Tag Archives: post

Ziua ursului – 2 februarie, tradiții.

1 Feb

Întâmpinarea Domnului are loc, în fiecare an, pe 2 februarie şi este cunoscută în popor şi sub denumirea de Stretenie (rusă: Întâmpinare) . În tradiţia românească, Stretenia era văzută drept o sfântă, care ajuta oamenii nevoiaşi. Ziua de 2 februarie mai era şi sărbătoarea vitelor şi a babelor.

Ziua Ursului deschide Anul Nou viticol și pomicol. Ziua Ursului ocupă, în calendarul popular, ziua de mijloc a Filipilor de Iarnă (Muntenia, Oltenia) sau a Martinilor de Iarnă (Banat).

%d0%bc%d0%b8%d1%88%d0%ba%d0%b8-%d0%b3%d1%80%d0%b8%d0%b7%d0%bb%d0%b8-%d0%ba%d1%82%d0%be-%d0%be%d0%bd%d0%b8-500x333

Ursului, dovadă a caracterului divin, nu i se spune în această zi pe nume — urs, iar prin locurile lui obișnuite de trecere i se lasă, de obicei, o pulpă de vițel. Dacă, totuși, trebuia să i se pronunțe numele, i se zicea, cu respect, ăl Bătrân, moș Martin, Moș.

Conform tradiției, ursul ar ieși în ziua lui din bârlog să-și privească umbra pe zăpadă. Dacă este frig, ceață și nu-și vede umbra, își dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu și bea o gură de apă și își vede de treburi prin pădure. Dacă timpul este frumos, e Soare și își vede umbra pe zăpadă, intră din nou în bârlog, pentru că iarna va mai dura 40 de zile.

 

Anunțuri

Mucenicii sau sfințișorii. Tradiții și obiceiuri.

7 Mar

Ziua de 9 martie, când Biserica Ortodoxă prăznuiește pe cei 40 de Mucenici uciși în Sevastia,  pentru spiritualitatea populară are o conotație aparte.

In ziua de 9 martie, în toate comunitățile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat, momentul fiind marcat de respectarea unor interdicții sau de oficierea unor practici cu caracter simbolic.

După ce, în luna februarie (luna lui Faur), plugul era trecut prin foc de către fierarul (faurul) satului, era reparat, curățat și purificat, iar  între plugari se încheiau înțelegeri pentru întovărășire la arat. În dimineața acestei zile, plugul era scos în fața casei în mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sărbătorilor de primăvară, presărat cu numeroase obiceiuri.

la aratIn cadrul ceremonialului de scoatere a plugului, femeia din casa era principalul protagonist în desfășurarea practicilor. După aducerea plugului în fața casei, plugarii, de obicei doi la numar, stăteau cu capetele descoperite înaintea boilor sau a cailor, dupa caz, iar femeia ieșea din casa având într-o mână traistă pentru plugari iar în cealaltă ținând un vas cu apă sfințită, tămâie și un șomoiog de busuioc. Femeia se apropia de plug și de carul în care se afla restul atelajelor specifice acestei lucrari agricole, le înconjură de trei ori, stropindu-le cu agheasmă și afumându-le cu tămaie. In timpul celor trei rotații executate în sensul mișcarii aparente a soarelui, femeia rostea, într-o solemnitate deplină, urmatoarele:

„Cât de curată este tămaia și agheasma,

 Așa de curați să fiți si voi

 Și să umblați nedespărțiți la arat

Și nici când să nu dați peste vre-un strigoi sau moroi care sa vă facă rău”.

 In fața animalelor de muncă se așeza un ou, în credința că, dacă acesta va rămâne întreg după pornirea carului, atunci și plugarilor le va merge bine pe toată durata plugăritului. Plugarii primeau traista cu mâncare, dupa care femeia vărsa agheasma rămasă în cofă la picioarele animalelor. Se obișnuia că în coamele plugului să se pună acum și un colac împletit în opt, numit Creciun, păstrat în casa de la Crăciunul trecut, ca simbol al fertilității. Semnificația oului aruncat este de sorginte precreștina, oul fiind considerat măsura tuturor lucrurilor de început (ab ovo), el avand aici rol  de protector în desfășurarea aratului.

După acest moment plin de solemnitate, desfășurat în curtea casei, plugarii porneau plugul către câmp sau către grădina din apropiere, unde marcau o brazdă simbolică, de pocinog (început) după care dezjugau și hrăneau animalele iar ei se ospătau în mod ritual pe brazdă.

In unele sate era obiceiul ca în aceasta zi toate plugurile din sat sa fie adunate pe islazul sătesc unde, în fața mulțimii adunate, era chemat preotul care făcea o slujba de sfințire a apei si de stropire a fiecărui plug în parte, după care plugarii se îndreptau către ogorul propriu pentru marcarea brazdei de început.

In tradiția populară se considera că în ziua de 9 martie sfinții mucenici se adună pentru a participa la un sobor de dezghețare a pământului și de slobozire a căldurii, ei bătând, în acest scop, cu ciomegele în pământul înghețat. Aceasta practică a fost uzitată și de către sătenii din comunitățile bucovinene, care băteau cu bâtele în pământ zicând:

„Intra frig și ieși căldură, / Să ne fie vreme bună / Pentru plug și arătură”.

 Ziua mucenicilor era și un prilej de prognozare a vremii. Se consideră că dacă ploua în aceasta zi, va plouă și de Paști; dacă tună, vara va fi prielnică tuturor culturilor; dacă îngheață în noaptea dinaintea acestei zile, atunci toamna va fi lungă iar știuleții de porumb vor urui spre coșare precum roțile de la căruță în trecere peste pământul înghețat.

mucenici-de-postAstăzi, dintre toate practicile străvechi, mai persista obiceiul ca femeile să coacă în ziua de 9 martie – 40 de figurine din aluat, numite „sfințișori” sau „mucenici”, reminiscențe ai idolilor neolitici ai fertilității, iar bărbații să bea câte 40 sau 44 de pahare de rachiu. „Sfintișorii” sunt făcuti din aluat dospit și au formă antropomorfă a cifrei opt, cifra echilibrului cosmic. Proaspăt scoși din cuptor, ei se ung cu miere de albine și se presară cu nucă măcinată, după care se împart, pentru sufletul morților, mai ales copiilor din vecini

Ou – simbolul universal al regenerării. Din paleolitic asociat cu ideii de cosmogonie. Asociat taurului. (Maria Gimbutas – Civilizație și cultură – Ed.Biblioteca de arta Buc. 1989, p.7).

Opt pe orizontală (sfințișorul de astăzi), erau reprezentați cei doi sâni feminini: „Pars pro toto” a zeiței pasăre în funcția sa de dădătoare a vieții, a hranei, a abundenței. În mormânt ele, pot reprezenta puterile regeneratoare ale zeiței. Originea este din  paleolitic, continuată în vechea Europă. Pe vase, reprezentarea se prelungește până în faza târzie a epocii bronzului. (Ibid. p.79 și următoarele).

Sub semnul calului – Postul Mare, tradiții și obiceiuri

23 Feb

Pregătirea spirituală pentru sărbătoarea Paștelui începe din ultima săptămână a Câșlegilor de iarnă, numită de popor și Săptămâna Albă. In acest interval de timp nu se mănânca carne, este permis a se consuma ouă, lapte și produse obținute din lapte dar nu se fac nunți sau alte petreceri cu muzică.

cositoreasă prispă

Săptămâna Albă se termină cu Duminica Lăsatului de Sec care, cândva, era o adevărată sărbătoare familială și chiar comunitară, încă din preziua acestei duminici, femeile pregăteau bucate pentru masa nocturnă la care participau toți membrii familiei și invitații acesteia: vecini, rude, prieteni. Petrecerea nocturnă purta numele de Lăsatul Secului și continua până către miezul nopții, moment în care fiecare mesean mânca în mod ritualic câte un ou zicând: „oușor, oușor, să-mi fie postul mai ușor”.

In Duminica Lăsatului de Sec fetele și flăcăii rămași necăsătoriți în câșlegile de iarnă erau luați în derâdere în cadrul unui obicei numit strigările de peste sat. Flăcăii se adunau în cete, se urcau pe înălțimile satului de unde slobozeau roți mari din paie aprinse și-i satirizau, prin strigături sub forma de dialog, pe cei ramași necăsătoriți.

roată de tors

Fiecare cerc de foc descris este punctat cu strigăte: „– M–o mânat, măăă…”, iar alt fecior, ce învârte roate la nici zece metri distanţă, întreabă: „– Cine te–o mânat, măăă?” Şi imediat vine răspunsul: „– Fetele din sat, măăă…” şi dialogul continuă: „– De ce, măăă?  – Să le mărităm cu toţi nebunii, măăă….  -Pe cine, măăă?  – Pe Gheorghe, măăă  – Cu cine, mă… –  Cu Maria, măăăăSă trăiască, măăă, Să se înmulţească măăă  – Câtă frunză și iarba , măăă.”

Auzi măăă! Ce măăăă?

Ileana lui Mardare

Nu-i frumoasă cu îți pare

De o vezi în bătătură

Ai fugi o săptămână

 sau

– Bună ziua moșule,

– Mulțam ție flăcăule

– Ia băiete fata mea

Că-ți dau șase vaci cu ea.

– Să-mi dai de două ori șasă

Fiică-ta-ți numi trebuie acasă.

 O dată strigătura terminată, după un răgaz de câteva minute, băieţii încep să strige iar: „Arde dealu!  Arde Dealu!” sau „Merge Ana la culcare /Îmbrăcată-n în pijamale/ Pijamale cu steluţe / Lua-ar dracu de maimuţă/ Se constată astfel că satira socială este voalată, fiind mascată de strigăturile cu caracter matrimonial, în cadrul cărora persoanele alese pentru a fi „căsătorite”, sunt „ăia care nu-s de treabă, care-s vai de capul lor”.

Prima zi de după Lăsatul Secului se numea Lunea curată, zi în care femeile nu lucrau nimic în afara de spălatul ritual al vaselor pe care, mai apoi, le urcau în podul caselor. Tot în această zi, după petrecerea bahica nocturnă, unul dintre membrii familiei se scula mai de dimineață, lua fața de masa cu firimiturile ramase de la ospăț, iesea cu ea afară si arunca resturile de mâncare păsărilor din curte zicând: „Veniți păsări sa vă dau și vouă din bucatele mele cu care prind postul, dar si voi sa prindeți post de la bucatele de vara”. Acest ritual avea scop profilactic și apotropaic, de apărare a viitoarelor recolte de atacul pasarilor.

Marțea din prima săptămana a Postului Mare era numita și Marțea strâmbă sau Spolocania. In aceasta zi femeile luau furca de tors și mergeau la crașma satului pentru a se „clati” cu tuică de mâncarea de frupt (de dulce). Aici, ele beau rachiu fiert cu piper în credința că le va crește cânepa mare, iar pentru a fi sigure de aceasta reușita aruncau cu paharul de băutura în tavan zicând: „atâta să crească cânepa în vară”.

In aceasta zi se mănâncă doar pâine nedospită și se bea moare de varză acră.

In prima sâmbătă din Postul Mare se sărbătorea Ziua lui San – Toader, sfânt care a fost canonizat de către biserica ortodoxa datorita faptelor sale dar pe care  îl ține de teama pedepselor aplicate tuturor celor care nu-l respectau. San – Toader și caii ce-l însoțeau rupeau, conform tradiției, lanțul lui Sânt – Ion pentru a lasa drum liber anotimpului calduros. Ei păzeau Soarele pentru a evita fuga acestuia catre miaza – noapte si pentru a salva, astfel, omenirea de la noaptea, veșnică.

Cailor lui San-Toader le erau consacrate de la cinci până la douăsprezece zile, începând cu Lunea Curată, Săptămâna Albă fiind cunoscută și sub numele de Săptămâna Cailor lui San – Toader. Conform credinței populare, caii lui San -Toader sunt ființe mitice hipomorfe, cu aspect de flăcăi dar care au coadă, ascunsă în ițari, și copite, ascunse în opinci. Ei întronează ordinea la începutul Postului Mare, închizând șezătorile și petrecerile. In nopțile Cailor lui San – Toader, fetele nu mergeau la șezatori, se închideau în case și răsturnau cu gura în jos toate vasele pentru a împiedica aceste spirite năprasnice sa se ascundă în ele.

Torcătoare de fuior

Cel mai important, dar si cel mai temut, dintre cai este San – Toaderul cel Schiop sau San – Toaderul cel Mare celebrat în sâmbata Săptămanii Albe.

In săptămâna numita a Cailor lui San – Toader, femeile nu urzeau,”pentru a nu li se încurca firele”, și nu torceau, ca „sa nu te calce caii”.

In sambata lui Toader, înainte de răsăritul soarelui, fetele se duceau în pădure, în locuri curate, „unde nu ajung găinile și nu se aud câinii”, și căutau rădăcini de iarba mare sau popalnic. Când săpau aceste plante, în locul de unde luau rădăcinile puneau sare, făina sau alte produse. Intoarse acasă, fetele fierbeau aceste rădăcini iar cu leșia rezultata se spălau pe cap în credința ca le va crește părul mare și frumos. După spălarea capului, în timp ce se pieptănau, fiecare zicea: „Toadere, San – Toadere,/Dă cosița fetelor cât coada iepelor/Si chică pruncilor cât coama cailor”.

Tot în dimineața Sâmbetei lui San – Toader, se mai obișnuia ca fetele să adune din ieslea cailor strohul de fân, il fierbeau în vase curate și se spălau cu fiertura astfel obținuta pe cap, în credința ca vor avea părul frumos și bogat și vor fi plăcute flăcăilor.

Un alt obicei din aceasta zi, păstrat până târziu în Bucovina, era acela al tunderii coamei la viței și mânji și al cozilor la iepe (acțiune cunoscută sub numele de costrujire), părul rezultat fiind pus în mușuroaiele de furnici pentru ca „animalele din gospodărie să se înmulțească  precum furnicile”.

In sâmbăta de San – Toader se făcea coliva de grâu (Coliva lui San – Toader) care se ducea la biserica unde se sfințea și se împărțea copiilor sau oamenilor săraci. Din aceasta sâmbăta începeau slujbele speciale pentru morți, slujbe ce aveau loc în fiecare sâmbătă din Postul Mare și se terminau în Joia Mare.

In Sâmbăta lui San – Toader se desfășura, astfel, un scenariu complex de înnoire simbolica a timpului calendaristic, celebrat alta dată, mai ales în mediile pastorale, la început de primăvară.

Din marțea de după Lăsatul Secului începe Postul Mare propriu-zis, ce durează șapte săptămâni, etapa calendaristică în care nu se consuma carne, lapte, brânză și oua, alimentația bazându-se integral pe produsele vegetale. In aceasta perioada în gospodăriile tradiționale se desfașura o intensă activitate în domeniul industriei textile casnice. Se torcea de zor, se țesea iar femeile tinere si fetele iși coseau, pe ascuns, frumoasele camași cu care se îmbracau în ziua de Paști.

Mijlocul Postului Mare este marcat prin ziua numita Miezul Paresimilor.

Această sărbătoare cade întotdeauna într-o zi de miercuri. Ziua oferea, alta dată, gospodinelor prilejul de a numara ouale stranse pâna atunci și de a evalua numarul de ouă de care aveau nevoie pentru buna pregatire. a Sărbatorii Pascale De asemenea, femeile socoteau acum cat s-a tors din cantitatea totală de cânepă, apreciind data aproximativă când urma să se termine operația, întrucât era obligatoriu ca aceasta activitate sa se încheie până la Joia Mare.

Referințe:

http://www.crestinortodox.ro/

Mihai Pop Obiceiuri Tradiționale românești Editura Institutului de cercetări etnologice și dialectologice București- 1976

Marcel Lutic  Timpul sacru-Sărbătorile de altă dată, Editura Fundației academice AXIS Iași-2006

Grigore G.Tocilescu – Materialuri folclorice Vol.I, partea a doua – poezia poporană Ed. Tipografiei corpului didactic – București 1900

Fotografii: Fecebook.com

Săptămâna dezlegării la lactate, Săptămâna Albă.

10 Feb

Incepând cu 24 februarie, creștinii ortodocșii intră în „Săptămâna Albă sau a brânzei”. In această săptămână nu se mai consumă carne, iar în zilele de miercuri și vineri se face dezlegare la oua, lapte, branză și pește. In calendarele bisericești, pentru aceste zile apare mentiunea „harți”, un termen popular care desemneaza zilele de dezlegare a postului.

In Sâmbăta lăsatului sec de brânza, Biserica îi pomeneste pe toți bărbații și femeile care au fost „luminați prin postire”. Această zi este numită „a asceților”. Biserica îi așează ca modele, călăuzitori pentru parcurgerea postului și a pocăinței.

ciobăniță_1
Duminica, care precede intrarea în Postul Paștelui, 2 martie, exista rânduiala de a se cere iertare. Este cunoscuta sub denumirea de „Duminica Iertării„. Așadar, prima încercare de ieși biruitori din lupta cu păcatul este iertarea, reîntoarcerea la iubire. Din păcate, aceasta slujba unica, lipsește din multe biserici. Faptul ca e întalnita mai mult în mânăstiri, denotă despărțirea noastră de duhul Bisericii. Aceste rânduieli sunt trepte spre a deschide inima către „o altă lume”. Din cauza păcatului, omul a pierdut puterea de a păși în mod natural către Dumnezeu. Și prin aceste rânduieli, Biserica ne poartă încet catre unirea cu Dumnezeu.

Mai sunt cateva zile pana la intrarea în Postul Sfântului Paști. Acest post este ajutorul pe care ni-l daruiește Biserica spre a pune capăt „celor vechi” și a intra întru „cele noi”. Indiferent cât de grele sunt condițiile în care trăim și cât de mari sunt obstacolele ridicate de cei din jurul nostru, nimic nu trebuie să ne oprească din a lua în serios Postului Sfintelor Paști.

In vechile tradiții populare, Lăsata Secului păstrează urmele multor practici precreștine, specifice unor populații străvechi agrare, marcând începutul de an agrar.

Oamenii din comunitățile agrare arhaice, sărbătoreau acest important prag care în vechime marca echinocțiu de primăvara – primăvara astronomică-

Astfel pe seară, în satele de odinioară, unde apropierea dintre sacru și viața de toate zilele era mai stânsă, se adunau mai multe familii la casa unuia dintre ele. Mâncarea fiind pregătită cu o zi înainte fiind Săptămâna albă, mâncărurile obișnuite erau brânza cu smântână, laptele dulce cu tocmaci, sau tăiței ori plăcinte numite “învârtite”.

Obiceiul cerea ca toți participanții să mănânce și să bea pe săturate, ca în Postul Mare să nu mai dorească aceste bunătăți.

In timpul acestor mese, orice copil care strănuta primea de la părinți un bănuț, un miel, un mânz sau chiar un vițel.

Un alt obicei este ca fiecare mesean să-și ceară iertare de la toți ceilalți meseni, ca să fie absolvit de greșelile din timpul trecut.

Lunea, era spolocania, adică pregătirea vaselor de gătit pentru a se prepara hrana de post. Era un mare păcat să gătești pentru post  în vase în care s-a gătit în câșlegi.

Despre spolocanie găsiți pe acest blog aici: https://harlauletnografie.wordpress.com/2013/10/29/lasatul-secului-pentru-postul-craciunului/

Referințe: http://www.crestinortodox.ro/paste/postul-pastelui/duminica-iertarii-anunta-postul-sfintelor-pasti-123842.html

Marcel Lutic – Timpul sacru – sărbătorile de altă dată”, Editiura Fundației Academice AXIS Iași- 2006

Mihai Lupescu Din bucătaria țăranului român” – Editura Paideia 2000- București

Foto: Facebook.com

Câșlegile de iarnă

5 Ian

Numele de câșlegi, era dat perioadei de alimentație normală, în care zilele de post (miercuri și vineri, uneori și luni) alternează cu zilele fără restricții de alimentație. Cîșlegii de iarnă, sunt dinaintea postului cel mai îndelungat și mai sever din an: postul Paștelui. In acest an, câșlegile încep pe 9 ianuarie și durează până pe 2 martie. Din 3 martie până pe 19 aprilie este postul Paștelui.

Ultima săpătămână din câșlegi, este “săptâmâna albă”, cu dezlegare la lapte și brânzeturi.

În această perioadă (ianuarie și februarie) temperaturile sunt scăzute, pentru a rezista, oamenii satelor consumau alimente bogate în grăsimi. Se fac nunți în această perioadă, însă sunt mai puține ca în câșlegile de toamnă.

masa de prânz

Țăranii foloseau cu multă înțelepciune alimentele și le combinau după anumite reguli, ca urmare a unei experiențe îndelungate. Se consuma carnea de porc, care a fost tăiat înainte de Crăciun, Carne afumată în pod, pe îndelete. Se consuma vânat, brânză de la putină, bureții uscați, prune (perje) afumate, cartofi din pivnițe sau zemnic, fasolea, lintea. Baza o constituia totuși varza murată. Varza era murată toamna în putine sau butoaie de lemn. Era gătită în combinație cu afumăturile, sau carnea de vită sărată în zi de frupt sau simplă în zilele de post. Murăturile din chiupurile de lut erau nelipsite de pe masa țăranilor.

In această perioadă, borșul de putină era nelipsit de la mesele de prânz. Pâinea pe masa țăranului era rară. Se facea mămăligă, care dacă mai rămânea se consuma seara cu mancarea rămasă de la prânz. Nelipsit era și usturoiul, condiment care însoțea mâncărurile de prânz și de seară.

bunicuța

Pentru masa de seară, se facea cirul. O mămăligă mai subțire, în care aproape de terminare de fiert se punea brânză sărată (uneori cam iute) din putine.

Cum nu aveau unde să păstreza mancarea de pe o zi pe alta, se gătea zilnic.

La carne, băutura preferată a țăranului era țuica de prune, sau rechiurile din mere, zarzăre, corcodușe, dude.

Vinul se consuma crud, însă și fiert cu puțină miere de albine, mai ales pentru a se încălzi după o zi de muncă la pădure sau în gospodărie.

Nu lipseau plăcintele, cu brânză de oi sau din laptele de la vaci, colțunașii umpluți cu brânză.

Aluat copaie

Cei care aveau posibilitatea să prindă pește din iazuri sau heleșteie, scoteau peștele sărat, îl făceau prăjit sau borș, cu mămăligă și nelipsitul usturoi.

Cei avuți mai puneau pe masă și mâncare gătită din vânatul mare sau iepure de câmp.

Ce spunea învățătorul Mihai Lupescu în lucrarea publicată postum “Din bucătaria țăranului român”, la 100 de ani de la moartea lui:

Țăranul, când mănâncă, nu bea nici apă, nici vin, chiar de-l are în pivniță. El nu bea decât când îi este sete. După ce se scoală de la masă, dacă-i sete, trage câteva gâturi de apă și nu mai bea decât când îl răzbește iar setea. Fărămăturile la masa țăranului nu se văd; de se fac, le strâng  și le mănâncă. Nici pe jos nu se dau,  și, de cad, se ridică, căci este păcat să calci pâinea în picioareȚăranul nu avea furculiță. El mânca cu mâna și lingura de lemn și mai târziu din tablă, așa cum a apucat din moși – strămoși.

Mâncarea se punea la o masă joasă  cu trei picioare, într-o strachină mare, din care mâncau copii, tineri și bătrâni, și stăpân și slugă. Sluga era considerată ca fiind parte din căsași (din aceiași casă), cu condiția să fie vrednică și un om cinstit.

Referințe: Mihai Lupescu „Din bucătăria țăranului român”, Editura Paideia, București, 2000

Calendar gastronomic 2013, Ed.Muzeul Etnografic al Moldovei, Complexul Muzeal Național „Moldova” din Iași

Fotografii: Facebook.com

Boboteaza, tradiții și obiceiuri

4 Ian

Boboteaza, serbată în ziua de 6 ianuarie, încheie ciclul sărbătorilor de iarnă și are, pe lângă înțelesurile creștine – momentul nașterii spirituale a Mântuitorului – trăsături de mare sărbătoare populară.

Boboteaza încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă care încep în Ajunul Crăciunului.  În grecește, cuvântul Bobotează este numit Teofanie sau Epifanie care se traduce prin „Arătarea Domnului”, adică a Sfintei Treimi.
In ajunul Bobotezei se pregătea o masă asemănătoare cu masa din ajunul Craciunului. Pe masa din “camera de curat” se așternea o fața de masă, aleasă special pentru acest moment, sub fața de masă se pune fân sau otavă iar pe fiecare colț se pune câte un bulgăre de sare. Deasupra se așeazau douasprezece feluri de mâncare: colivă – grâu pisat, fiert, îndulcit cu miere și amestecat cu nucă pisată -, bob fiert, fiertură de prune (perje) afumate, sarmale (“galuște”) umplute cu crupe, borș de “burechiușe” sau “urechiușele babei” – borș de fasole albă în care se fierb coltunași mici, umpluți cu ciuperci, ce au colțurile lipite în forma de urechiușe -, borș de pește, pește prăjit, “varzără (vărzări)” – placinte de post umplute cu tocatura de varza acra -, placinte cu mac. Până la sosirea preotului cu Iordanul sau Chiraleisa (acum vine și cu 4 zile înainte), nimeni nu se atingea de mâncare iar, imediat dupa sfințirea mesei, o parte din bucate sunt adăugate în hrana animalelor pentru “a fi protejate de boli si pentru a fi bune de prăsilă”. Alta data, după ce preotul rostea Troparul Botezului și stropea cu agheasmă în casa și pe gospodari, era invitat sa se așeze pe laviță. Sub laicerul de pe lavița erau așezate, din timp, boabe de porumb – “ca să stea cloștile pe oua” – și busuioc – “ca sa vina pețitorii’. Busuiocul acesta era folosit, mai tarziu, în descântecele de dragoste. In semn de rasplata se dadeau: bucate (“desagarului”), bani (preotului), nuci, mere si covrigi (copiilor) iar, pe crucea preotului, gospodina casei aseza cel mai frumos fuior de cânepă. Oferirea fuiorului avea mai multe semnificatii: se credea ca de firele acestuia se vor prinde toate relele, ca fuiorul devenea o punte peste care vor trece sufletele morților sau ca Maica Domnului va face din cânepă un voloc cu care va prinde sufletele morților din iad pentru a le ridica în rai.

boboteaza-corinaroth

Ajunul Bobotezei era, în egală măsură, și un moment favorabil farmecelor, descântecelor și altor practici magice. Dimineața, înainte de aprinderea focului, se strângea cenușa din soba și gunoiul din casa pentru a fi păstrate pana în primăvara, când se presărau pe straturile cu legume “pentru a le face rodnice și a le proteja de gujulii”. Fânul de sub fața de masa și bulgării de sare se adăugau în hrana animalelor “pentru a le feri de farmece, de boli și de duhurile rele”. In același scop era folosită si agheasma luată de la preotul care venea cu Iordanul. Se credea ca dacă, în dimineața Ajunului de Bobotează, pomii erau încărcați cu promoroacă, aceștia vor avea rod bogat. De asemenea, se credea ca animalele din grajd vorbesc la miezul noptii dinspre ziua de Bobotează despre locurile unde sunt ascunse comorile.
In aceasta zi erau interzise certurile în casa si nu se dadea nimic ca împrumut, nici macar jaratec din focul din vatră (cel (cea) care lua jăratec, îl putea folosi pentru a face farmece ca să lege mana vitelor, sau pentru legare sau dezlegare de dragoste).
In seara de Ajun se săvârșeau practici de aflare a duratei vietii. Inainte de culcare, se luau carbuni din vatra si se denumeau cu numele tuturor membrilor familiei. Se credea ca primul care va muri, va fi cel al cărui carbune se va stinge mai repede.
Boboteaza – sfinițirea apei
In ziua de Boboteaza are loc sfințirea apei, în timpul slujbei de Iordan. Pregătirea acestui moment se face, și astăzi, cu multă atenție, în fiecare comunitate. Locul de desfășurare a slujbei se alege împreună cu preotul satului, de obicei într-un spațiu mai larg – unde să fie cel putin o fântână – în imediata vecinătate a unei ape curgătoare, în gospodăria unui om sau în curtea bisericii.

sfințirea apelor_2

Pentru acest moment se aducea apă, care se punea în vase mari de lemn (acum de plastic) și, tot acum, se taie, la râu, o cruce mare de gheață.  In jurul acestei cruci sau în jurul crucii care se afla permenent în curtea fiecărei bisericii, se desfașoara întreg ceremonialul religios, la care participa toata suflarea comunității. După slujba de sfințire a apei, transformată în agheasma, fiecare sătean își ia apa sfințită în vasele de lemn sau de sticlă cu care a venit de acasa. Pe drumul de întoarcere ei striga “Chiraleisa”- pentru belșugul holdelor viitoare, pentru purificarea aerului și pentru creșterea cât mai mare a cânepii – și toarnă cate puțina agheasma în toate fântanile întalnite în cale. Odata ajunși acasă, oamenii sfințesc cu agheasma șura, grajdul, animalele din grajd, pomii din livada, casa și interiorul casei.

sf.apelor
Boboteaza – practici populare de purificare a spatiului si de alungare a spiritelor malefice
Boboteaza cumulează elemente specifice de reinnoire a timpului calendaristic, la riturile creștine adaugandu-se practici populare de purificare a spațiului și de alungare a spiritelor malefice. In Bucovina, purificarea aerului se făcea, cândva, prin focuri si fumegații, în cadrul unui obicei numit Ardeasca. Aceasta manifestare avea loc imediat dupa sfințirea apei cand tinerii se retrăgeau pe locuri mai inalte, avand asupra lor cărbuni aprinsi ce fusesera folosiți anterior la aprinderea secalușelor, si aprindeau focurile de Bobotează. Rugul era facut din vreascuri si frunze uscate strânse de feciori cu o zi inainte. Tinerii cântau și dansau în jurul focului și săreau peste foc, atunci când acesta se mai potolea, în credința ca vor fi feriți, astfel, de boli și de păcate. La plecare, fiecare lua cărbuni aprinși cu care, odată ajunși acasă, afumau pomii din livada în scop fertilizator. De asemenea, înconjurau casa cu pulberea folosită ca încărcătura pentru secălușe crezând ca, în acest fel, casa va fi ferită de primejdii, mai ales de trăsnete. In cele trei zile, cât ține Boboteaza în Bucovina, există sate în care vecinii, prietenii si rudele obișnuiesc a se colinda reciproc, după cum exista comunități în care, în aceste zile, reapar mascații. Tinerii, mascați în babe și moșnegi, colindă mai ales pe la casele unde se găsesc fete de măritat, obiceiul fiind o reminiscență a cultului moșilor și strămoșilor precum si a unor vechi practici fertilizatoare. Să nu uităm că în ajunul bobotezei (5 ianuarie) este zi de post. Iar pe 8 ianuarie până la 3 martie când intrăm în postul Paștelui sunt câșlegile de iarnă, despre care voi scrie următorul articol.

In acest an, ca și anul trecut, nu avem parte de gerul bobotezei și nici de  zăpadă. Este o vreme mai degrabă de Florii decât de Bobotează. Vremea nu mai ține pasul cu zilele din calendarul creștin-ortodox.

Lăsatul Secului pentru Postul Crăciunului

29 Oct

Postul Crăciunului începe cu spolocania. Adică prima zi de după câșlegi, când gospodinele pregătesc vasele de făcut și servit mâncarea pentru Lăsata Secului – Postul Mare.

spolocanie

Am ajuns și în ultima perioadă compactă de post. Postul Crăciunului sau cum i se mai spune Lăsata Secului începe pe 14 noiembrie și se termină înaintea prima zi de Crăciun, pe 25 decembrie.

Acest post este destul de ușor, deoarece sâmbăta și duminica este dezlegare la pește. Spre deosebire de alte posturi de peste an, în Postul Crăciunului se țin multe sărbători, care fac ca trecerea Postului să fie repede parcursă de credincioși.

Dacă în gradină, în câmp, nu prea ai ce face, este totuși destulă treabă și prin casă. Acum se face claca (șezătoarea), ca formă de întrajutorare și socializare, prin care femeile îmbină petrecerea cu munca. Acum se toarce cânepa și lâna, se scarmănă lâna. Acum la clacă se deapănă ultimile vești din sat, se află ultimile cântece, doine, tradiții, acum se învață de tinerele fete rânduielile muncii casnice dar și primii pași la horă. Despre clacă voi scrie un articol separat.

Torcătoare_1

In postul Craciunlui, se consumă frecvent borșurile de fasole, de cartofi, mancarurile de fasole, varză călită, bob, linte, găluștele de post cu crupe. Pe masa țaranului român mai găseai plăcinte cu bostan, bostan fiert, mere coapte, grăunțe de porumb fierte și îndulcite cu miere de albine, floricele de porumb, placinte cu varza sau julfa de cânepă.

In postul Crăciunului, la începutul postului, se realizează și ofrandele rituale, dedicate, mai ales, păsărilor cerului.

Un vechi obicei ne spune că de Lăsatul Secului trebuie strânse toate oasele și resturile de mâncare într-o față de masă, iar a doua zi trebuie aruncate afară spre răsărit, spunându-se următoarele cuvinte: “Păsările cerului! Eu vă dau vouă hrană din masa mea, cu care să fiți îndestulate și de la holdele mele oprite”. Acest obicei se practică deoarece se crede că vrăbiile, mai ales, nu vor strica ogoarele, scrie traditii-superstitii.ro.

În postul Crăciunului se realizează și practici de magie premaritală sau chiar practici oculte, astfel fetele nemăritate trebuie să adune câte o surcină în fiecare zi a postului, iar în Ajunul Crăciunului  vor fierbe crupe fără sare. Aceste crupe după ce sunt fierte le vor pune pe masă pentru ca seara venind umbra ursitorului lor, pe cahlă, să aibă ce ospăta.

carausi lemn_1

Totodată se obișnuiește ca la intrarea în postul Crăciunului, mai exact după Lăsatul Secului, toate oalele să fie puse cu gura în jos , pentru ca cei ai casei să fie feriți de orice pagubă sau boală.

O superstiție a postului Crăciunului ne spune că dacă în postul Crăciunului e vreme moale, atunci primăvara vor fi multe ploi.

Postul Crăciunului este deosebit de important în religia ortodoxă, deoarece ne pregătește, pe noi creștinii, pentru primirea cum se cuvine a Mântuitorului Iisus. De asemenea, postul este de folos atât pentru suflet cât și pentru trup, fiindcă întărește trupul, pe de o parte, iar pe de altă parte, ușurează și curăță sufletul. Cu alte cuvinte: “Păstrează sănătatea trupului și dă aripi sufletului”!