Tradiții și obiceiuri de Sf. Andrei.

23 Noi

Caracterizată printr-o complexitate deosebită ale actelor rituale legate de muncile pastorale și casnice, cu elemente de cult al morților și acte de influențare magică a norocului în viață și în căsnicie, sărbătoarea Sf.Andrei este răspândită pe întreg teritoriul țării.

In funcție de zonă, sărbătoarea aceasta avea mai multe denumiri: Sânandrei, Moș Andrei, Andrei de Iarnă, Andrei Cap de Iarnă, Andrea, Undrea, Ziua Lupului. Este singura sărbătoare care a dat denumirea unei luni, decembrie, în denumirea populară Indrea sau Undrea.
Începutul sezonului rece, al frigului și întunericului, precum și activitatea tot mai accentuată a lupilor, sunt semne ale haosului care precede venirea Anului Nou.

sf.Andrei 001

Această zi este una propice pentru acte divinatorii și vrăji de ursită, previziuni meteorologice, la fel ca la sărbătorile mari care marchează un început.
Figura centrală a acestei sărbători este Sântandrei, o divinitate precreștină, personificare a lupului, peste care creștinismul a suprapus pe Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat, ocrotitorul României. Sântandrei a preluat astfel numele și data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie).

Ziua Sf. Andrei marchează începutul iernii, fiind cunoscută în calendarul popular sub denumirea de Sântandrei Cap-de-Iarnă. Terminarea timpului de toamnă este serbat la 30 noiembrie, cu unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, Ajunul Sf. Andrei. Este momentul în care, după credințele populare, se pogoară pe pământ sfinții patroni ai lupilor, Petru și Andrei, și se dezlănțuie forțele malefice reprezentate de strigoi și de lupi.
Această noapte este una puternic marcată de sacru, astfel explicându-se manifestările specifice acestei sărbători: coborârea spiritelor morților precum și luptele nocturne ale strigoilor și strigoaicelor care fură mana laptelui și a câmpului. Remediile cele mai eficiente pentru a contracara acțiunea acestor spirite neliniștite erau: sarea, macul, cânepa și usturoiul.

Sf.Andrei

În cultura tradițională românească spiritele defuncților se manifestă printre cei vii în perioada marcată de zilele de ajun a două sărbători mari: Sf. Gheorghe (22 aprilie) și Sf. Dumitru (25 octombrie). Perioada de maximă activitate este în ajunul Sf. Andrei (29 noiembrie) moment care marchează și începutul iernii.

În această noapte spiritele morților ies din morminte și se iau la bătaie la hotare, răspântii de drumuri și prin alte locuri necurate, folosindu-se de limbile de meliță și coasele furate din gospodăriile oamenilor. Duelurile lor durează până la cântatul cocoșilor, când spațiul se purifică și strigoii se întorc la locul lor.

Unii strigoii pot ataca oamenii, sugând sângele celor care nu au grijă să ungă cu usturoi cercevelele ferestrelor, ușa și hornul. Pentru a fi protejați, oamenii se ungeau cu usturoi și pe corp sau pe frunte, în piept, pe spate și pe la încheieturi.

A plecat stigoaica,

Din casă-n casă,

Din coș în coș,

Și a găsit casele’ncuiate,

Toate ușile astupăte

Numai la (Numele…),Strigoi

Casa descuiată,

Ușa depuiată,

Coșul desfundat

In casă cum intra

Inima-i fura,

Oasele-i zdrobea,

Sângele-i sorobi,

Maica Precista,

După strigoaică se lua

–         Maicelor,

–         Împărăteselor,

Să dați lui (Nume..)

Inima la loc,

Oasele la loc,

Iar (Nume…) să rămâie curat,

Luminat

Ca steaua din cer

Ca roua din câmp

Ca șorțul Maicii Precista.

(Descântec, pentru alungarea strigoilor)

În mentalul comunităţii tradiţionale există mai multe tipuri de fiinţe mitologice denumite cu termenul de „strigoi”. Aceştia provin, pe de o parte, din oameni predestinaţi (strigoii vii sau predestinați) iar, pe de altă parte, din morţi cu un comportament postfunerar aberant (strigoi morți sau strigoi prin accident). O categorie aparte o constituie pricolicii, strigoi caracterizaţi de capacitatea de a se metamorfoza în animale.

În societatea tradițională, strigoii sunt temuți deoarece ei acționează ca inamici ai fertilității, afectând belșugul culturilor agricole și aducând boli atât animalelor din gospodărie cât și oamenilor.

Ajung strigoi:

• copii concepuţi la sărbători mari sau în zilele de ajun;
• copii născuţi din mame care au făcut farmece sau au furat în timpul sarcinii;
• copii ai căror părinţi care au fost veri sau fraţi,
• copii lepădaţi sau abandonaţi, nebotezaţi sau nelegitimi,
• copii născuţi prin tufe;
• copii înţărcaţi care sug din nou, fără ştirea mamei, sau care plâng în timpul sarcinii;
• cel de-al 7-lea sau cel de-al 12-lea copil de acelaşi sex;
• fraţi născuţi în aceeaşi lună.

Care erau semnele că cineva este strigoi?

• persoane care se nasc cu capul acoperit de placentă („căiţă”), pe care o mănâncă la naştere;
• persoane care au coadă (o vertebră în plus);
• persoane care deoache;
• cei care dorm afară în noaptea de Sf. Andrei;
• cei care au nasul roşu;
• cei cu chelie în creştetul capului (Asta este tare! Numai în parlament câți stigoi avem n.n.)
• cei care nu mănâncă usturoi şi ceapă;
• cei care se feresc de tămâie.

Ce fac strigoii în noaptea de dinainte de Sf.Andrei?
Cele două nopți din an în care manifestările strigoilor vii, sunt ajunul Sf. Andrei (29/30 noiembrie) și ajunul Sf. Gheorghe (22/23 aprilie). În ajunul Sf. Andrei, strigoii își părăsesc în somn corpul și ies din casă pe ușă sau pe horn. Se rostogolesc de trei ori pentru a se întrupa într-un animal (lup, câine, pisică, porc, berbec, găina, broască), apoi încalecă pe melițe, butoaie, cozi de mătură și merg la locuri necurate (între hotare, răspântii de drumuri, poieni din păduri) unde se întâlnesc cu strigoii morți. Acolo redevin oameni și se bat cu limbile de meliță până când iese învingător unul din ei, care le va fi conducător un an de zile.
În ajunul Sângiorzului strigoii își părăsesc din nou trupurile și merg să fure mana holdelor, laptele vitelor, să strice taurii, să lege sau să ia puterea bărbaților.
Pentru a se proteja de acțiunile nefaste ale strigoilor oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, se ascundeau melițele, întorceau vasele cu gura în jos, produceau zgomote, aprindeau focuri peste noapte și păzeau cu atenție vitele.

Proiect educational_1 044In fotografie: Meliță, cheptini (piepteni), vârtelniță, furcă, necesare prelucrării fibrelor de cânepă.
Strigoii morți pot fi

• copii morţi nebotezaţi;
• unii oameni care au fost răi în timpul vieţii;
• cei care au murit de moarte violentă;
• bolnavi sau morţi nepăziţi, peste sau pe sub care a trecut vreun animal;
• morţi cărora li s-a furat legătura.

Strigoii morți revin printre cei vii, în special printre rudele apropiate, provocând boli la oameni sau animale și uneori chiar moartea acestora. Strigoii morți pot influența și fenomenele meteorologice, aducând grindină, ploi sau secetă sau foc.
În cazul în care se bănuia prezența unui strigoi în comunitate (boli cu cauze necunoscute, secetă sau ploaie excesive) se proceda la anihilarea acestuia prin practici speciale de destrigoire. Acestea se realizau cu ajutorul unor obiecte şi substanţe speciale: pietricele, făcăleţ, măceş, rogojină, usturoi, cuie, ouă clocite, busuioc, vin, tămâie, cuie de fier, nisip, utilizate în diferite moduri.

Copiii morți nebotezați, denumiți moroi, au o acțiune mai restrânsă, de regulă ei se arată noaptea goi şi cer îmbrăcăminte, plâng la ivitul lunii pe cer, lovesc în geamurile casei părinţilor lor şi se cer botezaţi. Uneori moroii pot veni să sugă laptele femeilor cu copil mic, sau strică construcţiile ridicate pe locul mormântului lor, dar nu sunt capabili de acţiuni malefice majore, ca restul strigoilor.

Pentru a nu tulbura liniștea copiilor morți ei se botează după moarte
(cu aghiasmă mare de la Iordan, luată din şapte biserici), îndeplinit de mamă sau de o altă persoană, care cunoaşte locul unde este îngropat copilul. Botezul se face în ziua de Bobotează iar moroiului i se dă numele de Ion sau Ioana.

Pricolici pot fi:
• al treilea sau al nouălea copil nelegitim;
• copii născuți din a treia generație de fată nemăritată;
• copii vânduți de mici necuratului;
• copii cu energie debordantă;
• mortul ieşit din groapă, în chip de lup sau de câine.
Pricolicii sunt caracterizați de capacitatea de a se transforma în animale (lup sau câine), voluntar sau involuntar (în timpul somnului). Aceștia pot seca fântânile, iau mana animalelor sau sperie copiii. Regimul de activitate predilect este cel nocturn iar perioada de maximă activitate este Postul Paştelui.

În noaptea de 29 noiembrie se organiza „păzitul usturoiului”, o noapte de veghe în care tinerii petreceau și mâncau, având în centrul mesei câteva căpățâni de usturoi înconjurate de tămâie și resturi de la lumânările de Paști, aprinse. Dimineața, pe lumina zilei, tinerii ieșeau în curtea casei unde usturoiul era jucat în mijlocul horei, apoi era împărțit între participanți. Usturoiul privegheat, uneori dus la biserică și sfințit, se păstra la icoană, fiind folosit peste an în farmecele de dragoste și ca leac pentru vindecarea bolilor.

Pentru a proteja casa, gospodăria și pe membrii familiei de acțiunea malefică a strigoilor, se recurgea la o serie de acte și gesturi magice performate mai ales de către femei. Substanțele cu cea mai mare eficiență erau: usturoiul, sarea sau semințele de mac.

• Ușile și ferestrele se ung cu usturoi iar la vitele de parte bărbătească se lipește pe cornul din dreapta o cruce de ceară, pentru a fi feriți de acțiunea strigoilor.
• În această noapte, femeile înconjoară vitele cu semințe de mac, după mersul soarelui, pentru ca acestea să fie ferite peste an de vrăjitoarele și strigoaicele care le pot lua mana laptelui.

• Femeile mergeau la biserică cu două lumânări și un colac. Una dintre lumânări era adusă acasă și cu ea aprinsă, se făcea un ocol al curții și oborului vitelor, spre a fi ferite de animalele sălbatice și de boli.

• Pentru ca vitele să fie protejate de acțiunile răuvoitoare, se lua un drob de sare care se descânta și apoi se îngropa sub pragul ușii staulului. Acest drob de sare se scotea la Sf. Gheorghe și se amesteca în porumbul sau în tărâțele care se dădeau de mâncare la vite, spre a fi ferite de farmece și vrăjitorii.

În această zi nu se lucra, pentru ca oamenii să fie feriți de boli și pentru ca lupii să nu atace gospodăriile. Femeile nu măturau, ca să nu le mănânce lupii vitele.

Ziua Sf. Sndrei poartă denumirea populară de „Ziua lupului”, serbându-se prin nelucru pentru ca lupii să nu atace vitele și oamenii. Femeile opresc muncile casnice: nu torc, nu mătură, nu scot gunoiul din casă, nu curăță grajdurile, nu se piaptănă, nu fac zgârieturi, nu dau de pomană și nu dau nimic de împrumut. Aceste gesturi au rolul de a limita acțiunea dăunătoare a lupilor în virtutea principiilor magiei simpatetice

• În această zi lupii se adună în haite de câte 12 și se vor despărți în ziua de Bobotează. Tot acum ei capătă darul de a-și îndoi gâtul, de aici credința că lupii „își văd coada”.
• Când lupii adunați în haite urlă se crede că ei se roagă Sf. Petru să le rânduiască prada. Lupii sunt câinii lui Sân-Petru cu care pornește în căutarea dracilor. Sf. Petru le ursește în fiecare noapte vitele pe care lupii trebuie să le mănânce.
• În această noapte lupoaicele fură cărbuni din gunoiul oamenilor ca să fete în noaptea de Sf. Gheorghe pui pe care nu îi poate găsi nimeni.
• Femeile fierb porumb sau grâu pe care le amestecă cu nuci și zahăr sau cu miere și le consumă după ce au împărțit și la vecini. Grâul se fierbe și se împarte ca să fie grâul plin de bob. În același scop se aruncau boabe de grâu pe coș.
• De ziua Sf. Andrei se mănâncă pește.

Pentru a evita ca strigoii să intre în casă și să provoace stricăciuni, se ung cu usturoi pragul ușii, ferestrele, hornul, făcându-se semnul crucii. În același scop, se ungeau cu usturoi și oamenii sau mâncau mâncăruri cu usturoi.

Sf.Andrei_11

Ca să fie apărată ograda de acțiunea strigoilor dar și de cea a lupilor, se ungea cu usturoi poarta.

• În această zi nu se lucrează pentru că e începutul iernii și oamenii vor să le meargă bine tot anul.

• Ziua se serbează prin nelucrare ca să nu strice lupii vitele și pentru ca oamenii care pornesc la drum în această zi să nu fie atacați de lupi. Cine muncește în această zi e chinuit de strigoi și are vise urâte sau îi omoară dracul copiii.
• Cel care umblă cu pieptenele în această zi, va fi mâncat de lup.
• În această zi oamenii nici nu rostesc cuvântul lup ca să nu se întâlnească cu el peste an.
• Femeile încleștează dinții pieptenilor cu care piaptănă cânepa ca așa să se încleșteze dinții sălbăticiunilor peste iarnă.
• În această zi nu se coase ca să nu strice gândacii recolta viitoare.
• Se ține pentru ca oamenii să nu capete amețeli sau ciumă și ca să fie feriți de înec sau de arsuri cu apă clocotită, mai ales la copii.
• Ca să nu se fure nimic de la câmp în această zi nu se dă nimic cu împrumut și nu se scoate nimic din casă.
• Se descântă puștile ca să tragă vânatul la ele.
• Se serbează cu post negru pentru împlinirea unei dorințe cum ar fi căsătoria sau însănătoșirea.
• Copiii pun crengi de copaci roditori în apă ca să înflorească și să sorcovească cu ele de Anul Nou.

Sf. Andrei e cap de iarnă, acum coboară și lupii de la munte.

În noapte de Sf. Andrei se observă luna. Dacă luna e plină și cerul senin, iarna va fi moinoasă; dacă luna e plină și cerul întunecat, dacă ninge sau plouă, peste iarnă urmează zăpezi mari și grele.

În această seară se seamănă grâu într-o strachină de pământ. Cel al cărui grâu crește frumos și verde avea noroc. În același scop se puneau în apă ramuri cu muguri.
După felul în care creștea grâul semănat se putea interpreta și rodnicia ogoarelor în noul an.

Sfântul Apostol Andrei a fost fratele Sfântului Petru și împreună au fost primii ucenici ai lui Hristos. Sfântul Apostol Andrei a fost martirizat la Patras, în Grecia, în timpul împăraților Nero sau Deoclețian (secolul I). Potrivit tradiției, apostolul a fost răstignit pe o cruce în forma de „X”.
În anul 1995, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca ziua Sfântului Andrei să fie însemnată în calendarul bisericesc cu cruce roșie, iar în 1997 Sfântul Andrei a fost proclamat „Ocrotitorul României”.

sarbatorile-la-romanisarbatorile-de-toamna-si-postul-craciunului-tudor-pamfile-bucuresti-1914-p9557-01

Referințe:

Artur Gorovei, “Credinţi şi superstiţii ale poporului român”, editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995.

Tudor Pamfilie – “Sărbătorile la români, sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului”. Editura Soccec -București 1914.

Marcel Lutic, “Timpul sacru – Sărbătorile de altădată”, editura Fundației Academice AXIS, Iași 2006

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: