfanta Elena, la Ierusalim.

Potrivit romanilor, vara incepea, de fapt, odata cu ziua Sfintilor Imparati Constantin si Elena. Tocmai de aceea, se credea ca pe 21 mai, zi numita Constandinu pasarilor ori Constantin Graur, pasarile de padure incepeau sa isi invete puii sa zboare.

Tot acum, pastorii isi hotarau baciul si locurile de stana. Femeile obisnuiau sa puna pe fuga duhurile rele cu tamaie si agheazma, in vreme ce barbatii afumau oile cu ajutorul asa-zisului „foc viu”, astfel incat animalele, sa fie aparate de rele, in perioada cat ramaneau la stana. De asemeni, se facea mare harmalaie pentru ca vrajitoarele ce incercau sa fure sporul laptelui (mana vitelor), sa fie izgonite.

In vechime, daca cineva indraznea sa lucreze in aceasta zi, se zicea ca recolta campului ii va fi distrusa de foc sau de paguboase zburatoare. Totodata, ziua imparatilor se tinea pentru ca ulii sa nu insface orataniile din ograda.

Sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena marca sfarsitul perioadei de insamantare a ovazului, meiului si porumbului.
Referinte http://www.diane.ro/2012/05/sf-constantin-si-elena-traditii-si.html
Icoana C&EO icoana a Sfinților Imparați Constantin si Elena, dintr-o colectie particulara. A fost donata de o familie ( trecuta de multi ani la cele vesnice) din comuna Tarcau, judetul Neamt. Este pictata in ulei pe suport de lemn de tei. Este anterioara anului 1881, cand, dupa cum se stie, se trece la scrierea cu caractere latine, fiind inlocuita scrierea cu caractere kirilice! Cu vopsea alba scrie in partea superioara a icoanei, Sf.Kostantin si Ilena. Icoana, proprietarii o aveau de la parinti, si nu cunosteau de unde au achizitionat-o si cine este autorul.

Doresc tuturora celora, care poarta numele Sfinților Imparati Constantin si Elena (si derivatelor acestor nume), LA MULTI ANI!, sanatate, prosperitate si belsug in toate!

Serbarile orașului Hârlău, ziua a doua!

7 Mai

Revelatia zilei a doua, a fost un nou ansamblu folcloric, al liceului tehnologic Hârlau! Un ansamblu care a fost infiintat prin straduința neobositului Paul Iancu, muzeograf la Muzeul Viei si Vinului Hârlau, fost zeci de ani directorul Casei de Cultura Hârlau.

Ansamblul cu numele RAPSODIA BAHLUIULUI, are in componenta formatie de dansuri populare românești, dansuri tiganesti, dansuri moderne, solisti vocali si instrumentisti! Din primele aparitii pe scena am recunoscut coregrafia maestrului coregraf, domnul profesor Viorel Vatamaniuc. De un ajutor domnului profesor, ii este si doamna profesoara Gabriela Sandu, asistent coregraf.

Ansamblul a prezentat in deschidere o suita de dansuri moldovenesti, apoi o suita de dansuri populare țiganești, un program de cantece populare interpretate de solistii instrumentisti si vocali.

Cu tot timpul scurt avut la dispoziție, ansamblul fiind infiintat doar cu cateva luni inainte, programul a fost foarte bun, apreciat de public! Este drept,  nu au avut costumele prea aratoase, ca ai concurenței de la Casa de Cultura, insa acestea costa bani si banuiesc ca Liceul Tehnologic nu are fondurile Casei de Cultura! Insa cu timpul, se va imbunatati si zestrea de costume ale ansamblului. Poate că oamenii cu bani din Hârlau, prezenti la spectacolul dat de ansamblul Rapsodia Bahluiului, vor contribui cu donatii. Personal le doresc mult succes! Daca cititi situl  liceului, diplomele si aprecierile au inceput sa vina!

Acum ca avem in oras doua ansambluri folclorice, concurenta dintre ele nu poate fi decat un castig pentru public! Felicit elevii si profesorii care au pregatit acest moment interesant la Serbarile orasului Hârlau din acest an!

Serb. Orasului_1 011

Serb. Orasului_1 012

Serb. Orasului_1 016

Serb. Orasului_1 020

Si acum cateva instantanee, de la Zilele orașului Hârlău.

Serb. Orasului_1 002Un grup de copii veniti cu parinții la spectacole in costume populare. Daca cineva-i recunoaste, sa scrie la comentarii numele copiilor.

Serb. Orasului_1 004Rapsodul nostru popular Ioan Ursache, cu toate ca a avut si ziua anterioara un frumos concert, a mai incantat publicul cu patru melodii indragite . Melodiile au fost dedicatie cetatenilor din orasul Hârlau si satului Pârcovaci, care au implinit in acest an, o frumoasa aniversare de 50 de ani de la casatorie. Au fost toti felicitati de primar! Ca un moment hazliu, la o familie, nu a venit decat femeia, iar primarul a intrebat de ce nu a venit si mosul, a murit? Saracul mos era doar bolnav! A fost un moment spontan de haz, apreciat de public!

Serb. Orasului_1 006In asteptarea intrarii in scena, invitatii din Moldova de peste Prut, ai primarului,  formația Haiducii din Ialoveni, au incins o hora pe muzica lui Ioan Ursache!