Tag Archives: port popular

Potrivit DEX, straiele românilor au nume de împrumut.

1 Mar

URIAȘA MINCIUNĂ DIN DEX: Conform acestuia, toate piesele componente ale costumului național românesc au nume… luate de la străini! Nimic de la geto-daci! Un articol  de Iulia Brânză Mihaileanu

M-am gândit să desenez o pereche de români îmbrăcați în straie tradiționale, pe care să atârn, ca pe un pom de Crăciun, etimologiile instrumentului nostru ,,științific”.

Ştiţi la ce mă gândesc, când mă uit la acest desen? Dacă ar fi avut măcar un pic de imaginaţie, autorii DEX-ului s-ar fi jenat ei înşişi de absurditatea ce o impuneau.

Numele pieselor din costumul național românesc sunt toate ,,împrumutate”.

Etimologiile DEX-ului par „normale”, când sunt rupte de întreg. Dar când analizăm întregul, ele devin mai mult decât absurde: sunt antiştiinţifice. Poţi să împrumuţi de la vecini numele unui fel de mâncare (ciulama, gulaş, pizza) sau al unei băuturi (vodka, wisky, coca-cola), al unei arme (iatagan, katiuşa, kalaşnikov), al unui aparat inventat de curând (sputnic, lunohod, computer, mouse). Dar nu majoritatea pieselor de port naţional, care, la toate popoarele, vin din timpuri imemorabile.

costum-de-barbat

Uitați-vă atent la ţăranca specialiştilor în răsfoit dicţionare.

Bunda[1] din piele de oaie şi catrinţa[2] de lână le-au inventat strămoaşele noastre din neolitic, când au domesticit oile. Pe spatele bundelor românii brodează și azi simboluri geto-dacice vechi cât lumea, cum ar fi Pomul Vieții și pasărea-suflet. Catrința o ţeseau la stativele alcătuite dintr-un băţ sprijinit pe două crăci înfipte în pământ, iar urzeala era întinsă de pietre legate de fire. Dar, conform DEX-ului, ele n-au fost în stare să inventeze și nume pentru hainele lor. Mii de ani le-au arătat cu degetul. Au venit legionarii, apoi slavii, dar nu știu de ce nu le-au luat de la aceștia. I-au așteptat pe maghiari, ca sa se producă alt miracol lingvistic în stil DEX: deși vedeau pentru prima dată o catrinţă, maghiarii le-au dat româncelor numele fustei lor tradiţionale. Deși e mai logic să admiți că femeile maghiare, dupa ce au învățat să țeasă, au luat de la dace catrința și, pocind niţel cuvântul dac, au ajuns la katrinca. Este absurd să afirmi că pentru piese vestimentare străvechi românii au împrumutat nume de la ultimii migratori veniți lângă noi.

costum-de-femeie

Ia[3], bluza femeiască, dacă ar putea vorbi, ar spune că nu-i luată de la romani. O purtau femeile de la Cucuteni când desenau pe oalele lor aceleaşi semne ca cele de pe mâneca sa. În fața iei, toată suflarea europeană trebuie să se închine adânc. Pe mânecile sale a păstrat, în formă de ornamente, pictogramele celei mai vechi scrieri din lume. Femeile traco-dace scriau pe altiţă[4] formule magice, care îndepărtau duhurile rele de la persoana ce o purta. Din păcate acestea n-au putut îndepărta duhurile respective și din etimologiile DEX-ului. Conform lui, când au venit legionarii, strămoaşele noastre n-au avut altă treabă decât să umble pe sub gardurile castrelor cerșind cuvinte, inclusiv pentru cămaşa lor. DEX-ul afirmă că legionarii le-au dat linea, care, printr-o minune lingvistică, s-a transformat în ie.

Când mă uit la picioarele ţărăncii îmbrăcate în etimologiile „specialiştilor” de la Academie, mă copleşeşte mila pentru biata femeie. Pentru ciorapi[5] a aşteptat turcii ca să le dea un nume. Iar pentru colţuni închipuiţi-vă că s-a dus tocmai în Grecia. La limba neogreacă. Dar când, cu ce mijloc de transport şi în ce regiune a Greciei au mers strămoaşele noastre după numele unor simple obiecte de îmbrăcat pe picioare, specialiştii în confecţionat etimologii tac mâlc.

Cu opincile şi nojiţele le-a fost mai uşor. Au tras o fugă la bulgari.

Pentru brâu[6] au făcut o drumeţie lingvistică în Albania. Conform răsfoitorilor de dicţionare, alte popoare importau mirodenii, mătase, cafea. Noi importam cuvinte.

Să nu uităm de traistă[7]. Geanta tradiţională de lână ţesută la stative. Strămoaşele noastre o purtau pe umăr din străvechime. Dar numele ei, aţi ghicit, l-au împrumutat. De la cine? Tot de la albanezi. Când, cum, în ce împrejurări? Ce întrebări dacomanice? Răsfoitorii de dicţionare trebuie crezuţi pe cuvânt. Altfel se supără şi te fac dacoman, dacopat, promotor de teorii nocive.

Acum uitați-vă la țăranul român. N-are în costumul tradițional niciun cuvânt de la geto-daci.

Sumanul[8], paltonul dacic din lână bătută la piuă, gluga[9], opincile, nojițele au nume bulgărești. Cojocul[10] l-a luat de la slavi. Dar dacă ar putea vorbi, această haină dacică ar spune că originea numelui său vine dintr-o rădăcină proto-indo-europeană -koug’, care însemna ,,coajă”, ,,înveliș”. O piele uscată, ca o coajă, ce învelea trupurile dacilor când bătea crivățul de nord. Dovada: acest radical există în mai multe limbi indo-europene. Știu că lingviștilor oficiali le tremură barba, când un Mihai Vinereanu sau alți cercetători de bună credință fac paralele între limba română și limbile indo-europene. Dar altfel nu se poate face etimologie științifică. N-au demonstrat chiar autorii DEX-ului că, răsfoind dicționarele vecinilor, obții acest tablou monstruos: costum național românesc cu numele pieselor exclusiv de împrumut?!

Pălăria, fiindcă nu au găsit-o nicăieri, au dat-o cu ,,et. nec.”

fata-la-hora

Dar culmea cinismului e că autorii DEX-ului nu se sinchisesc să spună despre cioareci, pantalonii dacici strânși pe picior, că au ,,etimologie necunoscută”. Am observat că susținătorii romanizării au frică de lucrurile clare. Metoda comparativa, principiile ferme, găsirea unor echivalente în limbile indoeuropene vechi nu sunt în favoarea romanizării. De aceea în DEX nu veți găsi nici principii ferme, nici metodă, nici criterii științifice. Totul este arbitrar. De aici și masa compactă de etimologii bizare. Asta se vede foarte bine când ne uităm la feluritele etimologii prin care a fost purtat cuvântul ,,cioareci”. Cihac îl considera împrumutat din maghiarul szövelèk ,,țesătură”. Șăineanu îl lua din turcă, čarek ,,cisme orientale”. Capidan din aromână, cioară ,,șireturi pentru picioare”. Observați intenționata încâlceală. Dacă ar fi mers, ca domnul Mihai Vinereanu, pe linia unui radical proto-indo-european, cum fac și alți etimologi serioși de pe alte meridiane, ar fi dat de (s)keu- ,,a acoperi”. Acestui radical i s-a adăugat, în limba veche traco-dacă, sufixul –iko-s, obținându-se keuriko-s. În traco-dacă se zicea k’uriko-s. În străromână ciorecu. Iar în română cioarec(i). Prin geto-daci, cuvântul a ajuns la noi. Metoda urmată de Vinereanu se cheamă comparativ istorică. Și ea chiar îl duce pe cercetător la originea cuvintelor. Spre deosebire de răsfoitorii de dicționare, care vor să ne convingă că cuvintele nu evoluează în decursul a mii de ani, ci sar pârleazul, ca niște găini, de la un vecin la altul. Dar mai ales că au sărit pârleazul de la toți vecinii în limba noastră. Asta te face să pui la îndoială corectitudinea celor de la DEX.

Până și unealta principală de muncă a țăranului român are denumiri numai de la migratori: de la legionari securea[11], de la slavi toporul[12], de la maghiari barda[13], de la turci baltagul[14].

Nici pleata[15] nici chica[16] nu-i a lui. Și pe acestea le-a împrumutat de la slavi.

Da poate nici trupul[17] nu-i al lui? parcă-l aud întrebând pe un cititor inimos.

Firește că nu. Conform DEX-ului, l-a luat din vechea slavă.

Dar măcar sufletul[18] îi al lui?

Ce întrebare dacomanică! Firește, că nu. Conform DEX-ului l-a luat din latină. De la un suflitus cu asterisc, adică el nu există în limba latină, dar răsfoitorii de dicționare presupun că ar fi existat. De ce? Ca să provină din el românescul suflet, pe care ei nu l-au găsit nicăieri.

Dar măcar capul, creierul, mintea, a munci, a gândi sunt ale lui?

Nu, nici vorbă. Capul, mintea și creierul i le-au dat legionarii. Iar a munci și a gândi l-au învățat maghiarii.

Citind etimologiile DEX-ului, ai senzația că te afli în lumea acelor ,,trolls” de pe internet care neagă totul. Cu un cinism și o lipsă de logică demnă de un balamuc, românului i se neagă adevărata identitate. Are în vocabular cuvinte de la toți vecinii și străinii. Numai de la strămoșii săi reali, geto-dacii, nici unul. Îți vine greu să crezi în profesionismul celor ce au alcătuit un asemenea ,,instrument științific”. Întrebarea este: ,,Cui folosește el?”

Publicat De Daniel Roxin pe blogul:

http://www.cunoastelumea.ro/uriasa-minciuna-din-dex-conform-acestuia-toate-piesele-componente-ale-costumului-national-romanesc-au-nume-luate-de-la-straini-nimic-de-la-geto-daci/

[1] Din fondul pre-latin. Cf. MihaiVinereanu, Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 166.

[2] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 188-189.

[3] Din radicalul proto-indo-european lino, care definește inul. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 431; p. 434.

[4] Din radicalul proto-indo-european al- ,,a crește”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 74; p. 445.

[5] Origine traco-dacă. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 230.

[6] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 155.

[7] Origine dacică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 843.

[8] Din fondul prelatin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 798.

[9] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 398-399.

[10] Din radicalul proto-indo-european keug’-, koug’– ,,coajă”, înveliș”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 253.

[11] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 754.

[12] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 842.

[13] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 116.

[14] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 113.

[15] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 647.

[16] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 217.

[17] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 850.

[18] Din radicalul proto-indo-european bhel-, bhle- ,,a (se) umfla, sufla”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 796.

 

 

Portul țăranilor moldoveni la 1814, văzut de un călător străin în Moldova, Contele Feodor le Karaczay de Valyeszaka la 1814.

6 Iul

Este vrednic de remarcat portul țăranilor.  Portul bărbătesc nu este prea deosebit, dar cu atât mai deosebit este al femeilor, care poate fi numit, într-adevăr fermecător și de gust ales.

Curățenia în îmbrăcăminte, ca și  a încăperile locuinței disting favorabil țărănimea moldoveană. O cămașa murdară este ceva rar, chiar la o țărancă săracă.

Costum femeiesc

Barbații poartă cămașă de in, cioareci lungi și un brâu lat de piele; vara un suman alb sau cafeniu închis dintr-un postav țesut de femeile lor, iarna cojocul de oaie . Părul și-l tund scurt, și-și acoperă capul, de obicei, cu o căciula ca un fel de sac din blană de miel. Când își scot căciula din cap ș-i o bagă în sân, unde adeseori își păstrează și merindea, care consta totdeauna dintr-un fel de polentă de mălai (numită mămăligă), și trag apoi gluga sumanului peste cap.

Îmbracamintea femeii e alcatuită vara adesea doar dintr-o camașă, (neverosibil așa ceva, ca femeile să aibă doar cămașa n.n.), un ștergar alb pe cap și un brâu ușor. Uneori un sorț, de obicei de lână neagră vărgat, încins peste mijloc ține loc de fustă de dedesubt. Fusta propriu-zisa este ceva cu totul necunoscut. Șorțul acesta este strâns uneori cu bete de lână, înguste, pestrițe, adesea la culoare roșie deschisă. Camașa însăși este partea cea mai remarcabila a costumului. Este lunga, căci ajunge aproape până la glezne, foarte strânsă, și este făcută dintr-o pânză destul de subțire și foarte bine înălbita., țesută în casă, din tort bine răsucit, adesea împodobită cu dungi din fire de bumbac sau de mătase.

Cusăturile sunt de mătase; uneori sunt împodobite cu fir de aur si argint sau cu mărgele de sticla. Broderia cea mai bogată se afla pe cei doi umeri și este totdeauna de cel puțin un lat de palmă. Afară de aceasta coboară clouș șiruri pe dreapta și pe stânga de-a lungul întregii camași și până jos, iar pe mâneci se mai găsesc adesea încă multe cusături și drepte și oblice, și foarte adesea și flori roșii sau albastre. Marama albă de pe cap este și mai subțire decât camașa. Aceasta este capodopera lucrului făcut de mână, este de obicei albă, cu înflorituri pe margini.

fata cu bundiță_1

Felul cum știu să înfășoare această maramă pe cap, fără oglindă, și chiar fără ace, face într-adevar cinste gustului lor. Le acoperă capul, întrucâtva, după felul călugărițelor, dar fără nimic strâns sau forțat; o parte atârnând  puțin în jos, iar în față este adusă cealaltă de pe gât pană la jumătatea pieptului într-o mulțime de falduri frumoase, al căror capăt este de asemenea aruncat pe umărul stâng.

Așa vezi femeile și fetele mergând la biserica și în oraș, și tot așa le vezi și lucrând la câmp. Unele poarta, mai ales când vremea este mai răcoroasă, un fel de haină fără mâneci dintr-o mătase de culoare deschisă, tivită de obicei pe margini cu o blană îngustă. Fața de acest costum cu adevarat încântător, cum te izbesc la ochi picioarele goale, mai cu seamă când e noroi.

Numai în zilele de sărbătoare și iarna încalță femeile ciobote de piele tare galbenă de safian. Dar atunci mai imbracă moldoveanca și un cojoc de oaie larg și urât, care îi ascunde cu totul statura.

Femeile țăranilor mai bogați și ale slujbașilor din administrație poartă o rochie lungă în formă de cămasă dintr-o stofă vărgată, cu o cingătoare , care este încinsă fără gust, jos de tot în jurul șoldurilor, peste aceasta rochie, un „talar” scurt din mătase de culoare deschisa, cu maneci scurte largi și cu o tivitura îngustă de blană.

Referință: (CĂLĂTORI STRĂINI DESPRE ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XIX-LEA, Serie nouă, Vol. I, Editura Academiei Române 2005 București p.756-757.

Notă.

Conte Feodor le Karaczay de Valyeszaka se trage dintr-o familie de militani, de origine croată, stabilită ulterior în Banat și Transilvania. Titlul de conte a fost caștigat de tatal sau, feldmareșalul Andreus Karaczay, care, în razboiul austro-ruso-turc (1788-1791) a luat parte la cucerirea Hotinului și la luptele de la Focșani, distingându-se mai întâi în batalia de la Valea Seaca (13 aprilie 1789), de unde provine și titlul sau de noblețe