Tag Archives: obiceiuri

Pregătirea bucatelor de Paști, cu Mihai Lupescu

31 Mar

Despre lucrarea “Din bucătăria țăranului român”, am mai scris pe acest blog. Fiind în apropierea sărbătorilor pascale, din aceiași lucrare, doresc să aduc în atenția cititorilor blogului câteva rânduri scrise acum mai mult de 100 de ani, despre cum se făcea în Moldova pasca, cozonacul și ouăle roșii. Am lăsat nemodificate denumirea unor produse și tehnici de prelucrare și preparare a unor produse tradiționale, ce se făceau în gospodăria țărănească în zilele ce precedau sărbătoarea de Paști. Unele procedee sunt uitate, unele produse sunt înlocuite cu altele moderne, însă rezultatul este același: În zilele de Paști toți românii au pe masă cozonac, pască și ouă roșii.

(…) Cozonacii sunt cunoscuți mai mult în Moldova, Bucovina și Basarabia. Ei se fac din același aluat ca pasca. Cozonaci fac sătenii cu dare de mână. Ei se fac în forme, după vasul în care se pun: dacă se pun pe lopată, samănă cu pânea. În munții Sucevei nu se prea fac cozonaci , căci făina se aduce greu, iar ouăle sunt scumpe. La șăs fac mai toți fruntașii satelor, cam și mijlocașii. Ca să fie galbeni, se pune în ei zamă de șofran, care nu le strică gustul. Cozonacii nu se duc la biserică, cum se duc paștele. În cozonaci se pune zahăr sau miere  ca să fie dulci. La cozonaci se pune mai multă drojdie sau țaică, ca să crească bine. În unele locuri au forma unei potcoave. Cozonacii se mănâncă goi, cu lapte, cu zamă de carne (ciorbă) și felii din ei se dau și de pomană. Ei se duc cu pasca la nași a doua zi de Paști, mai ales când gospodina i-a făcut buni.

Pasca, paștele, se fac de Paști, ce pică întotdeauna primăvara, pe la 22 mart până la 24 april, și că sunt sărbătorile cele mai de samă ale creștinilor. Fie țăranul cât de sarac, de Paște se dă pe sub pământ și face câteva păscuțe. Celor săraci li se dau paști de cei cu dare de mână, că nu-i pomană mai mare decât să-i dai săracului de Sfânta Înviere câteva păști și ouă roși, că le vei vedea, cum le dai pe ceea lume. Celor bolnavi li se trimit de creștini pască, să guste și ei și să se bucure de sfânta înviere.

Paștele se fac din făină și (de n.n.) grâu. Făina pentru paști se cumpără de la târg de la dughene și sunt mai multe mâni (feluri) de făină: cea de casă nu este așa de bună ca cea din târg, de una sau de două nule.

Făina de pască și cozonac se cumpără din vreme, cu o săptămână două, înainte de Paști, se pune într-o săculteață sau săculeț de pânză și se așează într-un loc călduț, să se mai usuce; și când trebuie, se ia și se pune în lucru.

Pentru făcutul paștilor, gospodina trebuie să aibă tot ce-i trebuie: cuptior bun, covățică de plămădit, covată de frământat, masă, lopată, cociorvă, pleaftură și vase. Cine nu are cuptior bun se duce la rude sau la părinți și la vrun vecin să facă pască.

Aluat copaie

Când totul este pregătit, se începe facerea paștelor, ca de obicei are loc în Joia Mare, vineri și sâmbătă în săptămâna dinainte a Paștelui. Paștele se fac așa: se ia făină de grâu și se cerne într-o covată mare, prin sita  cea mai deasă. Într-o covățică mică se face plămădeala cu drojdii de târg, cumpărată din târg, numite de drojdii de Viena, în calupașe, ori cu țaica, care se face de gospodină din floare de hamei, strânsă vara de prin lunci, ceapă albă, fierte la un loc, și în care se pune și puțină drojdie de vin de la gura vanei vasului, când fierbe mustul toamna. Fertura asta se strecoară prin sitișcă și zama se pune la plămădeală. Țaica din asta se cumpără și din târg de pe la jidance (evreici n.n.), ori de la pitării ori colăcărițe.

Plămădeala se face în covățica mică cu făină de grâu, apă călduță și drojdii, se poartă făina c-o lingură, de se amestecă bine, și se lasă la un loc călduț, de dospește și crește, până se umple covățica.

Plămădeala se face de cu sară, după ce se vine de la denii, ca să aibă vreme de crescut până a doua zi; uneori plămădeala se întrebuințează mai degrabă, căci gospodina se scoală îndată după cântarea cocoșului, grijește casa, face focul în vatră, să fie cald în casă, și pe urmă pune înaintea focului covata cea mai cu făină de grâu cernută, toarnă în ea plămădeala, strică ouăle ce pune în aluat, și se apucă voinicește la frământat făina. În acest aluat se mai pune și puțin zahăr pisat, ouă și se frământă mereu, se adaugă ori apă călduță, ori lapte  dulce. Se mai pune în aluat și scorțișoară pisată cu cuișoare, ca să aibă gust bun și miros plăcut. Aluatul se învârtește, se sucește și se frământă, până se sfarmă toți gogoloții și se amestecă bine plămădeala cu cele ce se pun în ele, făcându-se o cocă moale, frământatul acesta ținând unu- două ceasuri. Ca să nu se prind de mâni aluatul se ung adesea cu untură de porc, de gâscă ori  cu unt. Când gospodina nu are ouă multe ca să pui în aluat, și să-i de coloarea galbenă, se pune în el și zamă de floare de șofran, și când este gata de frământat, se acoperă c-o față de masă; se pune pe el ceva gros și se așează covata  la căldură. Frământatul se face  de fete și neveste, și adese de bărbați puternici.

Bunica pâine

Dacă aluatul este bine frământat, e potrivit în toate și are căldură, dospește lesne și crește bine.  Din el se face și pască și cozonacii. Pentru pască aluat nu se frământă așa de mult și nu se pun în el atâtea lucruri. Când aluatul începe a crește, se dă focul în cuptior, de arde.  În vreme cât cuptiorul arde, și aluatul fiind crescut, gospodina pregătește pasca. Din aluat face boțuri cât pumnul de mari, se poartă prin făina de grâu,  și-i lățește cu sucitorul, după voință. Pe de lături pune un colac rotund, care ține de gard, ca umplutura să nu cadă. Se fac atâtea păști cât voiește gospodarul. Cu cât căsașii (membrii de familie n.n.) sunt mai mulți, cu atât se fac păști mai multe. Umplutura păștilor se face din brânză de vaci sau de oi, frământată cu ouă. Dacă brânza de oi este iute, se îndoiește cu cartofi fierți, frământați cu brânză și ouă. Unele gospodine pun în umplutură și ceapă prăjită în unt. Adeseori umplutura se face și din orez fiert în lapte dulce cu miere ori zahăr, frământat cu ouă. Se pune în umplutură și stafide. După ce se pune paștele cu umplutură, se muruiesc pe deasupra cu muruială făcută din ouă zbătute.

Când cuptiorul este gata, se trag cărbunii afară din vatră, se dau în cotruță și se lasă de se răcorește. Înainte de a se da paștele în cuptior, el se încearcă. Cercatul cuptiorului se face cu tărâțe. Se azvârle tărâțe în el, și de se aprind repede, cuptiorul este prea fierbinte, atunci se răcorește cu un pămătuf ori o pleaftură muiată în apă rece, se dă cu el în toate ungherele mai măturându-se, și se tot răcorește, până ce tărâțele zvârlite se rumenesc pe vatră; atunci cuptiorul e gata. Unele femei cearcă cuptiorul cu mâna; astfel se mai așteaptă, ori se răcorește.

Pregătit astfel se pune pasca pe lopată, pe care se presură tărâță și se dau în cuptor. Cine are pune paștele în tave, care se ung cu untură sau unt ca să nu se prindă de tingiri. Când cuptiorul e plin de paști, pentru ca să se coacă și cele din gura lui, se face o leacă de zăgneală din țăndări de brad ori din vreascuri uscate. Când paștele sunt coapte, se scot din cuptior cu lopata cea subțire și cu coadă lungă și se pun pe o laiță de se răceasc, și apoi se așează clit (una peste alta) în camara sau în odaia cea curată, unde să nu umble băieții să le ciugulească și să se spurce (să guste, fiind postul mare).

Când din aluat se face și cozonaci, atunci ei, până se arde cuptiorul se pun să mai crească în coșuri de hârtie, sau în oale  și se dau în cuptior. De obicei , când se fac cozonaci și pască, îi fac pe aceștia întâi, și apoi pasca.

Cine n-are putere, atât aluatul de pască cât și pentru cozonaci se face simplu, fără mirodenii, zahăr, ouă, ș.a. Umplutura paștelor cei săraci o fac din brânză frământată cu apă ori terci de mămăligă, iar muruiala din făină din grâu cu apă.

Pască&cozonac

O pască, o lumânare și trei ouă roșii se duc în ziua de Paști jertfă la biserică. Unele sate duc două paști, una rămâne la biserică, servitorilor ei, iar alta sfințită, se ie acasă, de se dă pască sfințită și celor care nu au fost, sau nu au putut veni la biserică.

Ouăle roșii, negre ori galbene se fac de Paști. Multe gospodine scriu ori închistresc ouăle foarte frumos și se apucă de treaba asta cu mult înainte de Paști, căci la scrisul lor trebuie răbdare și ghibăceală. Ouăle se scriu de neveste sau fete care văd bine, și nu de babe, că lor le tremură mâna.

Ouăle se înscriu cu închistritoarea sau chișița, iar împuitul lor se face cu un feleștiuc mic, ori pămătuf, făcut dintr-un pai de chibrit, învelit la capăt cu o petică. Cheița se face din alamă de la lulea ori din tinichea.

Înainte de a se înroși, ouăle se înscriu, apoi se închetresc în zăr cu piatră actră ori în gălbinele, făcute  din scoarță de pădureț sau de luște. Cînd sunt împietrite, se apoi în roșele ori flori, făcute din sovîrf și scoarță de pădureț, ori din bacan cumpărat de la târg și se fierb în oale zmălțuite. Când ouăle sunt fierte bine (râscoapte), căci ouăle roșii nu sunt bune moi, se scot din bacan și se șterg într-un șumuiag ori șomultoc , un boț de buci de cânepă în care se pune unt ori untură, ca să capete o față curată și strălucitoare. Numărul ouălor roșii atârnă de puterea omului și numărul căsașilor. Așezate într-un vas curat, se pun în camară, unde se țin până în ziua de Paști, când întâi se duc la biserică și apoi, după ce se vine de la Înviere, se ciocnesc.

oua pasti

In ziua de Paști , în vasul din care se toarnă apă ca să te speli, se pune un ou roșu și un ban. În tot timpul sărbătorilor Învierii se ciocnesc ouăle roșii cu rudele, cunoscuții,  dând “Hristos a înviat”, și urându-și mulți ani și buni.

Ouăle roșii se dau de pomană și de sufletul morților. Cojile de ouă se dau pe o apă curgătoare, care le duce în alta, și aceea în alta, și tot așa până ajung la “blajini”, care le duce vestea că a sosit și paștele lor, care cad luni după Duminica Tomei, când nu se prea lucra.

Referință: Mihai Lupescu, “Din bucătăria Țăranului român”, editura Paideia, 2000, București, p.114, 134-135, 136-139.

 

 

 

 

 

 

 

 

Sfântul Ștefan, tradiții și obiceiuri în satul de altădată.

27 Dec

Potrivit traditiei, Sf.Ștefan se prăznuiește în ziua d 27 decembrie. Este o sărbătoare cu dată fixă. În satul de altă dată sărbătoarea era prăznuită ca o mare sărbătoare de peste an. Tradiția spunea că este bine ca în aceasta zi să ai în casa o icoana cu Sfântul Ștefan, unul dintre ucenicii lui Iisus Hristos, pentru ca acesta îi ajuta pe cei bolnavi. Se mai spunea ca icoana trebuie sfințită în biserică tocmai în aceasta zi.

Tot Sfântul Ștefan îi ajuta pe cei care se aflau în conflict cu alte persoane, să se împace cu acestea. De asemenea, nu este bine să te cerți cu nimeni în aceasta zi, pentru a nu fi pedepsit cu boli și greutăți în anul următor.

La slujba de Sfântul Ștefan sunt pomeniți cei care au murit în împrejurari dramatice și se da de pomana celor care poarta numele sfântului.

iarna-in-sat

Pe 27 decembrie este bine să dăruiți o candela aprinsă sau o icoana cu Sfântul Ștefan pentru sporul casei și pentru sănătatea apropiaților.

Tradițiile diferă și în funcție de zona. Astfel, în Muntenia se prepara Pâinicile lui Ștefan. Acestea se fac dintr-un aluat precum cozonacul, se ung cu miere și au forma rotundă, amintind de pietrele cu care a fost ucis Sfântul Ștefan.

In Bucovina, este ziua în care finii merg în vizită la nași cu daruri și mâncăruri.

Se mai spune ca în această zi este bine să se evite drumețiile în zonele de munte sau în locuri izolate, pentru a nu iți pune viața în pericol.

Numele Ștefan are  origine grecească venind de la numele Ștephanos, ceea ce înseamna coroana, ghirlanda, cununa.

La mulți ani cu sănătate, celor care poartă numele de Ștefan, Ștefania, Fana, Fănica și derivatele acestor nume.

Mersul cu Steaua, tradiții de Crăciun.

12 Dec

De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii din satul tradițional, dar și din centrele urbane, umblau cu steaua. Un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească de steaua care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi, multe din ele, din tradiţiile locale.
Micul cor al “stelarilor”, care intră în casă în zilele Crăcinului, cântă versuri religiose despre naşterea lui Isus: „Steaua sus răsare”; „În oraşul Vitleem”; „Trei crai de la răsărit”. De obicei, cei care merg cu steaua, sunt cete de copii în vârstă de 7 – 14 ani.

tot-cu-steaua

Steaua în funcție de zona folclorică, are forme diferite. Unele sunt fixe, altele au un dispozitiv telescopic, care aruncă în sus steaua. În general, steaua are în centrul  o icoană a maicii domnului cu pruncul Iisus, și de jur împrejur niște brațe ce imită razele unei stele, confecționate din lemn sau sârmă pe care se împletesc decorațiuni din hârtie colorată, peteală, și se atașează clopoței sau zurgălăi. Se termină cu o coadă lungă din lemn pe care o ține un copil, ce manevrează steaua. Când eram în Iași, în ultimile zile din an, dar și după, eram mereu deranjat de copiii (de rromi mai ales), care urcau în autobuze și tramvaie câteodată și câte 2-3 cete, și îți cântau până la exasperare cântecul de stea, trecând pe la călători să solicite taxa pentru “urare”. Nu uitau ca la terminarea colindului să facă o urare și vatmanului sau șoferului: “foaie verde și-un piper, să trăiască dom’șofer”. Se pare că în prezent nu prea mai au clienti prin tramvaie, călătorii sunt puțini, majoritatea în vârstă, care nu prea se grăbesc, să arate pe unde-și țin banii.

Nici prin Hârlău nu prea vezi pe stradă, la case sau apartamente copiii cu steaua, nici măcar pe cei de rromi, acum au alte preucupări mai interesante decât să meargă din ușă în ușă cu steaua. In primul rând nu sunt primiți, în al doilea rând există o anumită comoditate, preferând internetul, televizorul, cât despre câștig de bani sau dulciuri, îl obțin mai ușor de anul nou sau a doua zi, cu semănatul și sorcova.

Iată cel mai cunoscut colind de stea:

Steaua sus răsare,
Ca o taină mare,
Steaua luminează
Şi adeverează,
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte
Că astăzi curata,
Preanevinovata
Fecioara Maria,
Naşte pe Messia
In ţara vestită
Bethleem numită.
Magii cum zăriră
Steaua şi porniră
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază.
Şi dacă sosiră,
Îndată-l găsiră,
La Dânsul intrară
Şi se închinară
Cu daruri gătite
Lui Hristos menite,
Luând fiecare,
Bucurie mare.
Care bucurie
Şi la noi să fie
De la tinereţe
Pân’la bătrâneţe.

 

Sf.Spiridon, un sfânt călător ocrotitor și tămăduitor.

12 Dec

Sfântul Spiridon, episcop al Trimitundei, mare făcător de minuni, este unicul sfânt care îşi părăseşte racla pentru a veni de grabă în ajutorul credincioşilor care-i cer sprijinul să-i scape de necazuri.

cizmar

Creştinii ortodocşi îl prăznuiesc la 12 decembrie pe Sfântul Ierarh Spiridon, pe care Dumnezeu l-a binecuvântat cu harul tămăduirilor, încât credincioşii l-au numit făcător de minuni. Potrivit tradiţiei, Sfântul Spiridon este singurul sfânt care îşi părăseşte racla şi vine la cei care-l cheamă prin rugăciuni de evlavie şi dragoste să-i scape de necazuri.

 

casa-iarna

În tradiția populară se crede că nu este bine să lucrezi de ziua sfântului, 12 decembrie, deoarece te vei îmbolnăvi și nu te mai scoli din pat. Sf.Spiridon este prăznuit mai ales de tăbăcari, cojocari și cizmari, care credeau că acesta a inventat sula cu care lucrează. Mai ales cizmarii se roagă la sfântul, să dea ploaie și noroaie ca să se rupă pingelele la încălțăminte, să aibă de lucru.

Sfântul Spiridon era respectat și pentru minunile pe care le făcea, el te apăra de lovituri, de bubă neagră și dalac.

In Moldova, în secolul al XIX-lea, în numele sfântului Spiridon, s-a făcut o Epitropie a spitalelor și așezămintelor de caritate care se îngrijea de spitale, orfelinate, așezăminte pentru bătrâni. Am scris despre Epitropia Sf.Spiridon aici:

https://harlau625.wordpress.com/2012/05/05/sanatatea-publica-in-moldova-despre-epitropii-spitale-si-veniturile-epitropiei/

Referință: Marcel Lutic Timpul sacru – sărbătorile de altă dată, Ed.Fundației Academice AXIS, 2006 Iași.

Fotografie: https://feher.wordpress.com/2014/03/17/cea-mai-scumpa-casa-din-lume-si-orfanii-din-mumbai/

 

Sorcova, semnificație, tradiții și obiceiuri.

9 Dec

Din  multitudinea obiceiurile și tradițiile de iarnă, în cumpăna dintre ani, amintesc și mersul cu sorcova. Sorcova are și alte conotații, cum ar fi: “Arată ca o sorcovă”, referire la o femeie care se îmbracă caraghios, împopoțonat sau care se machiază strident; “dus cu sorcova”, referire la o persoană suspectată de colectivitate că ar avea tulburări neuropsihice, sau face unele comentarii sau afirmații aiurea.

Însă în tradițiile de sute de ani ale țăranului român, sorcova are o altă semnificație, una ce ține de structura sufletească, de datine și așteptările pe care le are gospodarul de la noul an: Să fie un an bogat, să fie sănătos el și familia lui, animalele din curte să fie sănătoase, vacile și oile să fie sănătoase, să dea lapte.

Cu sorcova și în zona Hârlăului, merg mai ales copiii, însă și adulții atunci când merg pe la rudele apropiate, la părinți, nași, vecini sau prieteni. Unii vin în dimineața de 1 ianuarie, de Sf.Vasile cu semănatul, și de fapt ei vin cu sorcova, în loc de a atinge gazdele cu rămurica înverzită (bățul împodobit) ei aruncă semințe (înlocuite cu orez decorticat, obicei ce încalcă datina, deoarece semințele date în bătătură, sau pe pragul ușii gazdei, imită semănatul din toamnă a grâului sau semănatul din primăvară. Însă cum semnificația s-a pierdut, rămâne doar obiceiul).

În vechime de Sf.Andrei se lua o rămurică din măr, se punea în apă și se înverzea. Acum se folosește o ramură de copac, un băț, care se împodobește cu hârtie colorată și peteală.

Alaturi de plugușor, colindatul, mersul cu steaua, semănatul,  sorcova este puternic înrădăcinată în cultura populară.

sorcova

Numele de „Sorcova” ar fi originar din etimologie bulgară, „surov” și înseamna verde fraged (verde crud). Aceasta este o aluzie la ramura abia îmbobocită. Această sorcovă, era considerată o baghetă magică, prin intermediul căreia se oferă celui sorcovit sănătate, vigoare, putere. Folcloristul Lazăr Șăileanu spunea că numele de „Sorcova” ar veni din slavul Soroku, adica 40, de aici obiceiul din vechime, ca cel sorcovit, să fie pe timpul declamării sorcovei, atins de 40 de ori.

Interesant că esența sorcovei este asămănătoare tuturor regiunilor folclorice ale țării, cu unele adăugiri, însă urarea propriu zisă este aceiași. Iată câteva variante de sorcovă:

Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un măr, ca un păr,
Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.
La anul și la mulți ani!

O altă variantă a textului este următoarea:

Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un măr, ca un păr
Ca un fir de trandafir.
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii;
Ca vița de vie
La Sfântă Mărie
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata
Tare ca fierul
Iute ca oțelul.
Vacile lăptoase,
Oile lânoase,
Porcii unsuroși
Copii sănătoși
Câte cuie sunt pe casă
Atâția galbeni pe masă.
La anul și la mulți ani!
Să trăiți să ne dați bani.

Altă variantă:

Sorcova,
Vesela,
Peste vară,
Primăvară,
Să trăiți,
Să-mbătrâniți. Să-nfloriți,
Să mărgăriți,
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir
De trandafir.
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul,
La anu’
Și la mulți ani.

Această ultimă variantă este cea mai folosită de copii, fiind mai pe înțelesul lor și mai ușor de reținut.

Referințe:

„Folclor din Moldova”,  ( texte alese din colectii inedite), Editura pentru literatura- 1969 – Colecția I.Oprișan

„Obiceiuri tradiționale românești”, de Mihai Pop, Editura Institutul de cercetari etnologice și dialectologice București- 1976

„Cântece moldovenești” de Elena Didia Odorica Sevastos, 1888 Iași.

Marcel Lutic, “Timpul sacru – sărbătorile de altă dată”, Editura Fundației Academice AXIS, 2006 Iași.

Floarea Vietii

24 Iun
Unul dintre simbolurile solare marcante ale lumii antice este floarea vieţii. Ea apare în toate culturile vechi, fiind în esenţă o chintesenţă care rezumă legătura, soare – naştere – nemurire. Omul primordial se raporta spiritual la un creator divin adesea neidentificat. Crucea românească străbună, simbolul precreştin al vieţii şi nemuririi, şi prin urmare al ciclicităţii existenţei umane, este profund înrădăcinată în ezoterismul dacic şi are astăzi potenţialul de a fi pilon de susţinere al renaşterii spirituale a neamului românesc. Este un fapt remarcabil că acest simbol este utilizat şi în prezent la reprezentările artistice de factură spirituală marcate de ideea nemuririi, o năzuinţă atemporală majoră a relaţiei om-divinitate.
Analizând cele şapte arhetipuri dacice clasice, Zamolxe, Bendisa, Marele Lup Alb, Iisus Fiul Daciei, Cavalerul trac, Deceneu, Dumnezeu/ Domnazâna, devenim conştienţi de existenţa unei simbolistici relevantă şi revelatorie care capătă astăzi o profundă interpretare prin aplicaţiile-i nenumărate, printre care se află şi templele neodacice. Pe lângă simbolurile arhetipale dacice mai există şi ornamentele care conferă tradiţiei strămoşeşti un loc aparte. Cartea model a tradiţiilor neamului românesc, Dacia preistorică a lui Nicolae Densuşianu, identifică aceste forme grafice specifice. Astfel de ornamente sunt pe larg folosite ca modele pentru covoare, broderii şi costume populare româneşti şi pentru orice alte produse de artă populară, precum ar fi ceramica, încrustaţiile în lemn, etc. Bazaţi pe bogăţia ezoterismului dacic putem îndrăzni în prezent că creăm proiecte de temple moderne care să exprime identitar momentul spiritual caracteristic prezentului neamului românesc. Renaşterea spirituală poate avea ca suport rădăcinile proprii neamului. Prin urmare, putem vorbi astăzi de construcţia de temple neodacice care emulează sacrul edilitar din tradiţia populară şi din cea cultă, aceasta din urmă ea însăşi tributară celei populare (vezi arta lui Constantin Brâncuşi, de pildă).
Referință:
floarea vieții

O casă muzeu la Deleni, mai sus de Hârlău!

19 Iun

Pe Facebook, au fost postate mai multe fotografii de la inaugurarea unei case tradiționale în satul Deleni, comuna Deleni, județul Iași.

Despre etnografia și folclorul minunat din acest sat, am mai scris pe acest blog. Am scris despre ansamblul Corăgheasca coordonat de buna mea colegă Aurica Gâlcă , despre minunații înterpreți de muzică populară, originari din această comună: Maria Șalaru, Ioan Ursachi și Nicolae Florea – cobzarul.

Casa de află în satul Deleni și este rezultatul unei inițiative a domnei profesor Maria Șalaru, și  a grupurilor folclorice pe care le coordonează: Muguri de Stejar și Gospodinile. Bănuiesc că a fost și sprijinul consistent al domnului primar Dumitru Prigoreanu, care s-a dovedit un iubitor și sprijinitor al activităților de promovare a etnografiei și folclorului din comuna Deleni.

Nu am reușit să ajung la această casă, construită din materiale tradiționale, sper să ajung în cel mai scurt timp. Nu știu dacă este inclusă într-un itinerar de vizitare și când poate fi vizitată.

Cu acceptul doamnei profesor Maria Șalaru voi posta câteva fotografii:

casa_muzeu Deleni

Bojdeucă_3  Bojdeucă_4Fotografii de pe pagina de Facebook:

https://www.facebook.com/salaru.maria?pnref=story

Completare făcută astăzi 21 iunie 2016

Am primit mai multe semnale, inclusiv de la doamna profesor Maria Șalaru și învățătorul Drumea Dan din Deleni, care mi-au spus următoarele:

Casa a fost construită de un fiu al satului, Benone Rașcu, patron al unui servici auto. Casa se găsește în partea de nord a satului Deleni, către Poiana.

Dacă fotografiile postate pe Facebook, ar fi însoțite de explicații, aceste erori nu ar mai exista. Este de apreciat gestul domnului Benone Rașcu. Mi-ar face plăcere să-l întâlnesc și să-l felicit personal pentru aceast lăcaș de  cultură. În ziua de astăzi, puțini sunt cei care construiesc pentru colectivitatea în care s-au născut și au crescut.