Praznicul sau prăznuirea hramului.

21 Noi

Excelent eseu semnat de Andrei Ionescu în numărul din noiembrie 2015 a revistei Convorbiri literare.

http://convorbiri-literare.ro/?p=5292

Voi reda întocmai acest eseu, care ridică voalul asupra unor cuvinte ce vin din lumea dacică și prezente în ritualurile creștin-ortodoxe.

Dacă hramul, aşa cum am văzut, provine din hramjan = kreuzigen, să vedem acum de unde vineprăznuirea, cuvînt socotit a fi slavic, cînd în realitate, dat fiind că îl întîlnim încă din veacul al IV-lea în biblia lui Ulfila, aparţine neîndoielnic dacilor autohtoni.

Prăznuirea sau praznicul are astăzi, după DEX, două sensuri principale: 1. Sărbătoare bisericească; prin extensie, zi în care nu se lucrează, şi 2. Masă mare sau ospăţ în amintirea unui mort sau la hramul unei biserici; pomană, comîndare; ospăţ, chef.

La origine, dat fiind că provine din fraiv = sămînţă şi nithan = a ajuta, a susţine, a alimenta, a hrăni, a spori, cuvîntul era legat de încolţirea sporită a seminţelor (fraiva) din semănăturile cîmpului abia după moartea lor prealabilă (din pilda semănătorului), precum şi, în plan duhovnicesc, desigur, de mucenicia întru Hristos şi implicit de învierea împreună cu El a credincioşilor creştini.

Sensul „chef” de astăzi aminteşte, bineînţeles, dat fiind că provine din verbul latin la perfect quievi = a se odihni (de ziua Domnului), şi marchează sărbătorirea zilei de repaos duminical, motiv pentru care a ajuns să însemne, în mod parţial amnezic, adică, fără vreo altă explicaţie, zi în care nu se lucrează şi nimic mai mult.

Celelalte sensuri de astăzi se reduc în fond la a ţine o sărbătoare, eventual religioasă, dar nu obligatoriu, cum ar fi bunăoară ziua numelui, al cărei sens religios s-a diminuat simţitor cu timpul, sau pur şi simplu înseamnă a petrece, a se ospăta, a chefui.

Din cîteva pasaje biblice în dacică vom putea însă reconstitui lesne unele accepţii mai vechi, de natură să explice ecourile româneşti mai sus amintite ale cuvîntului fraiv, în cadrul unui amplu cîmp semantic cu profunde înţelesuri religioase. Simpla pomenire a unui mort, bunăoară, se dovedeşte a fi la origine mucenicia unui sfînt care n-a pregetat să mărturisească întru Hristos, iar biserica unde-i este pomenită amintirea îi poartă sau prăznuieşte hramul.

Pentru a face o punte de legătură între prăznuirea hramului şi răstignirea de data trecută, să ne oprim mai întîi la un pasaj din Ioan 8,37: „Ştim că sînteţi sămînţa lui Avraam (fraiv Abrahamis sijuth = semen Abrahamis estis), dar căutaţi să mă omorîţi (sokeith mis usqiman = quaeritis me occidere) pentru că nu pătrunde în voi cuvîntul Meu”. În treacăt fie spus, din sokjan = inquirire, requirere, petere provine verbul românesc a socoti.

Înţelesul pasajului de mai sus este desluşit de însuşi Iisus Hristos ucenicilor Săi în faimoasa pildă a semănătorului (Luca 8,11): „Sămînţa este cuvîntul lui Dumnezeu” = thata fraiv ist vaurd guth = hoc semenest verbum Dei.

Ceea ce impune, desigur, distincţia dintre sămînţa lui Avraam şi fiii lui Avraam. În cap. 9 din Romani, intitulatPavel şi mîntuirea israeliţilor, Apostolul le spune răspicat acestora: „Şi măcar că sînteţi sămînţa lui Avraam, nu toţi sînteţi fiii lui Avraam” (9,7). Apoi, chiar în versetul următor, adaugă pentru lămurirea deplină: „Adică: Nu copiii trupului sînt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinţei se socotesc urmaşi” = aestimatur in sementis= rahnjanda du fraiva (9,8). Am subliniat pe lîngă fraiva, care a dat praznicul, şi cuvîntul dacic rahnjanda(rahnjan = rechnen = aestimare, arbitrari, competere, imputare, reputare), din care provine verbul a răcni, alt fals slavism, în realitate luat de slavi din daco-moeso-gotică.

„Dacă sînteţi ai lui Hristos – spune Apostolul în Galateni – sînteţi sămînţa (fraiv) lui Avraam, (sînteţi) moştenitori prin făgăduinţă” (3,29). Această moştenire prin făgăduinţă este cheia pentru înţelegerea pasajului din 2 Corinteni în care Pavel revendică hotătît pentru sine calitatea de sămînţă a lui Avraam: „Sînt ei sămînţa (fraiv) lui Avraam? Sînt şi eu” (11,22). Iar în versetul următor continuă (răcneşte!) cu aceeaşi vehemenţă a estimării: „Sînt ei slujitori al lui Hristos? Nebuneşte spun: Eu sînt mai mult ca ei! În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori” (11,23).

Sămînţa de „urmaşi” vine de la Dumnezeu. De aceea Apostolul reproduce, în Romani 9,29, proorocia lui Isaia: „Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă urmaşi (fraiva), am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora”.

Mîntuitorul însuşi e din sămînţa regelui David, după cum aminteşte Apostolul în 2 Timotei 2,8: „Iisus Hristos, Care a înviat din morţi, din sămînţa lui David, după Evanghelia mea” = urrisanana us dauthaim us fraivaDavidis.

Încă o dată, pe lîngă fraiva am subliniat şi cuvîntul urrisanna, din care provine uriaşul, cum am văzut data trecută, în finalul episodului despre răstignire, cînd ni s-a deschis în faţa ochilor ameţitoarea perspectivă a derivării din dacică, pe temeiul credinţei neclintite în învierea morţilor, a cuvintelor uriaş, ostaş, şi ursită.

Sensul „urmaş” apare şi mai limpede în Marcu, cap. 12, care tratează despre învierea morţilor: „Şi au venit la El saducheii, care zic că nu este înviere (ustass ni visan) şi-L întrebau, zicînd: Învăţătorule, Moise ne-a lăsat scris că, dacă moare fratele cuiva şi rămîne femeia lui şi nu are copii, să ia fratele său pe femeia lui şi să ridice fratelui mort urmaşi. Au fost deci şapte fraţi. Şi cel dintîi şi-a luat femeie, dar, murind, n-a lăsaturmaş (fraiva). Şi a luat-o pe ea al doilea şi a murit nelăsînd urmaş (fraiva) etc. La înviere, a căruia dintre ei va fi femeia?” (12,18-22).

Învăţătorul le răspunde, cum ştim, că la înviere cei şapte fraţi vor fi ca îngerii din ceruri şi că Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii.

Despre Învierea morţilor însă Scriptura vorbeşte mai lămurit în alt pasaj celebru, din cap. 15 al Primei Epistole către Corinteni, intitulat Învierea Domnului şi învierea noastră. După ce primiseră Evanghelia şi se părea că „stau întru ea” cu tărie, corintenii încep să se clatine în credinţă şi se întreabă dacă nu cumva au crezut „în zadar” (15,2).

Este, cum ştim, un punct foarte delicat al doctrinei, marea încercare numită taina învierii. Versetele 12-14, pe care le reproducem în continuare, consemnează tocmai momentul de descumpănire a corintenilor care, pentru a putea fi depăşit, va cere din partea Apostolului desluşiri suplimentare: „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu există înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră”. După care, în versetul 18, adaugă: „Atunci şi cei care au adormit în Hristosau pierit”. Verbul dacic folosit aici este tocmai fraqistnan = perire, din care am derivat data trecutărăstignirea.

Apostolul iese apoi în întîmpinarea credincioşilor nedumeriţi cu privire la modalitatea concretă a Învierii, formulînd întrebările care plutesc în aer : „Dar va zice cineva : Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină?” (15,35).

Hazardul a făcut să se piardă fragmentul cu versetele 35-46 din biblia în daco-moeso-gotică, mai exact începînd cu jumătatea a doua din versetul 35 şi pînă la ultimul cuvînt din versetul 46, anume „duhovnicesc” (ahmino). Să vedem cum sună prima parte a versetului 35 în dacică: waiva urreisand dauthans, apoi întregul verset în latină: quomodo resurgunt mortui? Qualive corpore veniunt ?

Din răspunsul Apostolului, corintenii (şi o dată cu ei toţi credincioşii) află că vor veni cu trupul seminţelor (“grăunte gol, poate de grîu”) din colivă, alt fals slavism, care se dovedeşte în acest pasaj că e un cuvînt curat latin: qualive.

Iată cum în memoria unui singur cuvînt se concentrează modalitatea concretă, procesul efectiv al învierii. Trupul cu care vor veni morţii la Înviere este trupul fiecărei seminţe din colivă, care în daco-moeso-gotică este chiar fraiva praznicului nostru. Deşi lipseşte a doua parte a versetului 35, putem deriva fără greşpreznicul din fraiv = sămînţă.

Spre edificare, dăm mai jos echivalenţele depline în greacă (sperma şi sporos) şi în latină (semen şisementis). Prin urmare, atît sămînţa (iar figurat spiţa, neamul, soiul), cît şi însămînţarea, semănatul (dar şisemănătura care iese din pămînt).

Iată, aşadar, miracolul şi taina: Dumnezeu dă acestui „grăunte gol” un trup, dă „fiecărei seminţe un trup” (15,38). Apoi, într-un chip cît se poate de lămurit (versetele 42-44): „aşa este şi învierea morţilor: se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc”.

Ce altceva este coliva decît grîul fiert (cu zahăr şi nuci) care se împarte ca pomană la înmormîntări şi parastase sau praznice?

Dintre seminţe (fraiva) textul biblic pomeneşte mai întîi bobul de grîu din care se face pîinea, care nu este altceva decît trupul Domnului la Sfînta taină a împărtăşaniei. Dar pot fi şi alte seminţe (aut alicuius ceterorum), iar Dumnezeu a dat fiecărei seminţe un trup (dat unicuique seminum proprium corpus). De aceea, prin extensie, tot colivă sau colivi se mai cheamă prinoasele aduse la biserică, precum struguri, mere, pere, faguri de miere, caş dulce (Marian).

Revenind la origine, praznicul exprimă tocmai sporirea seminţelor: fraiv = sămînţă, rod şi nithan = a spori. Ştim din Luca 4,8 că sămînţa căzută în pămînt bun poate da rod însutit: „A dat rod şi a adus una treizeci, alta şaizeci şi alta o sută”.

În Corinteni se vorbeşte apăsat despre răsplata dărniciei creştine: „Iar cel care dă sămînţă (fraiva) semănătorului şi pîine spre mîncare, vă va da şi va înmulţi sămînţa (fraiv) voastră şi va face să crească roadele dreptăţii voastre” (9.10). Precum este scris: „Împărţit-a: dat-a săracilor; dreptatea Lui rămîne în veac” (9,9).

De aceea „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (9,7).

De aici praznicul, ca sporitor de rod.

Pe lîngă praznic, tot din fraiv mai putem deriva un cuvînt românesc de origine dacică: prazul, cu variantelepraj şi praş, presupus în mod eronat a ne fi venit din bulgară.

În Marcu 4,26-28 găsim un pasaj grăitor despre firul verde (în versiunea Cornilescu) din care se trageprazul: „Aşa este Împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămînţa (fraiva) în pămînt. Şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămînţa (fraiv) răsare şi creşte, cum el nu ştie. Căci pămîntul rodeşte de la sine mai intîi pai (gras), apoi spic, după aceea grîu deplin în spic”. Chiar dacă echivalentul strict pentru „pai” sau „fir verde” este gras, prezenţa repetată a cuvîntului fraiv, sămînţa din care iese firul cel verde de culoare deschisă sau „prăzulie” s-a impus cu timpul ca nume potrivit pentru planta erbacee legumicolă pe care o numim praz.

Destul pentru astăzi. Despre praznic şi praz, cu cîteva posibile derivate ale lor, vom mai vorbi însă şi data viitoare.

 

 

%d blogeri au apreciat asta: