Tag Archives: articole traditionale

Floarea Vietii

24 iun.
Unul dintre simbolurile solare marcante ale lumii antice este floarea vieţii. Ea apare în toate culturile vechi, fiind în esenţă o chintesenţă care rezumă legătura, soare – naştere – nemurire. Omul primordial se raporta spiritual la un creator divin adesea neidentificat. Crucea românească străbună, simbolul precreştin al vieţii şi nemuririi, şi prin urmare al ciclicităţii existenţei umane, este profund înrădăcinată în ezoterismul dacic şi are astăzi potenţialul de a fi pilon de susţinere al renaşterii spirituale a neamului românesc. Este un fapt remarcabil că acest simbol este utilizat şi în prezent la reprezentările artistice de factură spirituală marcate de ideea nemuririi, o năzuinţă atemporală majoră a relaţiei om-divinitate.
Analizând cele şapte arhetipuri dacice clasice, Zamolxe, Bendisa, Marele Lup Alb, Iisus Fiul Daciei, Cavalerul trac, Deceneu, Dumnezeu/ Domnazâna, devenim conştienţi de existenţa unei simbolistici relevantă şi revelatorie care capătă astăzi o profundă interpretare prin aplicaţiile-i nenumărate, printre care se află şi templele neodacice. Pe lângă simbolurile arhetipale dacice mai există şi ornamentele care conferă tradiţiei strămoşeşti un loc aparte. Cartea model a tradiţiilor neamului românesc, Dacia preistorică a lui Nicolae Densuşianu, identifică aceste forme grafice specifice. Astfel de ornamente sunt pe larg folosite ca modele pentru covoare, broderii şi costume populare româneşti şi pentru orice alte produse de artă populară, precum ar fi ceramica, încrustaţiile în lemn, etc. Bazaţi pe bogăţia ezoterismului dacic putem îndrăzni în prezent că creăm proiecte de temple moderne care să exprime identitar momentul spiritual caracteristic prezentului neamului românesc. Renaşterea spirituală poate avea ca suport rădăcinile proprii neamului. Prin urmare, putem vorbi astăzi de construcţia de temple neodacice care emulează sacrul edilitar din tradiţia populară şi din cea cultă, aceasta din urmă ea însăşi tributară celei populare (vezi arta lui Constantin Brâncuşi, de pildă).
Referință:
floarea vieții

Sub semnul Soarelui. Arta populară a lemnului.

23 dec.

Ieri, 22 decembrie în ziua solstițiului de iarnă, Muzeul Etnografic al Moldovei din cadrul complexului Muzeal Național „Moldova” din Iași, a făcut o surpriză plăcută prietenilor Muzeului Viei și Vinului din Hârlău, prin organizarea unei expoziții cu tema „Sub semnul soarelui. Arta populară a lemnului” a cărei vernisaj a avut loc începând cu ora 12.30.

Muzeu_solar 001

Prezentarea expoziției a fost făcută de doamna Ana-Maria Rata, muzeograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei. Prin a cărei amabilitate, o voi reda mai jos.

Muzeu_solar 012

Expoziția Sub semnul Soarelui. Arta populară a lemnului, organizată de Muzeul Etnografic al Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, şi-a propus, pe de o parte, să prezinte publicului bunuri de patrimoniu din colecţia Muzeului Etnografic al Moldovei care să ilustreze bogăţia motivelor solare din ornamentica tradiţională (rozetă, cerc, cruce înscrisă în cerc, romb), precum şi diferitele tehnici de prelucrare a lemnului (crestare, cioplire, sculptare, pirogravare etc.), iar pe de altă parte să readucă în atenţia publicului contemporan existenţa, odinioară, a unui străvechi cult solar, context în care se înscriau gesturile şi actele realizate de omul arhaic pentru a ajuta astrul să treacă de cea mai lungă noapte a anului.

Pentru acest ultim obiectiv, am ales drept dată de deschidere a expoziţiei noastre solstiţiul de iarnă, moment care, în mentalitatea tradiţională, era marcat de teama ca nu cumva Soarele să nu mai aibă puterea de a răsări din nou.

Soarele, izvor al luminii, al căldurii şi al vieţii, cel fără de care nimic nu ar exista, se afla la cea mai mare cumpănă a sa. Dacă la solstiţiul de vară soarele cunoştea cea mai mare putere a sa, spre solstiţiul de iarnă forţele sale scădeau treptat. De aceea, în noaptea cea mai lungă a anului, omul considera că trebuie să sprijine bătrânul Soare, să-i dea noi puteri. În cadrul acestor credinţe găsim explicaţia pentru mai multe gesturi şi acte înfăptuite de omul de odinioară: butucul ars toată noaptea, pentru a întreţine un foc continuu, care să dea puteri astrului şi să întreţină lumina, forma rotundă a colacilor, care imită forma Soarelui, sau roţile de foc – roţi învelite în paie – ce se rostogolesc de pe dealuri, după ce li s-a dat foc.

Să amintim, de asemenea, faptul că pe teritoriul nostru, de-a lungul istoriei, au fost adorate diverse zeităţi solare, precum grecul Helios, romanul Sol sau iranianul Mithra. Acesta din urmă se celebra la data de 25 decembrie, dată peste care creştinismul a suprapus naşterea lui Iisus Hristos. Adăugând faptul că ne aflăm în apropierea sfârşitului de an vechi, ne explicăm de ce această întreagă perioadă, de la solstiţiu până la Bobotează, este plină de acte specifice unei perioade de renovare a timpului, acte care se înfăptuiesc pentru a pune sub bune auspicii un nou început.

Revenind la bogăţia motivelor solare întâlnite în ornamentica obiectelor populare din lemn, sunt incluse în această categorie (şi considerate a fi legate fundamental de cultul solar) formele spiraloide şi meandrice, cercurile, crucile înscrise în cerc, rozetele, x-urile, romburile. Le întâlnim în decorul bisericilor ţărăneşti, în case şi construcţii anexe, pe unelte legate de ocupaţii străvechi, dar şi pe obiecte mărunte aflate în gospodărie.

Intrarea în curte, pe poarta gospodăriei, se face sub semnul rozetei solare, de diferite tipuri. Faţada şi intrarea în casă, stâlpii şi grinzile cioplite de pe prispa casei, sunt şi ele marcate cu semne solare. Noi am marcat acest lucru prin fotografiile din fototeca muzeului nostru, dar şi prin expunerea acestui dereg (stâlp de casă) care provine de la o casă din Lipovăţ, Vaslui.

În interiorul casei ţărăneşti, mobilierul (lada de zestre, dulapul de vase), ţesăturile sunt decorate cu semne solare. Am expus, astfel, dulapul de vase din localitatea Dăneşti, care este ornamentat cu o spectaculoasă imagine a soarelui, dar şi anumite obiecte legate de industria casnică. În perioada de iarnă, când vremea era friguroasă, iar muncile câmpului nu mai erau aşa numeroase, femeile se adunau şi lucrau împreună. În acest context, sunt expuse  furci de tors, fuse, piepteni, care prezintă ca motive solare x-uri, romburi, şi, bineînţeles, vârtelniţa, semn solar în sine, simbolizând mişcarea de rotaţie în jurul soarelui, succesiunea anotimpurilor. În interiorul ţărănesc, lada de zestre avea un loc de cinste, fiind una dintre cele mai vechi piese de mobilier, cu excepţionale virtuţi estetice. Locul său era la capătul patului sau al laviţei. Lada de zestre expusă prezintă rozeta ca motiv decorativ şi este deosebită şi prin forma capacului – în două ape – o formă mai rar întâlnită în colecţiile actuale.

Expoziţia noastră se încheie cu păstoritul, ocupaţie străveche în spaţiul românesc, prin prezentarea unor tipare de caş, obiecte folosite pentru decorarea caşului, la care apare fără excepţie ca motiv central soarele. Sunt prezentate patru tipare de caş din zona Vrancea, trei de formă rotundă şi unul dreptunghiular, numit şi păpuşar. Am expus, de asemenea, o bâtă şi gluga ciobanului, pe care observăm alte imagini deosebite ale simbolurilor solare.

Voi posta câteva fotografii cu articole din expoziția care poate fi vizitată până în ziua de 24 ianuarie 2016.

Muzeu_solar 004

Muzeu_solar 005

Muzeu_solar 007

Muzeu_solar 019

Pe timpul vernisajului (de fapt la început și la sfârșit) tineri colindători din parohia Sf.Gheorghe Hârlău, au interpretat frumoase colinde, apreciate de cei prezenți. O altă surpriză oferită de organizatori a fost oferirea atât colindătorilor cât și publicului prezent la vernisaj a unui colăcel și plăcinte tradiționale de post.

Expoziția va putea fi vizitată, după cum spuneam, până de Ziua Unirii Principatelor, iar domnul muzeograf Paul Iancu vă da explicații și lămuririle necesare celor care vor să înțeleagă menirea obiectelor din această expoziție a Muzeului Etnografic al Moldovei.

Salut, ca de obicei și prietenii de pe pagina de Facebook dedicată comunității din Hârlău „H” la adresa cunoscută multora:

https://www.facebook.com/H-101358466688559/?ref=bookmarks

Proiectul „Obiceiuri și tradiții la români” – la final

27 nov.

proiect V 001

Din 2010, an de an, la Clubul copiilor din Hârlău, în prag de sărbătoare a Sf.Andrei, s-a desfășurat o adevărată cascadă de culori, cântece și jocuri susținute de copii. In câteva cuvinte, așa s-ar putea defini un proiect ambițios al Școlii gimnaziale „Petru Rareș” din Hârlău, „Obiceiuri și tradiții la români”. Proiect desfășurat în cooperare cu alte zeci de școli, grădinițe, colegiul „Ștefan cel Mare” din Hârlău, liceul tehnologic din Hârlău, școli din județul Iași.

Expozițiile etnografice au adus în fața vizitatorilor obiecte vechi de sute de ani, autentice și deosebit de frumoase, care ar putea foarte bine să facă parte dintr-un muzeu de etnografie.

In cei cinci ani, pe scena au urcat generații de copii talentați, unii în prezent, deja artiști consacrați, care au debutat în cadrul acestui proiect.

Eu felicit conducerea școlii gimnaziale, cadrele didactice, elevii care au participat la acest proiect.

Și la final câteva fotografii:

proiect V 002

proiect V 003

proiect V 007

proiect V 017

proiect V 022

In completare, de unde sunt vizitatorii acestei pagini?

Vizualizări

Click pe fotografii pentru detalii!

Moșii de vară

31 mai

Inainte de Duminica Rusaliilor sunt „Moșii de vara”, sărbătoare dedicată pomenirii morților. Cu această ocazie, în toate bisericile ortodoxe se vor oficia Sfinte Liturghii urmate de slujbe de pomenire a celor trecuți la cele veșnice.
Biserica îi numește pe cei trecuți în viața de dincolo „adormiți”, termen care are întelesul de stare din care te poți trezi. Nu vorbește de trecere într-o stare de neființa, ci de trecere dintr-un mod de existență, în alt mod de existența.

Biserica Ortodoxa, consacrând aceasta sâmbată pomenirii generale a morților, n-a facut altceva decat să creștineze străvechea sărbătoare păgâna de vară, numita Parentalia, prin care romanii își pomeneau și cinsteau pe morții (părinții) lor (parentes, de unde Parentalia).

Etruscii și apoi romanii, organizau ritualuri de comemorare pentru cei morți timp de șapte zile. Primele 6 zile se desfășurau în cadrul familiei, iar în ziua a șaptea erau ritualuri publice. Pe timpul ritualurilor se oferea de pomană pentru cei morți: sare, cereale, fasole, vin, lapte și violete.

Definition: Parentalia is the name of an Etruscan and Roman festival running from February 13-21 to honor the dead. The first 7 days of Parentalia were for private ancestral rites, but on the final day of the Parentalia there was a public celebration called the Feralia, which Feldherr refers to as „a banquet shared with the dead.” He says that at the Feralia, the following offerings are made to the dead: salt, cereals, beans, wine, milk, and violets.

Holleman says the Pre-Julian calendar Parentalia was not 9, but 8-1/2 days.

Referință: C. Robert Phillips III „Parentalia” The Oxford Classical Dictionary. Simon Hornblower and Anthony Spawforth. © Oxford University Press 1949, 1970, 1996, 2005.

„Pe vremuri, mai ales copiii şi săracii aşteptau cu mare nerăbdare sărbătorile Moşilor, care precedau invariabil marile sărbători. Moşii cădeau în zilele de sâmbătă, în mediile arhaice, această zi fiind considerată a morţilor, cea mai bună pomană pentru sufletele lor făcându-se acum“, după cum scria  Marcel Lutic, în lucrarea “Timpul sacru – sărbătorile de altă dată – 2006”. Acesta mai  menţiona că românii cred că cea mai nimerită sâmbătă din an pentru datul de pomană este cea dinaintea Duminicii Mari, cum mai era numită Duminica Rusaliilor, în sâmbăta numită şi a Moşilor sau Moşii de Rusalii, Moşii de Vară sau Moşii cei Mari.

Moşii, reprezintă o dublare a sărbătorilor celor vii pentru cei trecuţi în „lumea fără dor“

La Moşii de Rusalii se dădeau de pomană vase cu fructe, colaci şi lumânări pentru cei răposaţi, în prima parte a zilei, iar în partea a doua a zilei, fiecare putea să dea de pomană pentru sufletul său. Se credea că nu era bine ca în această zi cineva să mănânce fără să dea de pomană. Tot ceea ce era dat de pomană se dădea în vase noi, împodobite cu flori.

moșiidevară 001

În general, o mare parte din gesturile cotidiene sau a micilor petreceri au momente care amintesc de cei morţi, aşa cum se întâmplă când se varsă din pahar câteva picături „de sufletul morţilor“, datul de pomană din primele plăcinte care se fac după post, pomenile care se fac la hramurile satelor sau ale bisericilor şi relevă relaţia cu lumea de dincolo a satului arhaic. Se credea că, în zilele de moşi, cei răposaţi aşteaptă să primească de pomană şi, dacă asta nu se întâmplă, rămân supăraţi. De asemenea, era încurajată oferirea de pomeni săracilor şi străinilor, fiind dezaprobată schimbarea de pomeni între rude. Se mai credea că mâncarea oferită ca pomană era bine să fie caldă, astfel încât mirosul acesteia îl putea sătura pe cel mort, astfel că, în unele locuri din Moldova, masa de pomană se mai numea şi „aburi”.

Pomenile erau oferite în recipiente speciale de lut, numite şi moşoaice, lutul fiind şi materia cea mai potrivită pentru vasele de pomenire.

După cum scrie S.Fl.Marianu în lucrarea “Inmormântarea la români – studiu etnografic – 1892”, moșii constau din oferirea de obiecte și alimente:

Moșii de vară

Persoana care “dădea moșii” mergea la gospodarii (vecini) unde se aflau copii mici și se oferea vase din ceramică noi cum ar fi: căni, ulcele, cofițe, dar și busuioc și flori care se legau de obiectul dăruit cu un fir gros roșu. Vasele erau umplute cu apă proaspătă, mied, lapte cu tocmagi, iar dacă erau oferite la persoane majore se umpleau cu vin, must, bere. Se mai dăruiau strachini cu zamă (ciorbe) și plăcinte,  un colac  și o lumânare galbenă de ceară , aprinsă când se intra în casă unde se dau moșii. In unele părți când se dădea strachini cu zamă (ciorbe, borșuri)  sau tocmaci cu lapte. Se dădea și o lingură nouă.

Toate aceste obiecte poartă numele de moși și la oferirea sau primirea  lor  se spunea că am împărțit, am dus, am primit sau am căpătat moșii.

Dacă cel care oferea moșii era un gospodar mai cuprins adică mai avut, dădea moșii mai bogați, dacă era sărac oferea moșii mai săraci.

Cel care oferea moșii, spunea: Să fie de sufletul lui (tata de exemplu)  (gradul de rudenie sau numele) . Cel care primește spune bogdaposte, să fie primit!

Ultima zi a programului „Școala altfel” la Feredeni.

11 apr.

Anul trecut , în luna august am mai fost la Feredeni, comuna Deleni, județul Iași. Am făcut un reportaj foto la biserica din comună       http://feredeni.iasi.mmb.ro/

In acest an, am revenit pentru un eveniment etnografic școlar sub coordonarea doamnei învățătoare Fotea Iulia.

Intr-o sală de clasă, a școlii din sat, a fost amenajat un adevărat muzeu de etnografie și tehnică populară. Obiecte ce aparțin unor cetățeni din sat,  care au desfăcut „lăzile cu zestre ale bunicii” , pentru a  prezenta consătenilor și invitațiilor adevărate comori de etnografie specifice zonei .

Formatul activității a fost de șezătoare. Cu această ocazie sau interpretat melodii populare, doine, cântece de cătănie, de invitata de onoare a activității, doamna Rodica Botez-Formagiu, din Hârlău, de elevul Casian Fotea din Pârcovaci.  S-au spus snoave, povești, povestiri satirice. Cum era obiceiul la șezătorile de altă dată.

Câteva persoane mai în vârstă au depănat povești de altădată, sau au însuflețit șezătoarea cu cântece vechi.

S-au făcut demonstrații practice de lucru la războiul de țesut, de tors în furcă, de cusut.

Am fost impresionat de modul cum au participat sătenii la activitate. Au fost deosebit de activi, participativi și sociabili.

Mulți dintre ei în vârstă sunt deținători a unui adevarat tezaur de cunoștințe folclorice (cântece, povestiri, strigături, obiceiuri și tradiții).

La reușita șezătorii o contribuție deosebită și-a adus preotul Fotea Dănuț, preotul paroh al bisericii cu hramul Sf. Gheorghe din Feredeni.

Șezătoarea a început cu o slujbă și s-a finalizat cu slujbă de pomenire a profesorilor, învățătorilor, care ani de zile au slujit la catedra școlii din Feredeni și au trecut la ceruri.

Iată câteva fotografii.

Erno_Feredeni 018

Erno_Feredeni 019

Erno_Feredeni 025

Erno_Feredeni 036

Erno_Feredeni 038

Erno_Feredeni 039

Erno_Feredeni 044

Erno_Feredeni 051

Erno_Feredeni 064

Erno_Feredeni 069

Erno_Feredeni 075

Am aflat de un proiect de suflet al preotului paroh Fotea Dănuț! Dorește ca în timp, să construiască un praznicar în vecinătatea bisericii și în incinta praznicarului, a unui mic muzeu de etnografie, în așa fel,  comorile etnografice donate de deținători să poată fi păstrate și vizitate. Dorință există, însă se știe, singurul impediment sunt banii. Biserica are de câțiva ani schelele pe fațadele exterioare pentru reparații și reabilitări care întârzie, din același motiv: fondurile insuficiente.

Felicit pe doamna învățătoare pentru realizarea acestui proiect, care după cum am înțeles este la ediția a II-a.

Dacă treceți prin Feredeni, vizitați biserica veche din sat, monument de arhitectură medievală moldovenească din secolul al XVIII-lea.

 

 

 

Cojocăritul – ultimii cojocari din Hârlău

5 apr.

Dacă în vechime ornamentica pieselor de cojocărit traducea integrarea sociala a purtătorului, una purta țăranul avut, alta purta țăranul sărac. În zilele noastre articolele  moderne de port au șters diferențierile existente, fiind în general marcate prin nesemnificative modificari care țin mai mult de compoziția ornamentală a decorului și nu de schimbarea materialului propriu-zis. Sub acest aspect, nu înseamna ca oricare individ din comunitatea sătească își poate permite confecționarea pieselor de port confecționate de cojocari.

cojocari

Fiind puțini creatori de artă populară autentică, care prelucrează peile – cojocari –  prețurile practicate depășesc cu mult limitele rezonabile, deci inaccesibile  populației de la sate. Bondița (bundița), căciula de miel, cojocul pe vremuri era expresa de hărnicie, cât și de bunăstare a purtătorului. Astăzi nu mai găsești aceste articole decât la marile ansambluri populare, muzee, colecționari.

In plus intervine moda, conveniențele sociale. La marile sărbători nu mai vezi tinerii în costum popular. Blugii și gecile din material textil, piele artificială ce imită vedetele la modă au luat locul frumoaselor costume populare.

Port iarnăInainte de a analiza mesteșugul propriu-zis, se poate menționa faptul că trecerea spre artistic are loc în momentul în care dintr-un meșteșug practicat de către numeroșii baci (ciobani) în perioadele în care nu sunt cu stâna la munte devine un mesteșug de breaslă practicat de persoane specializate care renunța la alte îndeletniciri și care răspund astfel comenzilor ferme ale colectivității, solicitand în general piese unice, nerepetabile, iar în cazul tinerilor căsătoriți, sub forma de pereche. Pe de alta parte se poate observa chiar o specializare pe faze de lucru, fapt care duce la realizari tot mai perfecționate ale acestor piese de cojocarie. Cojocarii prelucrează în general pieile de oaie și de miel. Pieile mari de berbec nu erau folosite la confecționarea pieselor de port sărbătoresc, ci numai la piesele de purtat sau la fuspelturi – cergi sau plocăzi captușite cu blana, folosite ca învelitori sau ca așternut.

Padurence Pieile de oaie, capră, dihor și alte animale supuse prelucrării trebuie mai întâi dubite (tăbăcite). Operațiunea constă în acoperirea pe partea jupită cu un amestec de tărâte de grâu, chișleac sau zer și sare, după care se ruleaza și se așeaza într-un ciubăr, la cald, unde sunt lăsate să dospeasca aproximativ o săptămână. Urmează spălatul, uscatul la umbră și apoi trasul cu cârligul, după care urmează înalbitul, utilizandu-se nalba – sort de ipsos – împraștiată pe toata suprafața și apoi raderea cu ajutorul unei rașpe speciale, de obicei confecționată dintr-un capăt de coasa fixată într-un mâner de lemn. Fiecare cojocar avea propriile sale rețete de prelucrare, atât ca rețetă a dubalei, care de obicei constituia un obicei de familie, cât și al momentelor optime de prelucrare ulterioară, care sub aspect de transmitere al mesteșugului, erau destăinuite doar membrilor familiei, cojocarii de obicei, neprimind ucenici, practica din urma fiind specifică doar atelierelor orașenesti. Pe de alta parte, nu se prelucrau cantitati mari de piei, ci doar strictul necesar realizarii comenzilor imediate.

Familie țăraniPieile negre de miel sunt folosite pentru confecționarea bondițelor, iar cele albe pentru confecționarea cojoacelor. Pieile de oaie sunt folosite pentru celelalte piese de port de fiecare zi, înclusiv portul ocupațional al butinarilor (oameni care muncesc la pădure).

 

Confecționării căciulii sau a cușmei, care în fiecare zonă are o forma specifică, îngustată spre vârfcarausi lemn_1, confecționată din pielicele de miel de culoare neagră, mai recent și brumarie. Confecționarea bundiței cuprinde numeroase forme, rămânând piesa reprezentativă a portului, putând fi purtată chiar și sub cojoc și sub suman, în toate anotimpurile anului.

Tipologic se poate stabili evoluția ei începând cu secolul al XIX-lea, când informatorii descriu bondița lungă cu clini în poale, ornamentată cu prim de miel. Prima atestare a bondiței cu prim de dihori, respectând acest croi, este din anul 1848, aparținând lui Dumitru Ursu a lui Filaret din satul Deluț, piesa despre care urmașii acestuia, care au prezentat-o, spuneau ca “era cea mai strașnica bondiță pe care o putea avea un fecior pe vremea aceea.”

Festival_2014 020

Port popular femeiesc din zilele noastre din Pârcovaci. Se observă bondițele vopsite maron, cu tiv de blană. Fără ornamente țesute.

Sfârșitul secolului al XIX-lea, duce la varianta de bondița scurtă, cu primul din ce în ce mai lat, iar ca ornamente brâiele bătute, frumos ordonate, încadrând marginea interioara a primului pe toată lungimea lui. Inceputul secolului al XX-lea, introduce primul țesut, de culoare neagră, care coexista împreuna cu primul de miel si cel de dihor, acesta devenind din ce în ce mai lat.  Primul țesut era de doua feluri: din lână și din matase, de culoare neagră.

In aceasta perioada, mesterii cojocari introduc în decorația brâielor bătute, precum și a ornamentelor cusute pe petele de ierha, margelele, care punctează decorul intens geometrizat, cusute în game ce se asortează cu nuanțele blănii de dihor, mergând de la negru prin maro spre galben auriu.

De obicei, petelele de ierha – benzi brodate cu diferite motive cu fire de matase neagră și mărgele – nu sunt realizate de către meșterul cojocar ci de anumite femei specializate în aceasta operațiune care dispun de un număr de modele notate pe hârtie – mostre – acestea fiind mereu reîmprospătate, uneori combinate conform dorinței viitorului posesor.

Pentru realizarea primului de dihor pentru o bondița, sunt necesare 12-15 pielicele de dihor bine lucrate, spinările dispuse vertical, având lățimea de 13-15 cm sau mai mult, împodobind “poalele” – partea de jos – “dinaintii” – părțile din fața, iar “mânecile” și “ciupagul” – partea de la gât – se decorează cu resturile de blana nefolosite.

Cojocul, tipic zonei, se remarca prin scurtimea sa, de obicei nedepășind talia, cât și prin mânecile lungi și strâmte, ajungând de regula pâna la vârful degetelor. Uneori bondița cu dihori purtată pe dedesubt în zilele de sîrbătoare din iarna depașește poalele cojocului. Respectând ornamentica bondiței, se detașează de aceasta prin folosirea primului de astrahan sau cel țesut. Daca bondița noua este îmbracata, de obicei pentru prima data în zilele de Paști sau, în cazul mirilor la nuntă, cojocul este îmbracat pentru prima data în ziua de Boboteaza.

Cojocarul confectioneaza, numai la comanda, și alte piese de port, printre care și bondița înfundata care se încheie sub braț, fiind specifica lucratorului la padure, de asemenea, tot el coase si cojoacele de purtat, precum si caciulile. Sunt cunoscuti unii cojocari care monteaza curelele cu margele, depasindu-si astfel atributiile de baza, aceasta operatiune fiind specifica numai curelarului, care este specializat in aceasta lucrare, inainte de cel de-al doilea razboi mondial oferind spre vanzare – deci fara comanda – aceasta piesa de port. Curelarii care montau curelele cu margele aveau la rândul lor un cerc de femei specializate, fie în coaserea mărgelelor, fie în țesutul cu mătase al acestora, ei realizând doar montarea propriu-zisa. Curelele amintite se încheie totdeauna prin trei catarame plasate sub capătul drept al curelei care mascheaza sistemul de prindere prin introducerea în banda verticala situata inaintea buzunarului.

La începutul secolului al XX-lea, cojocarii lucrau în perioada de iarna la gospodarii care aveau un număr mare de piei de oaie ce trebuiau prelucrate si folosite pentru confecționarea bondițelor, cojoacelor și a fuspelturilor. Hainele de sărbătoare se confecționau la atelierul cojocarilor.

In ultimii 50 de ani în Hârlău și Pârcovaci, au mai existat  persoane care cunoșteau aceasta meserie, dar o practicau sporadic.

Dupa anul 1960, s-a trecut la confecționarea cojoacelor vopsite tip “Alain Delon”, însă pieile erau prelucrate dupa modalități industriale. Aceste bundiție se pot observa și în portul popular din satul Pârcovaci, mai ales la portul femeiesc.

Cojocarii din Hârlău în perioada interbelică erau conoscuți în județul Botoșani și Iași.

Memoria documentelor amintește de evreii Cojocaru Melic și soția acestuia Cojocaru Sura, care aveau o prăvălie cam pe locul unde este acum magazinul Marcel. Aveau în vitrină un mic bust de lemn îmbrăcat într-o frumoasă bondiță. Fiica acestora, Hadasa (Hădăselu cum o alintam noi, colegii) mi-a fost colegă de bancă de școală generală. Alt cojocar era Calimanovici Iancu, care stătea pe Bogdan Vodă, mai erau și alții.

La diferite expoziții de etnografie, există variante diferite de bundiță sau cojoc. Astăzi nu mai există din păcate un specific local. La târg, mai ales după sărbătoarea Cuvioasei Paraschiva de la Iași, vin comercianți în Hârlău cu articole de cojocărie. Mai ales căciuli și haine de piele.

Referințe: Angela Paveliuc – Olariu Arta populară din zona Botoșaniilor – portul popular Editura C.P.C.E Botoșani – Muzeul județean Botoșani 1980

Constantin Curecheriu, din Scobinți, recunoscut de UNESCO

27 mart.

Am scris anul trecut un articol despre acest rapsod popular,  creator și colecționar de artă populară autentică din Sticlăria: Constantin Curecheriu, aici https://harlauletnografie.wordpress.com/2013/05/26/mici-muzee-de-etnografie-curecheriu-constantin-din-sticlaria/
rareșoaia festival 004

Iată că efortul domnului Constantin Curecheriu este recunoscut de UNESCO ca „Tezaure umane vii”.
Nu de primăria Scobinți, care nu la ajutat să facă un muzeu unde să-și expună tezaurul de obiecte autentice populare, nu Consiliul Județean, ci de UNESCO.

Un reportaj excepțional a cotidianului Buna Ziua Iasi:

http://www.bzi.ro/tezaure-gasite-in-curtile-a-doi-ieseni-unesco-a-recunoscut-oficial-totul-galerie-foto-video-425183

Despre mărțișor, acum 100 de ani.

26 feb.
Mărțisor

Scriitoarea Niculță – Voronca Elena, într-o lucrare apărută în 1915, Sărbătoarea Moșilor în București – studiu comparativ,  ne dă câteva informații, privind obiceiul de a lega la mână sau la gât șnurul alb-roșu – mărțișorul de 1 Martie.

“Mărțișoarele ce se port în Bucovina și Moldova nu sunt decât două fire de ață: una roșie, culoarea sângelui și alta albă, sucite la un loc, pe care le porți timp de o lună la gât, și apoi le anini pe un cireș înflorit, sau pe un trandafir înflorit, și astfel dai zeilor sacrificiul tău, ești sănătos tot anul. Cine ia ața aceasta e bolnav tot anul. (…)

Mărțișorul pe care-l poartă fetele și damele chiar la gât, la mână, este un ban atârnat de un fir de mătase roș și alb, ceea ce înseamnă albeața feței și sănătate.

martisoare

Ața ne aduce aminte obiceiul româncelor de a purta ața sau lâna roșie la mână sau la gât, ca să nu se deoache sau, îndată ce le doare o mână, de a-și pune lână roșie , pentru a amăgi zeul ce și-ar fi îndreptat dorința asupra omului, de ai lua viața, prin boala ce la popor se chiamă : pocitură care vine de la o putere supranaturală, iar deochi, când vine de la oameni despre care se spune că au sângele rău, fiind înturnați a doua oară la piept”.

Ca o concluzie: Tradiția de acum 100 de ani era ca fetele și femeile să-și lege la mână un fir de lână roșie cu alb împletit, iar la gât un bănuț de argint, pentru noroc, sănătate și frumusețea sufletească și trupească. Deci în vechime, tinichelele oribile de pe tarabe nu-și aveau locul.

O primăvară frumoasă doresc  doamnelor și domnișoarelor care simt românește și iubesc tradiția strămoșească!

Referințe: Niculță-Voronca Elena, Sărbătoarea Moșilor în București – studiu comparativ Editura Tipografia Nicolae Stroilă- București 1915

Impresii vizuale și muzicale dintr-o expoziție.

14 feb.

După cum am anunțat pe pagina de Facebook (H), a comunității pentru Hârlău, astăzi la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, în cadrul Festivalului Viei și Vinului, a avut loc o expoziție de ceramică din fondul de tezaur a Muzeului de Etnografie a Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” din Iași.

Afiș expoziție

Au fost expuse vase destinate pentru păstrat și servit vinul. Exponatele fac parte din centre de ceramică din majoritatea județelor Moldovei.

Expoziție Ceramică_2014 002

Expoziție Ceramică_2014 005

Expoziție Ceramică_2014 006

Expoziție Ceramică_2014 009

Câteva exponate din cadrul expoziției.

Expoziție Ceramică_2014 029

Expoziție Ceramică_2014 019

Surpriza pe care a făcut-o vizitatorilor domnul Paul Iancu, a fost un mini concert de muzică instrumentală, chitară, susținut de domnul Ioan Alupei. Acesta a prezentat celor prezenți melodii de pe albumul „Parfumul muzicii de altădată”, lansat cu această ocazie. Albumul este minunat, fiind o muzică excelentă, pentru acasă, o muzică de ambianță și relaxantă. Il felicit și-i doresc să aibă succes la public.

Si cum nu pot termin a acest articol fără a posta două fotografii cu scoarțe (covoare populare) vechi de peste 100 de ani, din colecția Muzeului de Etnografie a Moldovei.

Expoziție Ceramică_2014 023

Scoarță din Zona Hârlău

Expoziție Ceramică_2014 025

Scoarță din secolul XVII din Basarabia

Comentarii de presă:

Zilele Muzeului Viei și Vinului Hârlău, ziua a doua.

27 oct.

Ziua a doua este dedicată meșteșugurilor populare, artei populare tradiționale. Meșterii populari care au răspuns invitației Muzeului de etnografie și folclor din cadrul Complexului Muzeal Național Moldova din Iași, și Muzeului Viei și Vinului din Hârlău, dar și primăriei Hârlău în calitate de gazdă, sunt din 5 județe ale Moldovei: Iași, Botoșani, Suceava, Bacău și Neamț. (dacă veneau și din Vaslui, era un fel de avanpremieră a regiunii de Nord-Est).

Locul de amplasare a acestor meșteșugari este pe strada Ștefan cel Mare, lângă parcul Tineretului și Judecătoria Hârlău.

Am văzut lucruri minunate! Iubitorii de artizanat au ocazia să achiziționeze obiecte frumoase, autentice, care poate constitui un dar pentru cei dragi cu ocazia Sf.Neculai!

Nu uitați să treceți pe la Muzeul Viei și Vinului! Magazinul muzeului vă aștepta cu obiecte de artizanat cu motive ce amintesc de tematica muzeului (struguri, vița de vie), dar și cărți despre Hârlău! Ca să-mi fac și eu un pic de publicitate, găsiți cartea „Hârlăul în date și imagini”, cu peste 50 de fotografii color a Hârlăului de ieri și mai ales de astăzi!

Bucuriile toamnei 048

Bucuriile toamnei 050

Bucuriile toamnei 051

Bucuriile toamnei 001

Bucuriile toamnei 052

Bucuriile toamnei 004

Bucuriile toamnei 005

Bucuriile toamnei 002

M-am reîntâlnit cu meșterul olar Eusebiu Iacinschi din Botoșani, a cărui creații le-am admirat în parcul Copou din Iași, asta vară la Expoziția „Cucuteni 5000”.

Mai au standuri:

Mihoreanu Teofila – icoane pictate pe lemn

Enache Gabriela din Balș, jud Iași, împletituri din sfoară

Neamțu Vasile din  Tg.Neamț, jud.Neamț – obiecte din lemn și măști tradiționale.

Elena și Nicolae Gheorghian, sculptură în lemn și obiecte de podoabă.

Elena și Mihaela Dudanu, din Grumăzești,  jud.Neamț obiecte din blana, niște minunate căciuli din blana de miel.

Eugenia și Constantin Vasiliu, obiecte din piele.

Zilele muzeului_1 001

Zilele muzeului_1 007

Zilele muzeului_1 009

Zilele muzeului_1 006