Despre icoană, simbol și semnificație.

10 Dec

Justificarea sfintelor icoane care, cum vom vedea, înainte de toate este de natură doxologică. “”Noi ne închinăm Domnului Hristos și cinstim pe Maica Domnului și pe sfinți, și prin icoanele care îi reprezintă”.  Această afirmație a părintelui Stăniloae conține sintetic esențialul privitor la îndreptățirea sfintelor icoane. Prin însăși natura lor de obiecte liturgice, ele sunt destinate închinării credincioșilor, închinare îndreptată către persoanele sfinte reprezentate de icoane.

Icoană ca obiect simbolic, datorită functiei sale de mediere între lumea sensibilă si lumea inteligibilă, putem constata că acest caracter intermediar, întelegând icoana ca pe un mediu al dialogului, în cadrul cultului, între om si Dumnezeu. În termeni metaforici, icoana reprezintă o veritabilă fereastră prin care om si Dumnezeu se pot privi fată în față.

”Icoana nu trebuie abordată ca obiect artistic în sensul profan al cuvântului. Icoana este un obiect de închinare, deci liturgic si simbolic totodată, nicidecum un obiect estetic. Mai exact, ea nu poate fi abordată după criteriile estetice ale artei profane, funcția ei nefiind aceea de a încânta ochiul ci aceea de a mijloci dialogul credinciosului cu obiectul personal al credinței sale. Prin această afirmatie nu se dorește negarea valorii estetice a icoanei. Se respinge doar tendința de a privi aceste obiecte sfinte ca niște obiecte de artă și ignorând rolul eclezial.

Credinciosii nu se pot închina fără a fi învățati cum să facă acest lucru. Credința este cea care justifică închinarea. Icoana nu este numai un mediu al închinării ci și un obiect cu intenții pedagogice vizibile. Fără a reduce icoana la un simplu instrument al promovării învățăturii de credință, recunoaștem rolul ei eminent de transmitere a “științei sacre”. Privindu-le, credincioșii beneficiază de toate cunoștințele implicate în vizualizarea.

Vernisaj_icoane 010

Prin icoane nu se reflectă doar o esență eternă și infinită, ci o persoană dumnezeiască, care implică o comuniune cu altele, prin fețe omenești care au caracter personal. E o eternitate și o infinitate care ne vorbește și cu care vorbim, cu care suntem în dialog și care-și revarsă eternitatea și infinitatea lor ajutătoare, iubitoare, călăuzitoare, sfințitoare în noi. Eternitatea aceasta ce transpare prin icoane, revărsată în trup ridică si spiritul la viata eternă.

Icoana este parte a spiritulitații credincioșilor creștin-ortodocși. O găsim nu numai locașul de cult. O găsim în colțul răsăritean al locuinței, o găsim în troițele de la drumuri. Icoana însoțește omul de la naștere și până după moarte. Este o prezență a spiritului, a divinitații care ocrotește și purifică. La icoană se adresau rugile, speranțele, bucuriile, supărările, neîmplinirile oamenilor. La icoane puneau cele mai frumos ștergar, se punea busuioc, iar candela de sub icoană era aprinsă la sărbători. Icoana era considerat un loc sigur, potejat de divinitate. In spatele icoanei găseai actele de identitate și actele de proprietate. Să ne amintim scoaterea iconelor din biserici în momente deosebite (seceta, molimă) pentru a aduce o  speranța de izbăvire și de îndreptare.

Pentru credincioși nu conta forma și prețul icoanei. Dacă era sărac, o icoană din carton tipărit cu o imagine sacră era suficientă. Cei avuți aveau icoane pictate, îmbrăcate în argint și aur. Însă pentru ei nu conta doar semnificația sacră, de mijlocitor a relațiilor cu lumea sacră!

Icoana este resfințită de preotul care intră în gospodărie de marile sărbători.

Foto din arhiva personală: Icoană din expoziția de icoane a colecționarilor din Hârlău, organizată la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău.

Referințe: Artur Gorovei, “Credinţi şi superstiţii ale poporului român”, editura “Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995.

http://www.doxologia.ro/

%d blogeri au apreciat asta: