Ghilitul, albitul pânzei altădată!

14 Apr

Gospodinele de altă dată de la sate,  fără înălbitori și chimicalele obișnuite astăzi, aveau secretul lor de a albi pânza de in sau cânepă țesută în iarnă, sau alte pânzeturi din gospodărie și lada de zestre a femeilor din Moldova.

Călătorii străini care au străbătut Moldova acum câteva secole, au remarcat frumusețea moldovencilor, curățenia din casele modeste și au rămas uimiți de hainele albe imaculate ale portului femeiesc și a copiilor, dar și al bărbaților, mai ales în zi de sărbătoare.

Cum albeau pânza și în general albiturile?

Tehnica albirii se numea ghilit. In zona Moldovei, ghilitul era des uzitat atât în zona montană cât și de câmpie, dovadă culegerile de folclor de acum peste 100 de ani și operele literare rămase de la clasicii noștri. Un exemplu doar. Ion Creangă în “Amintiri din copilărie” scrie: “…Mă uitam pe furiș la cum se joacă apa cu piciorușele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza…”.

GhilitulPinzei

Femeile și fetele din sat sau din vecini, primăvara, de îndată ce soarele ardea destul de puternic, iar apa râurilor se mai încălzea, se adunau în capul satului dinspre râu. Fiecare avea un coș cu pânza sau articole din pânză care trebuiau ghilite. Aceste erau spălate bine acasă cu o sodă făcută din cenușă de lemn de fag, se clăteau, se uscau și se puneau într-un coș de papură sau  de răchită în așteptarea zilei de ghilit.

O dată adunate, plecau cu voioșie mai sus de sat, unde apa era limpede și poienile întinse cu iarba verde, proaspăt crescută.

Ghilitul pânzei

Aici, își legau poalele cămășii și catrinței la brâu cu bârneața, scoteau pe rând pânza și ce aveau de albit, le puneau într-un loc unde apa făcea o mică vâltoare, le lăsau un ceas sau două, le storceau și le puneau la soare pe iarba poienii. Aveau grijă să fie întinse foarte bine. Se uscau, iar le puneau în vîltoare, apoi la albit și uscat la soare. Repetau operațiunea de câteva ori până ce albul pânzei devenea strălucitor, iar pânza era ca și călcată cu fierul de călcat.

In tot acest timp, care putea dura până la asfințitul soarelui, femeile și fetele cântau, sporovoiau multe și nevrute, mâncau ceva la prânz, fără a lipsi și o cană de vin sau țuică.

Seara, bucuroase că au făcut treabă bună și că au petrecut o zi de muncă în veselie și voie bună, veneau acasă.

Obiceiul s-a uitat, cine se mai duce cu rufele și pânzetul la ghilit la râu, când ai acasa atâtea chimicale, mașini de spălat, de uscat, fier de călcat cu aburi sub presiune? Cred că în acele timpuri nimeni nu se plângea de eczeme și alergii ale pielii, cauzate de pânză din care era confecționată îmbrăcămintea.

%d blogeri au apreciat asta: