Tag Archives: folclor

O nouă expoziție de excepție a Muzeului de Etnografie din Iași

27 Feb

Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, în colaborare cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură Iaşi şi Societatea Culturală „Petru Rareş” din Hîrlău, a organizat și deschis expoziţia temporară “Meşteşugul pierdut”: Ceramica în rituri funerare.

Vernisajul ce a avut loc astăzi, vineri, 27 februarie 2015, ora 12.00, în prezența unui numeros public și a părintelui protopop Nicolae Craciun, al protopopiatului Hârlău. Expoziția a fost prezentată de Ovidiu Focşa, muzeograf în cadrul instituţiei ieşene.

Valorificând obiecte din patrimoniul Muzeului Etnografic al Moldovei, expoziţia surprinde implicarea meşteşugului olăritului în practicile ritual-ceremoniale legate de cultul morţilor, încă bine reprezentate în civilizaţia tradiţională. Ceramica tradiţională de Moşi a fost prezentată publicului prin obiecte pe care meşterii olari le-au realizat altădată special pentru zilele de pomenire a morţilor. Valoarea acestor piese de patrimoniu este dată şi de modul arhaic de ornamentare (pictarea cu var, aplicat cu paiul sau cu trestia). Ceramică de Marginea – Suceava de Poiana – Deleni, de Mihaileni, Botoșani.

Fiecare obiect sau grupuri de obiecte au reprezentat cele 3 etape ale ritului trecerii la Domnul a omului. Momentul de dinaintea  morții, momentul morții și momentul de după moarte când se fac pomenirile la înmormântare, de după înmormântare și de peste an.

Voi prezenta mai jos un fragment din prezentarea domnului muzeograf Ovidiu Focșa:

In legendele românești se spune că olarul și-a furat meseria de la Dumnezeu, numai că neputând să aibă suflarea divină, a pus vasele la ars.

Ceramica s-a bucurat de  un adevarat cult în civilizația rurală tradițională. Recipientele speciale însoțesc cele mai importante momente ale vieții omului, de la primul scăldat al noului născut în apa încălzită în vas curat, nou,  care sună bine, (ca pruncul să capete glas frumos), până la înmormântare, când se sparge o oală, odată cu sfârșitul unui destin, odată cu necazul abătut asupra acelei case.

Un întreg mod de viață, un complex de credințe și mentalități pot fi surprinse prin simpla trecere în revistă a atelierului tradițional de olărie: vase mari de fiert găluște la hramuri, cumetrii și nunți, sahane, lăptare, olărețe, țapcane, ulcioare rituale de nuntă, găvănoase și nu în ultimul rând moșoaice pentru pomeni.

Pentru a spera că se va accede unde este bine, răposatul trebuie să aibă un mormânt și să primească îngrijirile îndatinate. Este una din stravechile cutume ale omenirii, pe care le regăsim și astăzi, sub o formă sau alta.

Postexistența mortului este întreținută cu ofrande, acolo unde vasul de ceramică își are rolul său major. La sărbătoarea Moșilor, bucatele rituale erau împărțite în vase negre, de forme și dimensiuni diferite, de regulă mai mici, numite popular moșoaice, ornate sau neornate, a căror rol principal era întemeierea jertfei între cele două lumi. Natura materialului cât și decorul realizat prin pictare, cu paiul înmuiat în var, amintesc despre caracterul efemer al vieții, motiv pentru care se spune că pomana este bine primită.

Așadar ceramica ca principal mijloc de mediere, între cele două lumi, rămâne alături de alimentele consacrate, element de bază în îndeplinirea ritualurilor funerare și postfunerare.

Prezent la vernisaj, părintele protopop Nicolae Crăciun, a subliniat momentul acestei activitați, în postul Paștelui, în preziua sâmbetei Sfântului Toader, pomenirea morților.

Este un moment când creștinii în pomelnice scrise și date preotului paroh, pomenesc pe cei plecați la Domnul, rude, nașii, oamenii  are au făcut o fântână, care au vândut casa sau terenul unde este casa. Este un moment când ne arătăm respectul pentru înaintașii noștrii.

A amintit părintele protopop și despre necesitatea, ca elevii prin intermediul părinților, să se înscrie la orele de religie din școli. Tinerii nu pot fi despărțiți de credința strămoșească, pentru că urmează cursul vieții de la naștere și până după moarte.

Acum voi prezenta mai jos câteva fotografii de la vernisaj.

Oale_inmormântare 002

Oale_inmormântare 004

Oale_inmormântare 006

Oale_inmormântare 007

Oale_inmormântare 016

Oale_inmormântare 018

Oale_inmormântare 020

Le finele activității, cum este tradiția creștină, fiecare participant la vernisaj, a primit după datină, un colac și o cană (din lut, normal) cu vin. Bogdaproste!

Părintele protopop a distribuit revista nou apărută,  „Lumina Credinței”, nr.5/2015, periodic de informație, teologie și spiritualitate bisericească al protopopiatului Hârlău.

O completare: Înregistrarea video de la vernisajul expoziției. Prezentarea făcută de muzeograful Ovidiu Focșa de la Muzeul de etnografie a Moldovei din Iași.

Proiectul „Obiceiuri și tradiții la români” – la final

27 Noi

proiect V 001

Din 2010, an de an, la Clubul copiilor din Hârlău, în prag de sărbătoare a Sf.Andrei, s-a desfășurat o adevărată cascadă de culori, cântece și jocuri susținute de copii. In câteva cuvinte, așa s-ar putea defini un proiect ambițios al Școlii gimnaziale „Petru Rareș” din Hârlău, „Obiceiuri și tradiții la români”. Proiect desfășurat în cooperare cu alte zeci de școli, grădinițe, colegiul „Ștefan cel Mare” din Hârlău, liceul tehnologic din Hârlău, școli din județul Iași.

Expozițiile etnografice au adus în fața vizitatorilor obiecte vechi de sute de ani, autentice și deosebit de frumoase, care ar putea foarte bine să facă parte dintr-un muzeu de etnografie.

In cei cinci ani, pe scena au urcat generații de copii talentați, unii în prezent, deja artiști consacrați, care au debutat în cadrul acestui proiect.

Eu felicit conducerea școlii gimnaziale, cadrele didactice, elevii care au participat la acest proiect.

Și la final câteva fotografii:

proiect V 002

proiect V 003

proiect V 007

proiect V 017

proiect V 022

In completare, de unde sunt vizitatorii acestei pagini?

Vizualizări

Click pe fotografii pentru detalii!

Ansamblul Corăgheasca din Deleni

17 Aug

Câte ceva despre jocul “corăgheasca”

Potrivit DEX – corăgheasca (corăgeasca, corăghește) este un dans popular bărbătesc sau mixt, răspândit în Moldova centrală (Bacău, Neamț), este varianta moldovenească a brâului carpatic, și se joacă în semicerc cu brațele pe umeri. Are ritm sincopat, cu motive de trei măsuri și cu alte variante. Mișcarea este deosebit de viguroasă  cu figuri de virtuozitate jucate pe loc, alternând cu ocoliri (line) ale spațiului de joc, în direcția inversă a rotirii acelor de ceasornic, evecutate la o comandă vocală.

 Corăgheasca

Corăgheasca este un vechi joc popular, un dans bărbătesc. Din lucrările găsite de mine: Gheorghe T. Viculescu Varone – Dicționarul jocurilor românești, corăgheasca figurează ca fiind un joc tradițional în Spătărești, județul Suceava anterior anului 1915

Corăgheasca_2

 

Acest joc mai este menționat și în revistele de folclor nr. 1-2 și 4 din 1957 ca fiind un joc nelipsit din satele  județelor Bacău și Vrancea.

Delenii au o veche tradiție folclorică. Horele din Deleni și Pârcovaci (care era cătun și apoi sat din comuna Deleni), sunt consemnate de Gheorghe Varone încă din 1915. Printre jocurile specifice din Deleni, Hârlău, Flămânzi, Copălău era menționat și hârlăuanca.

Aurica Gîlcă, născută la  9 iulie 1951, învățător la Scoala gimnazială din Deleni, este coregraf și coordonator al ansamblului. An de an selecționează copii talentați de la școala gimnazială din Deleni, îi pregătește și cu aceștia participă la festivaluri de folclor din țară și străinătate, de unde se întorc cu premii de prestigiu. Este o muncă de sisif. Pregatești o serie de dansatori, soliști vocali, care după un timp, terminând școala gimnazială plecă, lăsând locul unei alte serii de copii.

coragheasca80

Ansamblul a fost înființat în anul 2007 în urma implementării la Școala cu cl. I-VIII Deleni a proiectului ”Copiii sunt mesagerii folclorului local” din cadrul Programului de granturi Școală-Comunitate.

Deleni 023

REZULTATE OBȚINUTE ÎN URMA IMPLEMENTĂRII PROIECTULUI:

  • revigorarea folclorului local, cu ajutorul elevilor şi rapsozilor populari
  • implicarea autorităţilor locale şi a membrilor comunităţii în păstrarea şi valorificarea tradiţiilor locale
  • stimularea interesului elevilor în vederea participării la activităţi cultural-artistice desfăşurate în şcoală şi în afara acesteia
  • promovarea tinerelor talente
  • participarea Ansamblului la concursuri şi festivaluri folclorice
  • susţinerea de spectacole în faţa membrilor comunităţii locale

Deleni 026

Festivaluri la care ansamblul Corăgheasca a fost laureată:

Cântarea Românei – faza națională (Suceava, Vaslui, Slănic Prahova și Iași)

Festivalul de folclor – Prislop, jud. Maramureș

Festivalul “Egreta de aur” – Tulcea

Spectacole în străinătate: Republica Moldova și Finlanda

Premii naționale:

  • Premiul I Festivalul Național “Floarea de tei” – Corabia, jud. Olt 2014
  • Mențiune – Festivalul Internațional “Peștișorul de aur” Tulcea 2013
  • Premiul I – Festivalul Național „Lira chiralina” – Brăila 2013
  • Premiul II – Festivalul Național „Comorile Neamului”, Piatra Neamț 2013
  • Premiul I – Festivalul „Mugurelul” Dorohoi 2012
  • Premiul I – Festivalul Național de folclor – Fălticeni 2012
  • Premiul II – Festivalul Național „Cătălina” – Iași 2011
  • Premiul II – Festivalul Național „Cântă bucium pe Ceahlău”, Piatra Neamț – 2012
  • Premiul I – Concursul Național de Muzică – Iași 2010
  • Premiul I – Festivalul Național „Bobocel” de la Bacău – 2009
  • Premiul I – Concursul Național de muzică – Iași 2008
  • Premiul I – Concursul Național de muzică – Suceava 2008
  • Trofeul – secțiunea ansambluri – Festivalul Național “Bobocelul” , Bacău 2008
  • Premiul I – Festivalul “Prietenia” Iași 2007
  • Premiul I – Concursul Național de muzică – Iași 2006
  • Premiul I – Festivalul interjudețean “Balada” – Iași 2005
  • Participarea la Festivalurile de datini și obiceiuri de iarnă : Deleni, Hârlău, Iași, Bacău, Flămânzi.

Participări la emisiuni televizate și radio la posturile Etno TV, Favorit TV, TVR Iași, TVR 2, Radio Iași.

Din jocurile tradiționale ale formației de dansuri populare și  cântecele populare din repertoriul formației amintim:

Deleni 027

  1. “Corăgheasca” – dans bărbătesc
  2. “Sârba din Deleni” – grup vocal
  3. “Ţărăncuţă-s din Deleni” – solist vocal: Gîlcă Cristina
  4. “Sârba din bătrâni” – grup vocal
  5. “Sunt flăcău de la Deleni”- solist vocal: Găină Ionuţ
  6. Suita de dansuri: “Hora”, “Sârba cu năframă”, “Ţânţăraşul”
  7. “Sârba lui Măcărel” – grup vocal
  8. “Ruseasca pe hang” – solist vocal: Catargiu Cătălina
  9. “Maică, dintr-o casă plină” – doină – solist vocal: Găină Dana
  10. “Fetele din satul meu” – grup vocal
  11. “Aşa-i jocul prin Deleni” – solist vocal: Boboc Andrei
  12. “Doamne, negri mai sunt munţii” – solist vocal: Găină Ionuţ
  13. “Ţâca din Deleni” – grup vocal
  14. “Azi e sarbatoare la noi la Deleni” – solist vocal: Găină Dana
  15. Suita de dansuri: “Şotişa” şi “Bătuta-n două părţi”

Taraful ansamblului este format din cadre didactice și instrumentiști din satul Deleni:

  • Zamfir Constantin – dirijor
  • Rascu Ioan – vioară
  • Zamfir Tofănel – vioară
  • Drumea Dan – vioară
  • Aparaschivei Fănici – vioară
  • Cogeasca Tincuța – vioară
  • Corăgheasca Constantin – contrabas
  • Lupu Ion – acordeon
  • Ababei Macarel – trompetă
  • Lișneanu Constantin – fluier
  • Cotiugă Constantin – clarinet
  • Ursan Constantin – Țambal
  • Dumitriu Gică – vioară
  • Pintilie Constantin – cobză.

Soliști vocali:

  • Șalaru Maria
  • Florea Neculai
  • Șalaru Viorica
  • Aioanei Dobrica
  • Bărbieru Elena

Costumele dansatorilor și soliștilor sunt autentice din zona folclorică Deleni, Hârlău, Feredeni.

Bărbații cu cămașă lungă, cu decorațiuni la piept prinse într-un chenar și la poale,  pantaloni (îțari pe vremuri) prinși cu  un brâu lat roșu – grena,  cizme, bundiță și pălărie neagră fără decorațiuni.

Femeile, (fetele) au ie cu mânecă largă la manșete și decorațiuni pe piept și mâneci. Catrințe negre în dungi verticale roșii și o bandă îngustă roșie la poale prinse la brâu cu o bârneață.  O bundiță cu motive florale stilizate negre și roșii pe fond alb.  În picioare au pantofi, și pe cap năframă albă cu danteluță.

Ansamblul se bucură de o susținere puternică din partea primăriei Deleni, consiliului local Deleni, conducerii școlii gimnaziale din Deleni și școlii din Maxut.

La 15 august 2014 a fost inaugurată sala de sectacole renovată și modernizată a Căminului Cultural din Deleni. Așa că, locutorii comunei pot urmări spectacole folclorice, muzicale, de teatru într-o sală modernă. Cu această ocazie ansamblul a prezentat o formație de dansuri din trei generații.

Deleni 008

Urez acestui ansamblu, multe succese și viață lungă! Felicitări ! Este o plăcere să vă privesc spectacolele, atât cele obișnuite cât și cele tradiționale de iarnă.

Referințe:

Gheorghe T. Viculescu Varone – Dicționarul jocurilor românești – coregrafia populară, 1931 București p.174

Revista de folclor  nr.2/1958

Revista de folclor nr. 1-2 și 4 din 1957

Pliantul de prezentare a  Ansamblului Folcloric “Corăgheasca” Deleni, distribuit în ziua inaugurării sălii de spectacole a Căminului Cultural Deleni.

 

https://www.facebook.com/aurica.gilca

https://www.facebook.com/MariaSalaruOfficial

 

 

Obiceiuri de altă dată: Scoaterea fetelor din joc

22 Mai

Ieșirea la horă a fetelor era așteptată cu nerăbdare și de fete și de părinții fetei. Obicei consacrat al neamului românesc, hora satului ancestral este un simbol, o valoare, o marca cu care satul se mândrea, se afișa și se identifica  în lume, alături de alte valori cum ar fi portul popular românesc și jocurile tradiționale jucate în hora.
În vechime acest obicei reprezenta un eveniment nelipsit din cursul firesc al vieții de la țară, facând parte din stilul de viața al țăranilor, așa cum ar fi de pilda munca câmpului.
Hora se ținea într-o poiana sau toloacă în apropierea unui local public. De exemplu la Bădeni, pe toloaca de peste calea ferată, la Pârcovaci lângă căminul cultural,  iar la Hârlău, am prins și eu horele care se făceau în curtea casei de cultură, unde era și o pistă de popice, și un bar.  Evenimentul se desfășura începând cu a doua zi a sărbătorii de Paște, denumita „Luni dupa Paște”, ziua Paștelui fiind după cum arătam într-un articol anteror, dedicata familiei. Momentul era ales special pentru ca după Paște se ieșea din post și primăvară permitea reluarea jocurilor în aer liber.

Hora din Moldova

Hora se ținea în toate zilele de duminica, zilele de sarbatoare, cu ocazia serbărilor și a altor evenimente cum ar fi nunta. In locul de horă veneau laolalta copiii, tinerii, dar și bătrânii satului, care contribuiau la transmiterea obiceiului către generațiile urmatoare. Hora satului însemna în trecut mai mult decât un moment de bucurie si de destindere, având conotații sociale deosebit de de importante.Se obișnuia ca la hora, fetele tinere, aflate în apropierea vârstei la care ar trebui sa se mărite erau „prinse în hora”, simbolizând astfel ca sunt gata de căsătorie. Momentul era pregătit cu atenție, fata purtând haine de sarbătoare tradiționale, cu podoabe din aur sau argint la gât, și cu părul dezvelit strâns în coc. Maiestria cu care jucau și frumusețea erau un atuu, fiind curtate în scurt timp de feciorii, care și ei la rândul lor își arătau talentul la joc. Este lesne de înteles de ce majoritatea căsătoriilor aveau loc în cadrul comunității. Așa se făcea că în sat să existe multiplele legături de rudenie.

Hora sătească

La hora participau de obicei numai membrii comunității, orice încercare de pătrundere a unui fecior din alt sat fiind respinsa cu brutalitate, tinerii având grija sa nu înstrăineze nici o fată. Siguranta ca feciorul sau fata sunt din aceelasi sat însemna pentru parinti, în mod special, o usurința în ceea ce privea vegherea tinerei familii, împărțirea pamântului, ajutor pentru ridicarea unei case, dar mai ales cunoașterea familiei cu care urmau să se înrudească și a poziției pe care o ocupa în cadrul comunității. Un proverb popular spunea că: “flăcăul trebuie să caute nevastă și boii din satul lui”

Obiceiul horelor s-a perpetuat și după râzboi, pentru că reunea în momentele de sărbătoare comunitatea, chiar daca nu mai joaca un rol atât de important în  societatea rurală. Spiritul dansurilor tradiționale se păstrează și astăzi în multe sate. Rolul horei fiind luat de baluri, ceaiuri dansante care-și pierd valențele sociale, rămânând doar cele de divertisment sau de distracție. Iar muzica populară dacă nu este manelizată și comercială este înlocuită de muzică de discotecă și manele de inspirație turco-indiano-țigănească.

Insă ca în orice colectivitate, era loc și de răuăți. Mă refer la obiceiul de a scoate o fată din joc. Cauzele erau multiple. Printre care și refuzul fetei de a juca cu un băiat. Respingerea avansurilor unui băiat. Răzbunarea unui flăcău pe familia fetei pentru pricini mai vechi. Motivele erau nenumărate.

Dacă fata era de o condiție mai modestă, și nu avea cine să o apere, era o ținta sigură pentru flăcăi. O dată scoasă din horă, era ținta comentariilor răutăcioase a celorlalte fete, flăcăi. Săraca fată nu-i rămânea decât lacrimile, și o dată ajungă acasă își jura să se răzbune.

Cum era scoasă fata din horă? Se facea un mic complot. Din grupul flăcăilor care au plănuit scoaterea fetei din horă, unul se ducea la fată și o invita la joc. Fata, nebanuind nimic, se prindea în joc cu flacăul. La un semn, un alt complice cerea lăutarilor să oprească muzica. Flacaul care era cu fata striga: “Ieana lui Coșofreț (un exemplu fictiv) să iasă din joc că nu știe a se comporta cu flăcaii, nu știe să joace și pute urât…”

A scoate o fată din joc era o mare rușine pentru fată și familia fetei. De obicei tentativa de a scoate o fată și joc era dejucată de iubitul fetei, prietenii, frații și verișorii fetei. Nu de multe ori se ajungea la bătăi între cetele de flăcăi la horă și pe ulițele satului, iar parii din garduri ajungeau arme, bătăile degenerau și se ajungea la răniri grave și chiar decese.

După 1950, scoaterea fetelor din joc a fost interzisă de autoritățile comuniste, însă gura satului și aducerea de jigniri și înjurii fetelor la horă nu au putut fi împiedicate.

 

La TVR Iași, o veche cunoștință și îndrăgită personalitate: coregraful Viorel Vatamaniuc.

19 Ian

Este dificil să rescrii biografia unei persoane publice, cunoscute și în domeniul cultural, cum este domnul Viorel Vatamaniuc, maestru coregraf, pensionar în prezent. Nu este un pensionar și în activitatea culturală, implicându-se în activitate coregrafică a ansamblului „Arcanul” a studenților din Suceava.

Totuși, pentru cei tineri, care nu-i cunosc activitatea domnului Viorel Vatamaniuc, le recomand cartea domnului Paul Iancu – „Fii Bahloviei” vol II, și situl   care citează din această carte.

Ce nu este evidențiată în aceasta pagină? Activitatea de maestru coregraf a ansamblului „Sârba cu Naframă” a Casei de Cultură din Hârlău, și în prezent, în pregătirea coregrafică a ansamblului de dansuri populare a Liceului Tehnologic Hârlău

https://harlauletnografie.wordpress.com/2013/10/26/ansamblul-folcloric-al-liceului-tehnologic-harlau/

Mai trebuie spus că pentru contribuția adusă la popularizarea dansurilor și obiceiurile populare din zona Hârlău, la pregătirea tinerilor din ansamblul „Sârba cu Năframă”, la 31 ianuarie 2007, a fost răsplătit cu titlul de „Cetățean de onoare” a orașului Hârlău.

Poate că aceste rânduri nu erau scrise, dacă nu-l vedeam pe postul TVR Iași la o emisiune cu Ansamblul „Arcanul” a studenților din Suceava, moderată de Horia Gumeni.

Viorel Vatamaniuc

Sugerez conducerii primăriei orașului Hârlău, ca de „Zilele orașului”, la aniversarea a 100 de ani de la inaugurarea actualului local al primării, să-i invite și pe cetățenii de onoare a orașului care sunt în viață.

Portul popular, o modă sau o dorință de a demonstra apartenența la o tradiție națională?

17 Ian

Pe Facebook, dar și în presa scrisă și audiovizuală din în ultimul timp, se observă o tendință, sau o modă, a tinerilor de a se costuma în portul popular.

Sper să nu fie o modă trecătoare. Probabil că tinerii doresc să demonstreze apartenența la națiunea română, la tradițiile populare. Poate este un răspuns la globalizarea culturală și cultura de împrumut.

Am scris și eu pe acest blog câteva articole, am postat și fotografii cu tinerii și copiii de la școlile din zona Hârlău, care au prezentat cu ocazia unor activități școlare minunate costume populare.

O inițiativă mi-a atras atenția. Elevii de la o clasă a unui liceul din Brașov, au ales ca uniformă școlară, frumoase costume populare din Brașov și Țara Bârsei.

http://ro.stiri.yahoo.com/primul-liceu-din-%C5%A3ar%C4%83-%C3%AEn-care-costumul-popular-a-devenit-uniform%C4%83-091017588.html

O întrebare academică: Satul românesc încotro?

15 Oct

Vă propun spre lectură un discurs ținut în aula Academiei române în 2005 de academicianul Eugen Simion.

„Satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei”

Acad. Eugen Simion

Doamnelor şi domnilor,

Daţi-mi voie să încep cu două fragmente din două discursuri de recepţie care au fost pronunţate, aici, în Academia Română, unul la 5 iunie 1937, celălalt la 29 mai 1939. Iată cum sună cel dintâi: „Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu râvneşte la nici o laudă şi e răspândit în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără nume, despre satul românesc“. Iată, acum, al doilea: „La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare. Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi – omul român.“ Şi, ceva mai departe: „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.“
Aţi recunoscut, nu mă îndoiesc, cine sunt autorii acestor propoziţii şi unde au fost pronunţate. Sunt poetul Lucian Blaga şi prozatorul Liviu Rebreanu. Fragmentele pe care le-am citat au fost scoase din discursurile lor de recepţie la Academia Română. Unul se cheamă „Elogiul satului românesc“, celălalt – „Lauda ţăranului român“. Blaga consideră că „veşnicia s-a născut la sat“ şi că tot aici s-au format şi se păstrează miturile noastre, celălalt crede că ţăranul român este „începutul şi sfârşitul“ fiinţei noastre, că pentru el pământul nu este un obiect de exploatare, ci „o fiinţă vie“, faţă de care are o relaţie metafizică. A văzut într-o zi un ţăran sărutând pământul şi a scris, apoi, un roman care arată tragedia lui. Romanul se cheamă Ion şi criticii vremii l-au socotit a fi reprezentativ pentru această lume tăcută şi veche, harnică şi uitată: lumea ţăranului transilvănean. A scris, după un deceniu şi ceva, alt roman Răscoala, pentru a înfăţişa lumea mai agitată, mai aprigă, a ţăranului valah. Critica literară a vremii a spus, şi despre acest roman, că este esenţial, este reprezentativ şi este, estetic vorbind, puternic. Nu s-a înşelat. Pătrundea, într-adevăr, în conştiinţa românească o altă imagine a lumii rurale. Rebreanu n-o idealiza, voia doar să sugereze că această lume veche, marginalizată, uitată a creat istoria românească şi a ţinut, veacuri de-a rândul, lumea românească: i-a format limba, i-a determinat firea, i-a dat o cultură specifică. Aşa cum este ea: paşnică, uneori resemnată, conservatoare, mefientă faţă de alţii, primitoare, totuşi, când mefienţa trece… Blaga merge chiar mai departe. Dovedeşte, în opera lui filosofică şi în discursul citat, că această putere anonimă a determinat „stilistic“ spiritul românesc şi că tot ce suntem noi, românii, suntem – în partea noastră bună, înaltă, profundă – produse ale satului. „A trăi în sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie“. Aici, repetă el, se nasc miturile, aici copilul învaţă un mod de a fi în lume şi un mod de a se situa în lume; aici omul românesc se formează şi se modelează metafizic. Şi tot aici, deprinde o atitudine faţă de istorie care, de cele mai multe ori, nu-i este favorabilă. Şi, dacă nu-i favorabilă, o boicotează. „Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate, acea tărie, fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria“ făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti“ – zice Blaga.
Doamnelor şi domnilor,
M-am referit la aceste idei, în deschiderea dezbaterii de azi, din două motive, dacă nu din trei: 1) pentru a dovedi că Academia Română n-a ignorat în trecut lumea şi cultura ţărănească, 2) pentru a reaminti celor care nu ştiu sau celor care au uitat, care nu vor să ştie, că ţăranul român nu-i o vită de muncă, ci un creator de cultură şi un creator de istorie (cel puţin în viziunea a doi dintre marii scriitori români) şi 3) pentru a ne întreba, azi, dacă satul românesc mai trăieşte, cum credea Blaga, în „zariştea cosmică“ şi dacă românii care se pregătesc să intre în comunitatea europeană mai consideră că destinul lor, „ca neam şi ca putere culturală“ depinde de această putere obscură, veche, tăcută, mitică… Dumneavoastră, ca specialişti, veţi încerca să răspundeţi. Eu mă rezum să spun doar atât: puţini dintre intelectualii români mai cred, azi, că veşnicia se naşte la sat şi că satul românesc ne modelează spiritul şi ne determină atitudinea faţă de istorie şi, în genere, că ţăranul român mai este un actor în istorie şi un creator de cultură…
N-am auzit, în ultimii 15 ani pe cineva vorbind de metafizica satului românesc şi de veşnicia lui. În fine, este limpede pentru noi, toţi, că satul românesc nu mai este şi nu mai poate fi ceea ce Blaga şi Rebreanu considerau, acum 69 şi, respectiv, 66 de ani că este: un loc magic, un spaţiu în care se formează omul românesc şi unde se poate determina destinul lui… Lumea s-a schimbat inexorabil, istoria nu mai are răbdare cu aceste ritmuri încete; ţăranul nu mai pare sau nu mai poate să determine „stilul“ românesc: „spaţiul mioritic“ pare noilor generaţii o fantasmă livrescă; permanenţa ţăranului şi eternitatea lumii rurale, de care vorbea Rebreanu sunt socotite, azi, reverii conservatoare, utopii negative. Cioran considera, cam în timp ce Blaga şi Rebreanu făceau elogiul satului şi al ţăranului român, că România nu va ieşi din starea ei vegetativă şi nu-şi va învinge destinul ei minor în istorie şi în cultură, decât dacă nu-şi va elimina ţăranii ei şi nu va strivi filosofia lor de existenţă bazată pe resemnare, toleranţă, milă ortodoxă.
Doamnelor şi domnilor,
Cum arată satul românesc astăzi? Ce şansă are această lume veche, fatal conservatoare, îndărătnică în epoca mondializării? Mai există, la urma urmei, o clasă ţărănească după ce regimul totalitar i-a luat toate bunurile (în primul rând pământul) şi a silit-o să meargă la oraş pentru a munci ca salahori, fierari, betonişti, portari, măturători, stropolitori? Mai pot copiii de ţărani să meargă la şcoală şi să se afirme, prin inteligenţa şi ambiţia lor, uneori formidabilă, în profesiunile intelectuale? Pe scurt: mai poate avea un destin, în noua Europă, cel născut în spaţiul magic, creator de veşnicii, pe care îl laudă poetul născut la Lancrămi?… Datele pe care le cunosc eu nu sunt încurajatoare. Ştiu că trăiesc la sat, azi, 40% dintre români. Ştim că ţăranii şi urmaşii lor şi-au recăpătat sau sunt pe cale să-şi recapete pământul confiscat în chip nelegiuit de o putere care a distrus, în fapt, lumea rurală şi a transformat-o în sluga societăţii. Mai ştim că pământul, recăpătat, este cultivat cu mijloace arhaice şi că, în fond, nimeni nu mai vrea să fie ţăran astăzi. Ce tânăr vrea să-şi lege azi, soarta de condiţia lui de ţăran? Aflăm că doar 1% dintre studenţii de azi vin din lumea rurală. Mai aflăm că pământurile se vând ieftin şi că aceia care-l cumpără aşteaptă să-l poată specula. În fine, inundaţiile au scos la iveală o realitate pe care n-o bănuiam: sate uitate, rămase, nu într-o încremenire cosmică, într-o zarişte metafizică, ci într-o condiţie neolitică: oameni bătrâni, prăpădiţi, schimonosiţi de suferinţă şi uitaţi de istorie. Pentru mine, această imagine a fost şi este încă şocantă. Nu cumva aşa arată, după 50 de ani de comunism şi 15 ani de post-comunism, satul mirific, creator de mituri, al lui Lucian Blaga? Nu cumva, noi, intelectualii continuăm să trăim într-o utopie idealizantă în timp ce realitatea ţărănească se scufundă în întunericul mizerabil al istoriei? Reţin câteva date din studiile sociologului Ilie Bădescu (România rurală. Raport de alarmă asupra satului românesc, Bucureşti 2005): 67,4% dintre exploataţiile agricole private au sub 3 ha, mai mult de o pătrime din terenul agricol (2.471.494 ha) nu este cultivat, a crescut enorm la ţară populaţia neocupată, adică aceea care, practic, nu are unde munci şi, în fapt, nu munceşte; numărul salariaţilor în mediul rural este minim (ex. 47,75 salariaţi la 2000 de locuitori în judeţul Tulcea, 27,77 în Vaslui); satul românesc a îmbătrânit alarmant, în unele locuri se depopulează, sunt sate în care de peste 10 ani n-a mai fost nici un botez pentru că nu s-a născut nici un copil; judeţele cu cea mai scăzută natalitate sunt: Teleorman (7,67 la mie), Cluj (8,41 la mie), Hunedoara 6,97 la mie). Specialiştii zic că este vorba de „o depresie demografică“. Depresia, dacă există, este determinată între altele de „o sărăcie severă“, spun sociologii. Ce-i de făcut?

copii cu oi
Doamnelor şi domnilor,
Am scris, cu câţiva ani în urmă, următoarea frază, inspirată de un vechi vis poporanist. Mi-o asum şi azi: „Aş vrea să trăiesc într-o lume în care ţăranul român, devenit fermier, să meargă joi seara, cu toată familia, la concertul din oraşul apropiat, iar duminecă să meargă la biserică pentru a-şi purifica sufletul“. Când mă gândesc mai bine, îmi dau seama că această reverie este puţin atemporală. Ar trebui să adaug: satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei, el trebuie să intre în circuitul civilizaţiei moderne, în parte a şi intrat; ar fi bine ca ţăranul român să poată crea, în continuare, mituri şi să dea un sens înalt, metafizic lumii sale, dar el trebuie să poată trăi, înainte de orice, din ceea ce produce. Şi să trăiască decent, să nu mai fie povara şi nici sluga proastă a societăţii… Ar fi bine ca intelectualii autentici, trecând peste utopiile poporaniste, sămănătoriste şi învingând în ei mentalitatea ciocoiască, înjositoare pentru spirit, să încerce să înţeleagă mai bine ce se petrece şi încotro trebuie să se îndrepte această lume tăcută, harnică şi debusolată într-o istorie care n-a răsfăţat-o niciodată. Aş vrea, pe scurt, ca oamenii politici să-şi amintească mai des, nu numai în preajma alegerilor, de ţăranii noştri care au reprezentat şi care poate că mai reprezintă încă România profundă. Aceea pe care au prins-o în opera lor: Creangă, Slavici, Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Marin Preda…
„Domnilor – zice un personaj din Răscoala – nu cunoaşteţi ţăranul român!“… Aş schimba puţin această propoziţie: „Domnilor, ce-a devenit ţăranul român?“ sau: „Domnilor, ce aveţi de gând să faceţi cu 40% din populaţia acestei ţări, ce faceţi cu ţăranii români?“

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 231 other followers