Satul tradițional, ca esență a veșniciei!

31 Oct

Despre satul tradițional, am găsit câteva gânduri ale unor mari români. La distanța de aproape 100 de ani, satul de astăzi, mai este oare cel omagiat de înaintași ca un loc al veșniciei? Sau este iremediabil pervertit de acest tăvălug numit globalizare?

În discursul său de recepție la Academia Română din 5 iunie 1937, intitulat Elogiul satului românesc, poetul şi filosoful român Lucian Blaga  constată că: „A trăi în sat înseamnă a trăi în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie (…). Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria“ făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti“. (Lucian Blaga dezvolta de fapt metafora sa poetică „veşnicia s-a născut la sat“ şi argumenta că satul românesc este „singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, este unanimul nostru înaintaş fără nume”. (“Izvoade – eseuri, conferinţe, articole”, Editura Minerva, Bucureşti, 1972).

Scriitorul  Liviu Rebreanu în discursul său de recepție la Academia Română din 29 mai 1939, intitulat Laudă țăranului român, afirma că „la noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare. Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi – omul român.“ Şi, ceva mai departe Rebreanu preciza: „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.“ (Liviu Rebreanu, „Laudă ţăranului român“, discurs de recepţie la Academia Română, 29 mai 1939). .) ,,Aurul curat” din sufletul țăranului despre care vorbea Rebreanu este de fapt spiritualitatea profundă a țăranului, lumina credinței și a hărniciei, a dărniciei și a jertfelniciei ca dăruire de sine și dăinuire spirituală în timp și peste vremuri diferite.
Metafora „veşnicia s-a născut la sat” semnifică şi percepția relaţiei dintre timpul acțiunii și timpul rodirii. Poţi să organizezi totul foarte bine din punct de vedere tehnic sau practic, dar dacă ploaia nu vine la timp sau vine cu grindina mare, cultura agricolă poate fi compromisă! Pentru agricultor, între sămânţa semănată şi recolta scontată este o legătură spirituală trăită existențial în rugăciune, răbdare și speranță. ( „cel ce seamănă întru nădejde, întru nădejde va și  secera) . Este vorba de un timp al aşteptării, al binecuvântării şi al rodirii pe care ţăranul îl înţelege altfel decât muncitorul sau inginerul care apasă pe buton în fabrică şi obţine imediat rezultatul sau programul dorit.
La sat, viaţa este înţeleasă şi ca timp binecuvântat pentru a sfinţi locul în care trăim, iar dacă sfinţim locul în care trăim pe pământ putem spera să primim şi un loc în ceruri, „un colţişor în rai”- cum spunea Părintele Paisie Olaru de la mănăstirea Sihăstria- Neamţ. De asemenea, satul are un cult al pomenirii morţilor şi al legăturii dintre generaţii, mult mai profund decât oraşul. Creaţiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înţelegerii sensului sfânt al vieţii şi al morţii.Din experienţa Liturghiei euharistice, a vieţii ascetice şi a dăruirii jertfelnice s-a format spiritualitatea poporului român, ca fiind un popor care a interiorizat și și-a asumat jertfa Crucii şi lumina Învierii lui Hristos în viața lui.

Două sunt cuvintele sfinte din sufletul țăranului român: țară și pământean. Cuvântul „ţară” vine de la latinescul „terra” („teritoriu”). „Terranus” este ţăranul, cultivatorul pământului, cel mai ataşat de ţară, cel care are cea mai intimă legătură cu țărâna și cu țarina, cu solul. Cuvântul românesc „pământ” vine din latinescul„pavimentum”, care înseamnă vatra sau locul bătătorit de locuitorul şi cultivatorul statornic al terenului sau al solului. Pământul este deci în acest sens terenul lucrat, umanizat și sfințit.

De aceea zice românul: „Omul sfinţeşte locul”!
Cuvântul „pământean” înseamnă de obicei în limba română „omul locului”, adică indigenul, dar în limbaj liturgic el este şi locuitorul statornic al planetei Terra, adică al Pământului. Pământeanul este omul, compus din humus (humă) și anima (suflet rațional), o sinteză mistică între materie și spirit, între, ,,țărână și suflet viu”: „iar noi pământenii din pământ suntem zidiţi și în același pământ vom merge” cum se spune în Slujba înmormântării, pământeanul purtând deci în el taina mormântului şi a cerului, a morţii trupului şi a nemuririi sufletului, fiindcă el este ţărână modelată după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu și în acest sens, pământeanul cultivă deodată cu pământul şi dorul veșniciei.

Satul este adevărata coloană a românismului, arborele nostru genealogic, iar datoria fiecăruia dintre noi, ca fii ai acestor vechi așezări, este aceea de a avea încredere în puterea lumii din mediul rural, a țărănimii, în efortul acesteia de a se acomoda cu schimbarea în gândire și în spirit. Satul ne-a dat eroi și tot satul ne va da mai departe valori spirituale și materiale. Astfel omul, lucrător al pământului, trebuie să aibă încredere în propriile lui puteri și să fie convins că nu va rămâne singur pe drumul integrării în marea familie europeană.
Astăzi, când satul românesc se află într-o tranziție profundă, nostalgia după tradițiile și obiceiurile de odinioară se simte tot mai mult. De aceea, ar fi de datoria noastră morală să conservăm aceste resturi de o inestimabilă valoare pentru istoria și cultura românească.

Creștinare

De bună seamă că satul românesc are nevoie de ajutor și mai ales de trezirea conștiințelor din interior, cu precădere prin implicarea celor două instituții complementare: Școala si Biserica. Lumea intelectuală a satului trebuie să-și coordoneze eforturile în domeniile de educație și cultură fără de care nu este posibil progresul.

Nu se infirmă ideea că veșnicia s-a născut la sat, fiindcă primele așezări în aceste locuri au fost organizat
e în comunități omenești răzlețe: sate, cătune; satul rămâne veșnic, una dintre dovezi în acest sens fiind și exodul din ce în ce mai mare al lumii dinspre oraș către sat.

Satele rămân în istorie prin oameni și prin faptele lor și suntem datori să împrumutăm modele de la înaintașii noștri după îndemnul Sf. Apostol Pavel care spune : „luați aminte la mai marii voștri, priviți cum și-au încheiat viața și urmați-le credința”. A lăsa urme în vatra care ne-a crescut și ne-a dăruit vieții, înseamnă a crea veșnicie.

troita 002

Aș încheia cu cuvintele rostite de Al. Cerna-Rădulescu în poezia„La rădăcini”, în care se ilustrează atât de sensibil importanța satului în gândirea țăranului român și nu numai:

„Când pe sleite aripi de ierunci
Va-ncepe ziua mea să se coboare
În seara fără flori si fără fluturi,

Tu cată, fiule, să vii atunci
Din nou la rădăcini și la izvoare.
Nu ești dator sandalele să-ți scuturi,

Nici să-ți îndoi genunchii la mormânt
Dar pe țărâna de la noi din sat
Să calci încet, cu tălpile ușoare.

Si-ntotdeauna să-ți aduci aminte
Că pasu-n dușmănie apăsat,
Aici sfărâmă os străbun.
Și doare !”

Aceste rânduri le-am găsit pe un blog interesant de citit:

http://protoierie.wordpress.com/

%d blogeri au apreciat asta: