Pâinea și vinul în obiceiurile rituale ale românilor

18 Feb

Motto:

Vinul constituie un bun cultural. Este factor al vieții sociale

Comunicat din 1990 a Comisiei Europene.

Pâinea si vinul vieții veșnice

Pâinea si vinul, grâul si vița de vie apar în ceremonialul funerar roma­nesc atât dinainte de creștinism cât, mai ales în cel creștin. In creștinism aceste doua elemente au o semnificație deosebită. Mâncând pâinea și bând vinul transformate, în timpul Sfintei Liturghii, în trupul și sângele lui Hristos, creștinul șe unește cu Acesta, făcând să crească, în același timp, relațiile dinlăuntrul unității Bisericii ca trup al lui Hristos: „Căci o pâine și un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 17). Mâncând din trupul lui Hristos și bând sângele Lui, creștinul gustă din împărăția Cerurilor încă în viață fiind. Ce mângâiere mai bună putea primi bietul om, neînsemnat ca firul de nisip, dar în același timp depașindu-și micimea prin zborul sufletului sau frămantat de neliniști, decât aceasta adevarată „arvuna” a vieții de veci, „leac al nemuririi”, atat de mult căutate?

Dogmatica ortodoxă ne spune că au fost alese aceste doua alimente de baza ale omului, pâinea și vinul, ca „produse specifice ale priceperii ome­nești în materie de hrană”. Dumitru Staniloaie însa, explică alegerea pâinii prin aceea ca păinea adusa la altar se va schimba în Trupul lui Hristos, semnificând viața credincioșilor oferită ca dar lui Hristos, Care se va oferi la rândul său, ca dar suprem. Painea este, deci, viata. De aseme­nea, vinul este îndoit cu apă, alt element natural care duce cu gândul la „apa vie”, la „râul și apa vieții” arătate de înger în Apocalipsa (22, 1-2).

Ion I. Ionica observă ca, la începuturile ei, religia creștina a avut o înrâurire asupra vechilor reprezentari populare agrare, făcând asocierea mistica a Mântuitorului cu grâul și vinul, cărora le daruiește un „nimb de sfințenie singular în lumea vegetală”.

In nenumarate colinde care au străbătut veacurile, Iisus Hristos apare ca avand caracter de „divinitate a fertilitatii câmpului”, iar grâul – ca o ipostază a trupului Domnului. De alt­fel, în Tara Oltului există credința ca „în bobul de grâu se vede chipul Domnului Hristos”.

Din făina de grâu și apă se face aluatul, „arhetip al genezei si materie sacra” din care se prepară pâinea și colacul. Aluatul din grâu ne duce cu gân­dul la „aluatul” din apă și lut, pe care, la începutul timpului, Dumnezeu l-a modelat pentru a face omul și l-a insuflețit suflând viața asupra lui. Tot astfel omul neolitic modelase din lut chipurile divine iar „femeia neolitica a animat divinitatea din lut (figurinele, vasele) și din aluat (pâinea, colacii) arzându-le în cuptor”. Este usor, deci, de asemănat pâinea cu viața omului și „ciclul ve­getal al grâului, deschis de sămanța semănată și închis de sămanța recoltată” cu „lacunara formula a vieții omului: nasterea, casatoria si moartea„.

In ceremonialul funerar grâul apare sub forma colivei peste care preo­tul toarna vin în timpul rugăciunilor, precum și sub forma colacilor care se împart pe tot parcursul evenimentului, „de sufletul mortului”.

Vinul Cinei celei de Taină a fost roșu, dulce, amestecat cu apă

Deşi Legea nu impunea folosirea vinului la sărbătorirea Paştelui iudaic, în epoca post-babiloniană s-a generalizat utilizarea lui ca o „tradiţie de la cei bătrâni”. Cunoaştem până azi aceste „tradiţii din bătrâni” deoarece, în secolul al II-lea după Hristos, rabinii evrei le-au codificat în cartea numită Mitna. Aflăm astfel că pe parcursul mesei rituale iudaice de Paşti capul familiei binecuvintează, folosind anumite formule rituale (berakoth), pîinea şi patru pahare de vin pe care le împarte apoi celorlalţi.

La mesele rituale se folosea un vin special, obţinut prin stoarcerea uşoară (fără a zdrobi sâmburii) a strugurilor potrivit principiului „cu cât sunt strugurii storşi mai puţin, cu atât vinul este mai bun”. Cel mai apreciat vin era obţinut din mustul scurs prin greutatea proprie a strugurilor zdrobiţi. Vinul ritual era aşadar un vin curat, neamestecat cu nimic altceva.

În ceea ce priveşte culoarea vinului, la masa pascală era utilizat vinul roşu care, de altfel, era vinul cel mai răspândit, în antichitate, în Palestina ca şi în Grecia. O serie de afirmaţii incidentale din Vechiul Testament cum ar fi „nu te uita la vin cum este el de roşu” (Pilde 23, 31) sau expresia „sânge de strugure” (Fac. 49, 11; Deut. 32, 14) folosită pentru vin confirmă preponderenţa vinului roşu.

În vechime vinul era băut neamestecat cu apă, dar, în perioada elenistică, sub influenţa grecească, se generalizează consumul vinului diluat cu apă. Cartea Mitna priveşte ca de la sine înţeles utilizarea în cult a vinului amestecat cu apă iar rabinul Eleazer chiar interzice rostirea binecuvântărilor asupra vinului nediluat. Se pare că dilutia era destul de mare adică 1/3, dar aceasta în condiţiile unui vin tare şi probabil dulce, în condiţiile unui climat cald cum este în Palestina.

La Cina cea de Taină Mântuitorul Iisus Hristos a urmat ritualul unei mese pascale făcând gesturile tradiţionale ale capului de familie evreu dar dându-le un înţeles cu totul nou identificând pâinea cu Trupul Său şi vinul cu Sângele Său pe care îl va vărsa pe Cruce pentru Mântuirea lumii. El a binecuvântat vinul ritual iudaic din struguri (fermentat), roşu, dulce, amestecat cu apă .

În Biserica primară se folosea vinul roşu

Sfânta Liturghie fiind o actualizare a Cinei celei de Taină, Biserica a căutat să utilizeze acelaşi tip de vin pe care l-a folosit şi Mântuitorul. Ca urmare, de la început, a fost preferat pentru Sfânta Liturghie vinul curat, roşu şi dulce, care se amesteca cu apă în timpul pregătirii darurilor. La argumentul istoric pentru folosirea vinului roşu la Liturghie se adaugă cel simbolic în sensul că acest vin este un simbol mult mai potrivit pentru sângele Mântuitorului.

Vinul la nuntă

Nunta este una din cele mai complexe obiceiuri etno-folclorice. Am tratat pe larg etapele nunții pe acest blog.

Vinul și rachiul sunt prezente în toate etapele nunții. De la chemarea la nuntă, la tocmirea nașilor, cununia religioasă, cu ocazia orațiilor, închinării la daruri și la pahar, masa cea mare, jocul.

Insăși alaiul de nuntă, când mirele merge la nași sau spre casa părintească venind de la casa miresei, este însoțit de personaje care oferă băutură. Iată un alai de nuntă: In frunte merge colăcerul cu plosca cu vin, apoi brădarul cu bradul împodobit, flăcăii îmbrăcați în haine de sărbătoare călare pe cai împodobiți cu flori și panglici. Urmau căruțele (carele, trasurile). In prima căruță stătea nașul  cu ginerele, în a doua nașa, fetele și nevestele mai tinere, în a treia și următoarele nuntașii, iar în ultima lăutarii.

Ceremonialul de nuntă este în totalitate însoțit de consumul de vin și țuică.

Vinul la botez.

Pentru creștinarea la biserică a copilului nou născut, nașii aduceau la biserică vinul și uleiul folosit în ceremonalul religios.

Se mergea la casa părinților copilului, unde se scălda copilul. La ceremonialul primei bai participau, nașa (în unele locuri și nașul), moașa, mama copilului și femeile din familie.

După ce copilul a fost scăldat, la cumetrie cu tot ceremonialul privind, covata de scăldat și apa din scăldătoare, cei prezenți la botez (doar femeile iar în unele regiuni și nașul de botez), sunt cinstiți cu vin sau rachiu din plosca plină și plini de voie bună, pentru că nașterea și creștinarea unui copil era o bucurie în familie, se intra în casă unde, regăseau pe bărbați și  petrecerea cumătriei continua, ca și în zile noastre de altfel, cu mâncare, băutură, cântec și joc.

Intre nași și fini se stabilea o legatură puternică, la fel ca și între cumetrii. Erau aproape ca o înrudire. Acest lucru ducea la unele obligații, cum ar fi aceea a finilor de a duce colacii nașilor la o dată stabilită. Fiecare fin aducea nașului unul sau doi colaci. La intrare în casă nașului a finilor, mai întâi închină colacii și oferă daruri nașilor. Interesant este că la data stabilită de ambele părți, la nași vin atât finii de botez cât și finii de nuntă.

Nașii care se pregatesc din timp pentru acest moment, dau o masă stropită din belșul cu rachiu și vin.

O altă ipostază a vinului “Paosul”.

Paosul constă dintr-un recipient, pe vremuri din lut, mai târziu din sticlă, acum din plastic, plin cu vin (nu este o preferință anume de culoare sau calitate ca la vinul liturgic). În gâtul recipientului se pune un colac, și lipit de colac o lumânare.

Cu paosul preotul stopește în cruce mormântul.

De asemenea se stropește mortul și înainte de înmormântare, deoarece în credința populară, stopitul reprezintă o curățire a sa de toate păcatele făcute în viață. Doar așa se poate prezenta în fața lui Dumnezeu, curat și spălat de păcate.

Obiceiul este vechi, și se practica acum 2000 de ani la romani. Inainte de incinerare, mortul era stropit cu vin. După incinerare cenușa și rămășițele erau din nou stropite cu vin.

Virgiliu spunea: “După ce rămășițele au fost prefăcute în cenușă și s-a stins flacără, se spălau cu vin”

O concluzie:

In viața de toate zilele, țăranul român nu bea decât la diferite prilejuri. Și prilejurile sunt destule la țară. Adalmaș la o vânzare-cumpărare, la sosirea unei rude, la întâlnirea cu o rudă, prieten, la începerea sau terminarea unei trebi (lucrări), la bucurie, la supărare, la câștig și pierdere, de Paști, de Crăciun, de ziua numelui, de ziua de naștere, ca medicament, de sete, la praznic și pomană, etc. Dacă aduni toate aceste zile care sunt motiv și prilej de consum de bautură,  puține zile ar fi când nu ar avea de ce să bea.

odihnă la câmp

In general țăranul român nu facea excese la bautură. Consuma atât cât să se simtă bine, „că doar și mâine este o zi”. Nu faceau excese decât cei care erau nărăviți la băutură. Aceștia erau ținta criticilor și glumelor sătenilor. Bărbații mai puțin și femeile mai mult. Iată câteva ziceri despre cei care le cam place băutura: trage la musteață; trage la măsea; suge bine; este bun sugaci; bea de usucă; bea de zvântă; vede fundul paharului când duce paharul la gură; nu duce la ureche; îi sfârie gâtul după rachiu; umblă ca șarpele după băutură; pentru el mâncare-i fudulie, băutura este ce este.

Cârcimă din sat

Insă bețivii au și stigături de încurajare la băutură:

Bună-i vinul, nu-i ca apa,

Nici friptura nu-i ca ceapa

Noi om bea cât om putea

Ș-om plăti, când om avea

Sau.

Buna-i vinul, bine-mi place

De parale nu-ș ce-oi face,

Noi om bea cât om putea,

Ș-om plăti când om avea.

De asemenea erau și îndemnuri la băutură: Cine n-a bea de dușcă/Să moară de pușcă.   sau Cin’n-a bea paharul tot/Să pupe mâța-n bot.

Referințe: http://www.crestinortodox.ro/

Mihai Lupescu Din bucătăria țăranului român București, Ed. Paideia -2000

Mihai Pop: Obiceiuri tradiționale românești București Ed. Institutului de cercetări etnologice și dialectologice – 1976

Paul Iancu – Vinul fenomen de cultură și spiritualitate – Hârlău, Editura STUDIS – 2013

Foto: Facebook.com

%d blogeri au apreciat asta: