Tag Archives: ghilit

Cânepa, de la sămânță la pânză

25 Ian

Cânepa, de la plantă, la fuior și pânză.

Pe teritoriul României cultura de cânepă se pierde în negura timpurilor. Și în zona Hârlăului cânepa a fost cultivată de peste 2000 de ani pentru fibre. Îmbrăcămintea purtată de strămoșii noștri, traci, daci, sarmați era din cânepă.

Pe teritoriul Daciei, sursele documentare menționanează cânepa ca o plantă folosită exclusiv pentru producerea de fibre.

În perioada medievală era de neconceput să fie gospodărie, sau moșie boierească sau mănăstirească fără o plantație de cânepă pe ea. Țăranii dar și boierii, aveau așa zise cânepiști. Pe actualul teritoriu al României  găsești în zone din vecinătatea unor localități din mediul rural locuri cunoscute cu numele de cânepiște: «La cânepiști», pentru că aceste cânepiști erau locații care rămâneau foarte mulți ani pe același loc și astfel denumirea lor se statornicea. Asta fiindcă nu era o rotație a culturii, mai ales că terenurile pentru cânepiști erau mai rare. La cânepă se cere o anumită uniformitate a terenului, atât să fie plat, dar și din punct de vedere al fertilității. Se fertiliza într-un anumit fel. Era cultura numărul unu. În perioada medievală nu grâul era numărul unu, ci cânepa, pentru că toată familia trăia din cânepă. Cu asta se îmbrăca, din ea își făcea lenjeria de masă, de pat și tot ce era într-o casă din țesătură. După care a urmat evoluția în finețe, în tipul de profil, în tipul de tors, amestecul de pânzeturi în pânzeturi cu bumbacul și chiar cu mătasea. Un anumit tip de fir de cânepă folosit pentru anumite tipuri de pânzeturi. Am găsit în documentările mele lista de dotă pentru fiice de mari boieri unde prosoapele și cămășile de cânepă și in erau trecut separat în listă. În acele vremuri îngrășământul de bază era gunoiul de oaie bine fermentat, lăsat ani de zile înainte de a fi împrăștiat pe sol. Această metodă de îngrășare a parcelelor cultivate cu cânepă a durat din perioada medievală până în 1950-1960.

Obținerea fibrelor

Perioada cea mai delicată și care pune probleme pentru cultura de cânepă este trecerea de la plantă la fibră. Cânepa ca și plantă este o cultură ușoară, exceptând momentul recoltării la cânepa de sămânță. Dar la cânepa de fuior nu sunt probleme în prezent. Pe suprafețe mici, înainte vreme, țăranii o recoltau manual în două faze: cânepa de vară și cânepa de toamnă, cânepa avânt două momente de maturare diferite. Plantele mascule sunt cânepa de vară și plantele femele sunt cânepa de toamnă. Femeia punea mâna pe fiecare plantă și o smulgea și avea ceva de smuls, fiindcă densitatea de semănare mergea până la 800 de plante germinabile pe metru pătrat. Cu cât era mai deasă, cu atât era mai bună, de mai bună calitate. Într-o astfel de plantație de cânepă aproape nu intrai, atât de deasă era”.

După recoltare cânepa se lăsa un timp oarecare la uscat, crudă, după care se ducea la topit. Snopii de cânepă erau ținuți în apă de baltă sau apă de râu. În baltă unde era nămol și unde apa se încălzea de obicei de la soare, prin încălzire naturală fibra ieșea mai albă și mai moale, în urma procesului de topire. Dacă o topeai în apă curgătoare, apă mai rece, cu temperatură neconstantă, acolo fibra ieșea mai aspră și nu atât de lucioasă. Dacă rupeai cânepa verde, rămânea o fibră galben-verzuie, însă după topit, fibra ei devenea albă, albă-cenușie sau albă-argintie, sau galbenă.

Statul în apă făcea ca fibra să se desprindă de pe țesutul lemnos. Fibra este în afara tulpinii, dar ea este prinsă prin lignină și pectină. Acestea sunt două substanțe care când intră în contact cu apa și cu bacteriile din apă, se desface pectina și lignina și asta ajută la desprinderea fibrei de pe lemn. După ce se scoate cânepa pusă la topit, se spală, după 10-15 zile, interval care depinde și de temperatura apei, că dacă este mai caldă, timpul este mai scurt, iar dacă este mai rece, durata crește. În oricare din situații, când scoteau cânepa de la topit, se spălau tulpinile acelea topite, după care se punea la uscat și era un întreg meșteșug, că nu se usucă foarte simplu. Cei în vârstă își amintesc de topitoriile care erau pe valea Bahluiului. Primul semn că era o topitorie era dat de mirosul puternic specific, de putrezit și cânepă, alt semn erau țărușii cu care cânepa era ancorată pe fundul apei.

După topire, cânepa (tulpinele) se usca la soare, după care se melița (n.r. reprezintă acțiunea de a zdrobi și a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase cu ajutorul instrumentului numit meliță, pentru a alege fuiorul sau pentru a obține câlții). Melița era o sculă în care puneai snopul de cânepă topit și uscat, după care era bătut cu mâna. În gospodărie era meliță făcută din lemn cu care băteai și toată puzderia aceea a lemnului pur, până când toată se separa de fibră și fibra rămânea undeva într-un caer, brută. Deci obținea fibra aceea albă, alb-argintie, care pe urmă trecea printr-un proces întreg, se pieptăna cu un tip de piepteni speciali. Prin pieptănare se extrăgea fibra scurtă sau câlții, că era și fibră scurtă, iar restul era fuiorul. Fuiorul era de obicei fibra lungă, care putea ajunge până la un metru, un metru și jumătate, chiar mai mult și care apoi se peria, trecea printr-o serie de perii și se făcea caiere.

Țesătura de cânepă este o țesătură aspră, dar în același timp e o țesătură care nu se împacă deloc cu apa. În momentul în care ai așezat-o, automat ea o absoarbe. Este extraordinar de higroscopică. Asta este una din calitățile ei. Apoi, este o plantă excepțională în schimbul de gaze între corp și mediul exterior. N-o să transpiri niciodată într-o haină de cânepă. De-asta se și făceau cearșafuri de cânepă. Niciodată nu se transpiră în ele. În vremurile modern, cele mai bune mărci de blugi se confecționează din fibră de cânepă.

Înainte de 1990, lenjerie de pat din cânepă nu găseai, dar produse de cânepă da, așa cum se găseau și foarte multe produse de in. Uitați-vă că în momentul de față nici in nu prea mai găsim. Inul este în aceeași situație. În clipa de față țesăturile de cânepă sunt niște produse de lux, ca și cele de in”,

Torsul cânepii

În satele de altădată, femeile se luptau să iasă un fir de foarte bună calitate, pentru că era și o competiție între gospodine și fetele de măritat. Ca să vă dați seama, când mai multe torceau la șezătoarte, ghemurile rezultate din tors, rămâneau la gazdă și fiecare știa cine a tor caierul de cânepă. Și atunci i se ducea vestea celei care a tors cel mai cel: «Domne, aia nu toarce bine», «Cealaltă nu toarce uniform», «Aia nu toarce repede», «De la anul mergem dincolo, pentru că e o femeie extrem de serioasă care toarce subțire, un fir de foarte bună calitate».

După tors, urma înălbirea și tratarea cu cenușă a fibrei, pentru înălbirea cânepii toarse, care se transforma în jurebii (n.r. fascicul de ață), era un rășchitor (n.r. unealtă pe care se deapănă firele textile de pe fus sau de pe ghem, pentru a le face fascicule), în care se înșiră firele și din acelea rezulta jurebia de cânepă, pentru că este și jurebie din fibră de lână. Jurebia sunt fibrele acelea care au fost trecute pe acel rășchitor, într-un anumit fel puse pe el. Ei, dar acele jurebii se puneau într-un cazan, peste care se punea o pânză și peste care se punea cenușă, că la vremea aceea nu era sodă să fie spălate, ci totul se făcea cu cenușă de sobă. Dar și cenușa era de un anumit tip de lemn, fag, stejar, de obicei era de esență tare, nu de esență moale. După ce se punea cenușa, se turna apă opărită peste cenușa respectivă și se lăsau fibrele acolo aproape o zi sub leșia aia. Cenușa, datorită clorurii de potasiu și a oxidului de potasiu, prin amestecarea cu apă fierbinte se transforma într-un fel de leșie, după care fibra aceasta leșiată se scotea, se spăla, se bătea cu maiul (n.r. unealtă de îndesat, cu care se băteau textilele), după care se punea la uscat. De acolo cânepa se ducea pe vârtelniță (n.r. unealtă de lemn cu ajutorul căreia se deapănă firele de cânepă), tot așa o sculă făcută din două în cruce, cu niște cuie la capete și în care se puneau aceste jurebii și se transformau în gheme. Deșirai practic jurebia și o puneai în gheme.

Țesutul cânepii la războiul de țesut

Ei bine, cu ghemele respective gospodinele se duceau să pregătească războiul de țesut. Se lua în funcție de tipul de țesătură pe care vroiai să-l faci. Nu orișicine știe să facă asta. La nivelul satelor de azi nu cred că mai sunt 5-6% dintre femei (mai ales în vârstă) care știu să ia pentru război. Nu cred că sunt în ziua de astăzi, sunt multe fete din satele de astăzi care au preluat tehnica țesutului de la mame sau mai degrabă de la bunici. Multe din ele poate au văzut cum se face, dar niciodată n-au deprins tehnica asta. După aceea toate firele erau duse la țesut. Faimoasă era așa zisa țesătură în brăduleț. Dacă o să vă uitați peste vechile țesături de cânepă, o să vedeți că în față au ca model un fel de brăduleț pe două rânduri”.

Despre țesut am scris aici: https://harlauletnografie.wordpress.com/2013/03/22/tesaturi-populare-din-moldova/

Despre albitul țesăturilor din cânepă dar și in, am mai scris pe acest blog: ghilitul pânzei. https://harlauletnografie.wordpress.com/2016/04/14/ghilitul-albitul-panzei-altadata/

În ziua de astăzi, de frica poliției care te poate acuza că cultivi cânepă pentru droguri și a legilor antidrog, oamenii satelor nu mai cultivă cânepa în cânepiște. O altă cauză este inundarea pieței cu articolelor de îmbrăcăminte sau așternuturi de pat din celuloză sintetică. În plus tehnologia greoaie și obositoare de producere a fibrei și țesăturilor din cânepă a făcut ca în multe sate, cei care cunoșteau meșteșugul culturii de cânepă, a prelucrării fibrei și a țesutului au murit, tinerii nu au mai preluat tehnologia culturii și prelucrării cânepii.

Uitați-vă că în momentul de față nici in, nu prea mai găsim. Inul este în aceeași situație. În clipa de față țesăturile de cânepă sunt niște produse de lux, ca și cele de in. Și nu ai garanția că este sută la sută fibră naturală.

Dacă aveți acasă splendidele prosoape, cămăși, lenjerie de pat, fețe de pernă din cânepă utilizați-le cu grijă, sunt rare și sănătoase.

Acestre rânduri sunt un omagiu adus femeilor dintotdeauna, care prin munca lor grea și obositoare, au îmbrăcat atâtea generații de copii și maturi din satele și târgurile de altădată.

Un film demonstrativ  de 15 minute cu tehnologia producerii țesăturilor de cânepă.

 

Ghilitul, albitul pânzei altădată!

14 Apr

Gospodinele de altă dată de la sate,  fără înălbitori și chimicalele obișnuite astăzi, aveau secretul lor de a albi pânza de in sau cânepă țesută în iarnă, sau alte pânzeturi din gospodărie și lada de zestre a femeilor din Moldova.

Călătorii străini care au străbătut Moldova acum câteva secole, au remarcat frumusețea moldovencilor, curățenia din casele modeste și au rămas uimiți de hainele albe imaculate ale portului femeiesc și a copiilor, dar și al bărbaților, mai ales în zi de sărbătoare.

Cum albeau pânza și în general albiturile?

Tehnica albirii se numea ghilit. In zona Moldovei, ghilitul era des uzitat atât în zona montană cât și de câmpie, dovadă culegerile de folclor de acum peste 100 de ani și operele literare rămase de la clasicii noștri. Un exemplu doar. Ion Creangă în “Amintiri din copilărie” scrie: “…Mă uitam pe furiș la cum se joacă apa cu piciorușele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza…”.

GhilitulPinzei

Femeile și fetele din sat sau din vecini, primăvara, de îndată ce soarele ardea destul de puternic, iar apa râurilor se mai încălzea, se adunau în capul satului dinspre râu. Fiecare avea un coș cu pânza sau articole din pânză care trebuiau ghilite. Aceste erau spălate bine acasă cu o sodă făcută din cenușă de lemn de fag, se clăteau, se uscau și se puneau într-un coș de papură sau  de răchită în așteptarea zilei de ghilit.

O dată adunate, plecau cu voioșie mai sus de sat, unde apa era limpede și poienile întinse cu iarba verde, proaspăt crescută.

Ghilitul pânzei

Aici, își legau poalele cămășii și catrinței la brâu cu bârneața, scoteau pe rând pânza și ce aveau de albit, le puneau într-un loc unde apa făcea o mică vâltoare, le lăsau un ceas sau două, le storceau și le puneau la soare pe iarba poienii. Aveau grijă să fie întinse foarte bine. Se uscau, iar le puneau în vîltoare, apoi la albit și uscat la soare. Repetau operațiunea de câteva ori până ce albul pânzei devenea strălucitor, iar pânza era ca și călcată cu fierul de călcat.

In tot acest timp, care putea dura până la asfințitul soarelui, femeile și fetele cântau, sporovoiau multe și nevrute, mâncau ceva la prânz, fără a lipsi și o cană de vin sau țuică.

Seara, bucuroase că au făcut treabă bună și că au petrecut o zi de muncă în veselie și voie bună, veneau acasă.

Obiceiul s-a uitat, cine se mai duce cu rufele și pânzetul la ghilit la râu, când ai acasa atâtea chimicale, mașini de spălat, de uscat, fier de călcat cu aburi sub presiune? Cred că în acele timpuri nimeni nu se plângea de eczeme și alergii ale pielii, cauzate de pânză din care era confecționată îmbrăcămintea.