O întrebare academică: Satul românesc încotro?

15 Oct

Vă propun spre lectură un discurs ținut în aula Academiei române în 2005 de academicianul Eugen Simion.

„Satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei”

Acad. Eugen Simion

Doamnelor şi domnilor,

Daţi-mi voie să încep cu două fragmente din două discursuri de recepţie care au fost pronunţate, aici, în Academia Română, unul la 5 iunie 1937, celălalt la 29 mai 1939. Iată cum sună cel dintâi: „Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu râvneşte la nici o laudă şi e răspândit în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără nume, despre satul românesc“. Iată, acum, al doilea: „La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare. Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi – omul român.“ Şi, ceva mai departe: „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.“
Aţi recunoscut, nu mă îndoiesc, cine sunt autorii acestor propoziţii şi unde au fost pronunţate. Sunt poetul Lucian Blaga şi prozatorul Liviu Rebreanu. Fragmentele pe care le-am citat au fost scoase din discursurile lor de recepţie la Academia Română. Unul se cheamă „Elogiul satului românesc“, celălalt – „Lauda ţăranului român“. Blaga consideră că „veşnicia s-a născut la sat“ şi că tot aici s-au format şi se păstrează miturile noastre, celălalt crede că ţăranul român este „începutul şi sfârşitul“ fiinţei noastre, că pentru el pământul nu este un obiect de exploatare, ci „o fiinţă vie“, faţă de care are o relaţie metafizică. A văzut într-o zi un ţăran sărutând pământul şi a scris, apoi, un roman care arată tragedia lui. Romanul se cheamă Ion şi criticii vremii l-au socotit a fi reprezentativ pentru această lume tăcută şi veche, harnică şi uitată: lumea ţăranului transilvănean. A scris, după un deceniu şi ceva, alt roman Răscoala, pentru a înfăţişa lumea mai agitată, mai aprigă, a ţăranului valah. Critica literară a vremii a spus, şi despre acest roman, că este esenţial, este reprezentativ şi este, estetic vorbind, puternic. Nu s-a înşelat. Pătrundea, într-adevăr, în conştiinţa românească o altă imagine a lumii rurale. Rebreanu n-o idealiza, voia doar să sugereze că această lume veche, marginalizată, uitată a creat istoria românească şi a ţinut, veacuri de-a rândul, lumea românească: i-a format limba, i-a determinat firea, i-a dat o cultură specifică. Aşa cum este ea: paşnică, uneori resemnată, conservatoare, mefientă faţă de alţii, primitoare, totuşi, când mefienţa trece… Blaga merge chiar mai departe. Dovedeşte, în opera lui filosofică şi în discursul citat, că această putere anonimă a determinat „stilistic“ spiritul românesc şi că tot ce suntem noi, românii, suntem – în partea noastră bună, înaltă, profundă – produse ale satului. „A trăi în sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie“. Aici, repetă el, se nasc miturile, aici copilul învaţă un mod de a fi în lume şi un mod de a se situa în lume; aici omul românesc se formează şi se modelează metafizic. Şi tot aici, deprinde o atitudine faţă de istorie care, de cele mai multe ori, nu-i este favorabilă. Şi, dacă nu-i favorabilă, o boicotează. „Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate, acea tărie, fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria“ făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti“ – zice Blaga.
Doamnelor şi domnilor,
M-am referit la aceste idei, în deschiderea dezbaterii de azi, din două motive, dacă nu din trei: 1) pentru a dovedi că Academia Română n-a ignorat în trecut lumea şi cultura ţărănească, 2) pentru a reaminti celor care nu ştiu sau celor care au uitat, care nu vor să ştie, că ţăranul român nu-i o vită de muncă, ci un creator de cultură şi un creator de istorie (cel puţin în viziunea a doi dintre marii scriitori români) şi 3) pentru a ne întreba, azi, dacă satul românesc mai trăieşte, cum credea Blaga, în „zariştea cosmică“ şi dacă românii care se pregătesc să intre în comunitatea europeană mai consideră că destinul lor, „ca neam şi ca putere culturală“ depinde de această putere obscură, veche, tăcută, mitică… Dumneavoastră, ca specialişti, veţi încerca să răspundeţi. Eu mă rezum să spun doar atât: puţini dintre intelectualii români mai cred, azi, că veşnicia se naşte la sat şi că satul românesc ne modelează spiritul şi ne determină atitudinea faţă de istorie şi, în genere, că ţăranul român mai este un actor în istorie şi un creator de cultură…
N-am auzit, în ultimii 15 ani pe cineva vorbind de metafizica satului românesc şi de veşnicia lui. În fine, este limpede pentru noi, toţi, că satul românesc nu mai este şi nu mai poate fi ceea ce Blaga şi Rebreanu considerau, acum 69 şi, respectiv, 66 de ani că este: un loc magic, un spaţiu în care se formează omul românesc şi unde se poate determina destinul lui… Lumea s-a schimbat inexorabil, istoria nu mai are răbdare cu aceste ritmuri încete; ţăranul nu mai pare sau nu mai poate să determine „stilul“ românesc: „spaţiul mioritic“ pare noilor generaţii o fantasmă livrescă; permanenţa ţăranului şi eternitatea lumii rurale, de care vorbea Rebreanu sunt socotite, azi, reverii conservatoare, utopii negative. Cioran considera, cam în timp ce Blaga şi Rebreanu făceau elogiul satului şi al ţăranului român, că România nu va ieşi din starea ei vegetativă şi nu-şi va învinge destinul ei minor în istorie şi în cultură, decât dacă nu-şi va elimina ţăranii ei şi nu va strivi filosofia lor de existenţă bazată pe resemnare, toleranţă, milă ortodoxă.
Doamnelor şi domnilor,
Cum arată satul românesc astăzi? Ce şansă are această lume veche, fatal conservatoare, îndărătnică în epoca mondializării? Mai există, la urma urmei, o clasă ţărănească după ce regimul totalitar i-a luat toate bunurile (în primul rând pământul) şi a silit-o să meargă la oraş pentru a munci ca salahori, fierari, betonişti, portari, măturători, stropolitori? Mai pot copiii de ţărani să meargă la şcoală şi să se afirme, prin inteligenţa şi ambiţia lor, uneori formidabilă, în profesiunile intelectuale? Pe scurt: mai poate avea un destin, în noua Europă, cel născut în spaţiul magic, creator de veşnicii, pe care îl laudă poetul născut la Lancrămi?… Datele pe care le cunosc eu nu sunt încurajatoare. Ştiu că trăiesc la sat, azi, 40% dintre români. Ştim că ţăranii şi urmaşii lor şi-au recăpătat sau sunt pe cale să-şi recapete pământul confiscat în chip nelegiuit de o putere care a distrus, în fapt, lumea rurală şi a transformat-o în sluga societăţii. Mai ştim că pământul, recăpătat, este cultivat cu mijloace arhaice şi că, în fond, nimeni nu mai vrea să fie ţăran astăzi. Ce tânăr vrea să-şi lege azi, soarta de condiţia lui de ţăran? Aflăm că doar 1% dintre studenţii de azi vin din lumea rurală. Mai aflăm că pământurile se vând ieftin şi că aceia care-l cumpără aşteaptă să-l poată specula. În fine, inundaţiile au scos la iveală o realitate pe care n-o bănuiam: sate uitate, rămase, nu într-o încremenire cosmică, într-o zarişte metafizică, ci într-o condiţie neolitică: oameni bătrâni, prăpădiţi, schimonosiţi de suferinţă şi uitaţi de istorie. Pentru mine, această imagine a fost şi este încă şocantă. Nu cumva aşa arată, după 50 de ani de comunism şi 15 ani de post-comunism, satul mirific, creator de mituri, al lui Lucian Blaga? Nu cumva, noi, intelectualii continuăm să trăim într-o utopie idealizantă în timp ce realitatea ţărănească se scufundă în întunericul mizerabil al istoriei? Reţin câteva date din studiile sociologului Ilie Bădescu (România rurală. Raport de alarmă asupra satului românesc, Bucureşti 2005): 67,4% dintre exploataţiile agricole private au sub 3 ha, mai mult de o pătrime din terenul agricol (2.471.494 ha) nu este cultivat, a crescut enorm la ţară populaţia neocupată, adică aceea care, practic, nu are unde munci şi, în fapt, nu munceşte; numărul salariaţilor în mediul rural este minim (ex. 47,75 salariaţi la 2000 de locuitori în judeţul Tulcea, 27,77 în Vaslui); satul românesc a îmbătrânit alarmant, în unele locuri se depopulează, sunt sate în care de peste 10 ani n-a mai fost nici un botez pentru că nu s-a născut nici un copil; judeţele cu cea mai scăzută natalitate sunt: Teleorman (7,67 la mie), Cluj (8,41 la mie), Hunedoara 6,97 la mie). Specialiştii zic că este vorba de „o depresie demografică“. Depresia, dacă există, este determinată între altele de „o sărăcie severă“, spun sociologii. Ce-i de făcut?

copii cu oi
Doamnelor şi domnilor,
Am scris, cu câţiva ani în urmă, următoarea frază, inspirată de un vechi vis poporanist. Mi-o asum şi azi: „Aş vrea să trăiesc într-o lume în care ţăranul român, devenit fermier, să meargă joi seara, cu toată familia, la concertul din oraşul apropiat, iar duminecă să meargă la biserică pentru a-şi purifica sufletul“. Când mă gândesc mai bine, îmi dau seama că această reverie este puţin atemporală. Ar trebui să adaug: satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei, el trebuie să intre în circuitul civilizaţiei moderne, în parte a şi intrat; ar fi bine ca ţăranul român să poată crea, în continuare, mituri şi să dea un sens înalt, metafizic lumii sale, dar el trebuie să poată trăi, înainte de orice, din ceea ce produce. Şi să trăiască decent, să nu mai fie povara şi nici sluga proastă a societăţii… Ar fi bine ca intelectualii autentici, trecând peste utopiile poporaniste, sămănătoriste şi învingând în ei mentalitatea ciocoiască, înjositoare pentru spirit, să încerce să înţeleagă mai bine ce se petrece şi încotro trebuie să se îndrepte această lume tăcută, harnică şi debusolată într-o istorie care n-a răsfăţat-o niciodată. Aş vrea, pe scurt, ca oamenii politici să-şi amintească mai des, nu numai în preajma alegerilor, de ţăranii noştri care au reprezentat şi care poate că mai reprezintă încă România profundă. Aceea pe care au prins-o în opera lor: Creangă, Slavici, Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Marin Preda…
„Domnilor – zice un personaj din Răscoala – nu cunoaşteţi ţăranul român!“… Aş schimba puţin această propoziţie: „Domnilor, ce-a devenit ţăranul român?“ sau: „Domnilor, ce aveţi de gând să faceţi cu 40% din populaţia acestei ţări, ce faceţi cu ţăranii români?“

%d blogeri au apreciat asta: