Cojocăritul – ultimii cojocari din Hârlău

5 Apr

Dacă în vechime ornamentica pieselor de cojocărit traducea integrarea sociala a purtătorului, una purta țăranul avut, alta purta țăranul sărac. În zilele noastre articolele  moderne de port au șters diferențierile existente, fiind în general marcate prin nesemnificative modificari care țin mai mult de compoziția ornamentală a decorului și nu de schimbarea materialului propriu-zis. Sub acest aspect, nu înseamna ca oricare individ din comunitatea sătească își poate permite confecționarea pieselor de port confecționate de cojocari.

Fiind puțini creatori de artă populară autentică, care prelucrează peile – cojocari –  prețurile practicate depășesc cu mult limitele rezonabile, deci inaccesibile  populației de la sate. Bondița (bundița), căciula de miel, cojocul pe vremuri era expresa de hărnicie, cât și de bunăstare a purtătorului. Astăzi nu mai găsești aceste articole decât la marile ansambluri populare, muzee, colecționari.

In plus intervine moda, conveniențele sociale. La marile sărbători nu mai vezi tinerii în costum popular. Blugii și gecile din material textil, piele artificială ce imită vedetele la modă au luat locul frumoaselor costume populare.

Port iarnă

Inainte de a analiza mesteșugul propriu-zis, se poate menționa faptul că trecerea spre artistic are loc în momentul în care dintr-un meșteșug practicat de către numeroșii baci (ciobani) în perioadele în care nu sunt cu stâna la munte devine un mesteșug de breaslă practicat de persoane specializate care renunța la alte îndeletniciri și care răspund astfel comenzilor ferme ale colectivității, solicitand în general piese unice, nerepetabile, iar în cazul tinerilor căsătoriți, sub forma de pereche. Pe de alta parte se poate observa chiar o specializare pe faze de lucru, fapt care duce la realizari tot mai perfecționate ale acestor piese de cojocarie. Cojocarii prelucrează în general pieile de oaie și de miel. Pieile mari de berbec nu erau folosite la confecționarea pieselor de port sărbătoresc, ci numai la piesele de purtat sau la fuspelturi – cergi sau plocăzi captușite cu blana, folosite ca învelitori sau ca așternut.

Padurence

 Costume de femeie din zona Pârcovaci

Pieile de oaie, capră, dihor și alte animale supuse prelucrării trebuie mai întâi dubite (tăbăcite). Operațiunea constă în acoperirea pe partea jupită cu un amestec de tărâte de grâu, chișleac sau zer și sare, după care se ruleaza și se așeaza într-un ciubăr, la cald, unde sunt lăsate să dospeasca aproximativ o săptămână. Urmează spălatul, uscatul la umbră și apoi trasul cu cârligul, după care urmează înalbitul, utilizandu-se nalba – sort de ipsos – împraștiată pe toata suprafața și apoi raderea cu ajutorul unei rașpe speciale, de obicei confecționată dintr-un capăt de coasa fixată într-un mâner de lemn. Fiecare cojocar avea propriile sale rețete de prelucrare, atât ca rețetă a dubalei, care de obicei constituia un obicei de familie, cât și al momentelor optime de prelucrare ulterioară, care sub aspect de transmitere al mesteșugului, erau destăinuite doar membrilor familiei, cojocarii de obicei, neprimind ucenici, practica din urma fiind specifică doar atelierelor orașenesti. Pe de alta parte, nu se prelucrau cantitati mari de piei, ci doar strictul necesar realizarii comenzilor imediate.

 

Familie țărani

Costum femeiesc cu cojoc și bărbătesc cu bondiță (bundiță)

Pieile negre de miel sunt folosite pentru confecționarea bondițelor, iar cele albe pentru confecționarea cojoacelor. Pieile de oaie sunt folosite pentru celelalte piese de port de fiecare zi, înclusiv portul ocupațional al butinarilor (oameni care muncesc la pădure).

carausi lemn_1

Tăran din zona Pârcovaci căruș de lemn de la pădure.

Confecționării căciulii sau a cușmei, care în fiecare zonă are o forma specifică, îngustată spre vârf, confecționată din pielicele de miel de culoare neagră, mai recent și brumarie. Confecționarea bundiței cuprinde numeroase forme, rămânând piesa reprezentativă a portului, putând fi purtată chiar și sub cojoc și sub suman, în toate anotimpurile anului.

Tipologic se poate stabili evoluția ei începând cu secolul al XIX-lea, când informatorii descriu bondița lungă cu clini în poale, ornamentată cu prim de miel. Prima atestare a bondiței cu prim de dihori, respectând acest croi, este din anul 1848, aparținând lui Dumitru Ursu a lui Filaret din satul Deluț, piesa despre care urmașii acestuia, care au prezentat-o, spuneau ca “era cea mai strașnica bondiță pe care o putea avea un fecior pe vremea aceea.”

Festival_2014 020

Port popular femeiesc din Pârcovaci. Se observă bondițele vopsite maron, cu tiv de blană. Fără ornamente țesute.

Sfârșitul secolului al XIX-lea, duce la varianta de bondița scurtă, cu primul din ce în ce mai lat, iar ca ornamente brâiele bătute, frumos ordonate, încadrând marginea interioara a primului pe toată lungimea lui. Inceputul secolului al XX-lea, introduce primul țesut, de culoare neagră, care coexista împreuna cu primul de miel si cel de dihor, acesta devenind din ce în ce mai lat.  Primul țesut era de doua feluri: din lână și din matase, de culoare neagră.

In aceasta perioada, mesterii cojocari introduc în decorația brâielor bătute, precum și a ornamentelor cusute pe petele de ierha, margelele, care punctează decorul intens geometrizat, cusute în game ce se asortează cu nuanțele blănii de dihor, mergând de la negru prin maro spre galben auriu.

De obicei, petelele de ierha – benzi brodate cu diferite motive cu fire de matase neagră și mărgele – nu sunt realizate de către meșterul cojocar ci de anumite femei specializate în aceasta operațiune care dispun de un număr de modele notate pe hârtie – mostre – acestea fiind mereu reîmprospătate, uneori combinate conform dorinței viitorului posesor.

Pentru realizarea primului de dihor pentru o bondița, sunt necesare 12-15 pielicele de dihor bine lucrate, spinările dispuse vertical, având lățimea de 13-15 cm sau mai mult, împodobind “poalele” – partea de jos – “dinaintii” – părțile din fața, iar “mânecile” și “ciupagul” – partea de la gât – se decorează cu resturile de blana nefolosite.

Cojocul, tipic zonei, se remarca prin scurtimea sa, de obicei nedepășind talia, cât și prin mânecile lungi și strâmte, ajungând de regula pâna la vârful degetelor. Uneori bondița cu dihori purtată pe dedesubt în zilele de sîrbătoare din iarna depașește poalele cojocului. Respectând ornamentica bondiței, se detașează de aceasta prin folosirea primului de astrahan sau cel țesut. Daca bondița noua este îmbracata, de obicei pentru prima data în zilele de Paști sau, în cazul mirilor la nuntă, cojocul este îmbracat pentru prima data în ziua de Boboteaza.

Cojocarul confectioneaza, numai la comanda, și alte piese de port, printre care și bondița înfundata care se încheie sub braț, fiind specifica lucratorului la padure, de asemenea, tot el coase si cojoacele de purtat, precum si caciulile. Sunt cunoscuti unii cojocari care monteaza curelele cu margele, depasindu-si astfel atributiile de baza, aceasta operatiune fiind specifica numai curelarului, care este specializat in aceasta lucrare, inainte de cel de-al doilea razboi mondial oferind spre vanzare – deci fara comanda – aceasta piesa de port. Curelarii care montau curelele cu margele aveau la rândul lor un cerc de femei specializate, fie în coaserea mărgelelor, fie în țesutul cu mătase al acestora, ei realizând doar montarea propriu-zisa. Curelele amintite se încheie totdeauna prin trei catarame plasate sub capătul drept al curelei care mascheaza sistemul de prindere prin introducerea în banda verticala situata inaintea buzunarului.

La începutul secolului al XX-lea, cojocarii lucrau în perioada de iarna la gospodarii care aveau un număr mare de piei de oaie ce trebuiau prelucrate si folosite pentru confecționarea bondițelor, cojoacelor și a fuspelturilor. Hainele de sărbătoare se confecționau la atelierul cojocarilor.

In ultimii 50 de ani în Hârlău și Pârcovaci, au mai existat  persoane care cunoșteau aceasta meserie, dar o practicau sporadic.

Dupa anul 1960, s-a trecut la confecționarea cojoacelor vopsite tip “Alain Delon”, însă pieile erau prelucrate dupa modalități industriale. Aceste bundiție se pot observa și în portul popular din satul Pârcovaci, mai ales la portul femeiesc.

Cojocarii din Hârlău în perioada interbelică erau conoscuți în județul Botoșani și Iași.

Memoria documentelor amintește de evreii Cojocaru Melic și soția acestuia Cojocaru Sura, care aveau o prăvălie cam pe locul unde este acum magazinul Marcel. Aveau în vitrină un mic bust de lemn îmbrăcat într-o frumoasă bondiță. Fiica acestora, Hadasa (Hădăselu cum o alintam noi, colegii) mi-a fost colegă de bancă de școală generală. Alt cojocar era Calimanovici Iancu, care stătea pe Bogdan Vodă, mai erau și alții.

La diferite expoziții de etnografie, există variante diferite de bundiță sau cojoc. Astăzi nu mai există din păcate un specific local. La târg, mai ales după sărbătoarea Cuvioasei Paraschiva de la Iași, vin comercianți în Hârlău cu articole de cojocărie. Mai ales căciuli și haine de piele.

Referințe: Angela Paveliuc – Olariu Arta populară din zona Botoșaniilor – portul popular Editura C.P.C.E Botoșani – Muzeul județean Botoșani 1980

 

%d blogeri au apreciat asta: