Tag Archives: sat

Satul românesc.

11 iul.

„Satul românesc, semnificaţii ale satului și clasificarea aşezărilor rurale româneşti”, un articol de Irina Bazon, Tezaur Românesc 2014

„Satul reprezintă cu adevărat o unitate socială romanească organică. Tot ce ne aparține mai deplin și este crescut mai viu în sat se află. Minunea istorică a poporului românesc în fața căreia istoricii străini si români stau nedumeriti o pot afla tot aici. Vechea noastră civilizație este o civilizație sătească, despre care putem… spune că o fost odată cu neamul” (Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Ed. Vremea, 2006, p. 16)
În trecut, termenul „sat” avea mai multe înţelesuri, pe care i le-a conferit limba ţărănească, înţelesuri care ne dau o imagine complexă despre ceea ce reprezenta vechiul sat. Era nu numai o organizaţie teritorială, ci şi una socială şi spirituală a unor colectivităţi devălmaşe, aşadar mult mai mult decât un simplu organ administrativ. Pentru cuvântul „sat” (care, conform definiţiei din DEX, provine din lat. „fossatum” – „loc întărit cu șanț”, deşi unii cercetători susţin că termenul a evoluat din lat. „satus”, care înseamnă „semănătură”, dar şi „neam”, „seminţie”) sunt folosiţi şi alţi termeni în vorbirea ţărănească. După cum arată Henri H. Stahl, în terminologia „obiceiului pământului” sinonimele şi omonimele sunt foarte curente, limbajul juridic popular fiind „folcloric prin esenţa lui, multiplu ca înţelesuri, bogat şi pitoresc, dar imprecis şi echivoc, după cum viu şi veşnic variat este însuşi fenomenul social pe care îl exprimă.”

Pârcovaci iarna

„Satul” poate fi sinonim cu „obştea”, care reprezenta organul său administrativ de conducere, astfel, prin cuvântul „sat”, ţărănii se refereau la „obşte”: „l-a ales satul”, „l-a judecat satul”, „s-a supărat ca văcarul pe sat” (văcarul avea un rol important în viaţa satului, fiind mandatarul obştii ales pentru diferite treburi de interes general, cea mai importantă fiind tragerea la sorţi prin care se hotăra distribuirea echitabilă, pe grupuri familiale, a parcelelor de teren). Termenii „sat”, „obștea satului” și „obștea” sunt frecvent folosiți cu sens similar. „Obștea”, referindu-se la populația satului („noi, toată obștea satului”, „am făcut parte și la obștea celor săraci”), mai era numită și „ceată”, „droaie”, „cemetie”, „steag”, „popor”, „neam”. Cu sensul de adunare generală a obștenilor, era numită și cu alți termeni, unii foarte expresivi: „sobor, săbor, zbor”, sau, în Moldova, „grămada satului”.

seara in sat
Ca formaţiune teritorială, satul este şi o „vatră de sat”, adică o aglomerare de locuinţe: „în capul satului”, „la marginea satului”, „la un corn de sat”. Cuvântul însemna şi întregul teritoriul aflat în stăpânirea sătenilor, hotarul satului sau trupul de moşie. Satul nu este numai organ administrativ şi patrimoniu, ci şi populaţia: „am hrănit tot satul”, „a fost de faţă tot satul”, satul fără oameni fiind „sat sterp”. El reprezintă, în sens mai larg, un sistem de convieţuire socială, expresia „satul lui Cremene” semnificând lipsa unei organizări sociale, un loc în care oricine poate face ce vrea.

Acelaşi cuvânt exprimă şi ideea de „opinie publică”: „gura satului”, „ce ştie satul”. Comunitatea rurală se manifestă prin intercunoaștere : toţi oamenii se cunosc între ei, tot satul merge la biserică, participă la jocul de duminică, sunt comentate evenimente locale, sunt exprimate judecăţi, care trec de la o casă la alta etc. Astfel, gura satului, ca mod de manifestare a opiniei publice, are o funcţie etică şi axiologică .

Cuvântul „sat” implică şi ideea de statornicie: „a face sat cu cineva” (a intra în tovărăşie cu cineva) sau, cum spune B. P. Hașdeu, unele neologisme „nu putură să facă sat în limba românească”.

Toate aceste înţelesuri ne ofera o imagine destul de completă a ceea ce însemna satul: o organizare a vieţii sub toate aspectele complexe pe care le implică orice societate umană. Ele reflectă, de asemenea, şi faptul că satul se supunea unei conştiinţe colective, reprezentată de obşte, legătura cu obştea fiind foarte strânsă, şi se conducea după cutumele statornicite prin tradiţie. Ţărănii se adunau în obşte pentru a hotărî şi aplica cele cuvenite, care corespund tradiţiei , şi nu unor opinii schimbătoare, individuale, sau unei raţiuni individuale (supusă mai uşor transformării), ceea ce asigura statornicia, integrarea firească într-o rânduială. Deciziile luate prin votul direct al membrilor erau influenţate de grupul celor „buni şi bătrâni”, care se bucurau de autoritate datorită vârstei, experienţei, respectului câştigat.

În vechea civilizaţie sătească, obştea funcţiona ca o democraţie ţărănească directă, iar pentru stabilirea unei astfel de orânduiri democratice nu a fost nevoie de intervenţia pluralismului, obştea creând „o omogenitate de voinţă care făcea conceptul de «consens» inutil”. După cum arată sociologul Corina Bistriceanu, reprezentarea celor conduşi de către conducători era maximă , iar organizarea democratică era posibilă tocmai datorită supremaţiei tradiţiei, care unea oamenii şi crea o strânsă solidaritate. Astfel se explica de ce, de-a lungul timpului, obştea a constituit o formă de rezistenţă a poporului român, reuşind de multe ori să se împotrivească aservirii feudale sau unor influenţe străine nocive.

Clasificarea satelor

Henri H. Stahl a răsturnat concepţia clasică în funcţie de care erau clasificate satele. Împărţirea satelor în exclusiv agricole sau exclusiv pastorale s-a realizat pornindu-se de la teoria clasică potrivit căreia, în evoluţia ei, omenirea a trecut prin trei faze obligatorii: „vânătoare – păstorie – agricultură”. Cercetările pe care le-a întreprins savantul i-au dezvăluit însă că este greşită alternativa „ori cioban nomad, ori agricultor sedentar”, întrucât, în viaţa socială a satelor româneşti, „păstoria şi agricultură se îmbinau armonios” .

Prin urmare, el a arătat că ideea potrivit căreia poporul român este fie eminamente pastoral, fie esenţial agricol nu este valabilă. De exemplu, folcloristul Ovid Densușianu susţinea că românii au fost un popor de ciobani, aducând drept argument faptul că în poezia noastră populară este cântat mai ales codrul; o explicaţie pentru faptul că pădurea apare foarte frecvent în poezia populară este aceea că, în vremurile străvechi, pădurile, foarte dese, acopereau aproape întreaga ţară – expresia „codrul frate cu românul” reflectă o realitate istorică. Henri H. Stahl evidenţiază însă că „agricultura noastră a fost legată de codru măcar la fel de puternic ca şi păstoritul. Plugarul, ca şi ciobanul, au fost deopotrivă mânuitorii unor tehnici în care pădurea juca un rol de căpătâi”, concluzia sa fiind aceea că „toate satele noastre au fost întotdeauna deopotrivă de pastorale ca şi de agricole”.

Obiceiuri de altă dată: Scoaterea fetelor din joc

22 mai

Ieșirea la horă a fetelor era așteptată cu nerăbdare și de fete și de părinții fetei. Obicei consacrat al neamului românesc, hora satului ancestral este un simbol, o valoare, o marca cu care satul se mândrea, se afișa și se identifica  în lume, alături de alte valori cum ar fi portul popular românesc și jocurile tradiționale jucate în hora.
În vechime acest obicei reprezenta un eveniment nelipsit din cursul firesc al vieții de la țară, facând parte din stilul de viața al țăranilor, așa cum ar fi de pilda munca câmpului.
Hora se ținea într-o poiana sau toloacă în apropierea unui local public. De exemplu la Bădeni, pe toloaca de peste calea ferată, la Pârcovaci lângă căminul cultural,  iar la Hârlău, am prins și eu horele care se făceau în curtea casei de cultură, unde era și o pistă de popice, și un bar.  Evenimentul se desfășura începând cu a doua zi a sărbătorii de Paște, denumita „Luni dupa Paște”, ziua Paștelui fiind după cum arătam într-un articol anteror, dedicata familiei. Momentul era ales special pentru ca după Paște se ieșea din post și primăvară permitea reluarea jocurilor în aer liber.

Hora din Moldova

Hora se ținea în toate zilele de duminica, zilele de sarbatoare, cu ocazia serbărilor și a altor evenimente cum ar fi nunta. In locul de horă veneau laolalta copiii, tinerii, dar și bătrânii satului, care contribuiau la transmiterea obiceiului către generațiile urmatoare. Hora satului însemna în trecut mai mult decât un moment de bucurie si de destindere, având conotații sociale deosebit de de importante.Se obișnuia ca la hora, fetele tinere, aflate în apropierea vârstei la care ar trebui sa se mărite erau „prinse în hora”, simbolizând astfel ca sunt gata de căsătorie. Momentul era pregătit cu atenție, fata purtând haine de sarbătoare tradiționale, cu podoabe din aur sau argint la gât, și cu părul dezvelit strâns în coc. Maiestria cu care jucau și frumusețea erau un atuu, fiind curtate în scurt timp de feciorii, care și ei la rândul lor își arătau talentul la joc. Este lesne de înteles de ce majoritatea căsătoriilor aveau loc în cadrul comunității. Așa se făcea că în sat să existe multiplele legături de rudenie.

Hora sătească

La hora participau de obicei numai membrii comunității, orice încercare de pătrundere a unui fecior din alt sat fiind respinsa cu brutalitate, tinerii având grija sa nu înstrăineze nici o fată. Siguranta ca feciorul sau fata sunt din aceelasi sat însemna pentru parinti, în mod special, o usurința în ceea ce privea vegherea tinerei familii, împărțirea pamântului, ajutor pentru ridicarea unei case, dar mai ales cunoașterea familiei cu care urmau să se înrudească și a poziției pe care o ocupa în cadrul comunității. Un proverb popular spunea că: “flăcăul trebuie să caute nevastă și boii din satul lui”

Obiceiul horelor s-a perpetuat și după râzboi, pentru că reunea în momentele de sărbătoare comunitatea, chiar daca nu mai joaca un rol atât de important în  societatea rurală. Spiritul dansurilor tradiționale se păstrează și astăzi în multe sate. Rolul horei fiind luat de baluri, ceaiuri dansante care-și pierd valențele sociale, rămânând doar cele de divertisment sau de distracție. Iar muzica populară dacă nu este manelizată și comercială este înlocuită de muzică de discotecă și manele de inspirație turco-indiano-țigănească.

Insă ca în orice colectivitate, era loc și de răuăți. Mă refer la obiceiul de a scoate o fată din joc. Cauzele erau multiple. Printre care și refuzul fetei de a juca cu un băiat. Respingerea avansurilor unui băiat. Răzbunarea unui flăcău pe familia fetei pentru pricini mai vechi. Motivele erau nenumărate.

Dacă fata era de o condiție mai modestă, și nu avea cine să o apere, era o ținta sigură pentru flăcăi. O dată scoasă din horă, era ținta comentariilor răutăcioase a celorlalte fete, flăcăi. Săraca fată nu-i rămânea decât lacrimile, și o dată ajungă acasă își jura să se răzbune.

Cum era scoasă fata din horă? Se facea un mic complot. Din grupul flăcăilor care au plănuit scoaterea fetei din horă, unul se ducea la fată și o invita la joc. Fata, nebanuind nimic, se prindea în joc cu flacăul. La un semn, un alt complice cerea lăutarilor să oprească muzica. Flacaul care era cu fata striga: “Ieana lui Coșofreț (un exemplu fictiv) să iasă din joc că nu știe a se comporta cu flăcaii, nu știe să joace și pute urât…”

A scoate o fată din joc era o mare rușine pentru fată și familia fetei. De obicei tentativa de a scoate o fată și joc era dejucată de iubitul fetei, prietenii, frații și verișorii fetei. Nu de multe ori se ajungea la bătăi între cetele de flăcăi la horă și pe ulițele satului, iar parii din garduri ajungeau arme, bătăile degenerau și se ajungea la răniri grave și chiar decese.

După 1950, scoaterea fetelor din joc a fost interzisă de autoritățile comuniste, însă gura satului și aducerea de jigniri și înjurii fetelor la horă nu au putut fi împiedicate.

 

Tradiții si obiceiuri de Sfântul Dumitru

20 oct.

Alături de Sf. Petru și  Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru (Sf.Dimitrie) este unul din cei mai venerați sfinți din calendarul creștin ortodox. In Moldova, se crede ca este rânduit de Dumnezeu ca fiind al patrulea sfânt ca importanță.

In credința populară, anul este împărțit în vară și iarnă. Dacă  Sfântul Gheorghe încuie iarna și înfrunzește întreaga natură, Sfântul Dumitru (Sânmedru), desfrunzește codrul și usucă toate plantele. Exista credința ca în această zi, căldura intră în pământ și frigul ce anunță iarna care începe a-și arată colții înghețați.

toamna la tara

Se mai spune  că Dumnezeu a împărțit egal anul între Sf.Gheorghe și Sf.Dumitru. Sf.Gheorghe aduce căldura, învie natura, asigură roadele pământului, iar Sf.Dumitru, domnește peste natura adormită și rece. Natura este intrată sub Semnul Lupilor de la 1 septembrie.

Ziua Sfântului Dumitru  era și o zi a soroacelor, se terminau învoielile încheiate între stăpânii oilor și ciobani la Sf. Gheorghe (Sân-George), de unde și zicerea ca „la San-George se încaieră câinii, iar la Sâmedru se sfădesc stăpânii”.

In Ajunul sărbătorii Sfântului Dumitru, se aprind focuri pe dealuri, în gradini, și la răscruci de drumuri, peste care sar copii pentru a fi sănătoși tot anul. Focul are și menirea de a alunga fiarele și de a încălzi morții. După ce focul este stins, țăranii arunca un cărbune în grădina, ca aceasta să primească putere de a rodi în anul următor.

ciobanul toamna

Sfântul Dumitru este considerat și patronul păstorilor. Este ziua în care ciobanii afla cum va fi iarna. Aceștia își așează cojocul în mijlocul oilor și așteaptă să vadă ce oaie se va așeza pe el. Dacă se va culca o oaie neagră, iarna va fi buna, iar daca se va culca o oaie alba, iarna va fi aspră. Un alt mod de a afla cum va fi iarna, este să urmărești mersul oilor în dimineața sărbătorii Sfântului Dumitru. Dacă dimineața se va trezi intâi o oaie alba și va pleca înspre sud, iarna va fi grea; dacă se va trezi o oaie neagră si va pleca spre nord, iarna va fi ușoară.

Tăranii tund coama cailor pâna la trei ani, ca să aibă par frumos.

In anumite zone, țăranii îl cinstesc pe Sfantul Dimitrie, Izvorâtorul de mir, ca fiind cel ce a dat oamenilor vinul, folosit la Sfânta Impărtășanie.

Alte credințe în ziua Sfantului Dumitru:

– dacă de Sfântul Dumitru este vreme aspră, iarna va fi aspră, iar de va fi vreme buna, toamna va fi lungă și frumoasă;

In ziua de sfântul Dumitru

– nu se piaptana, că-i primejdios de lupi! Oamenii pot fi atacați de lupi.

– dacă este luna plină și cerul acoperit de nori, iarna va fi aspră, cu zăpezi grele;

– se face pomană grâu fiert cu unt, lapte sau brânză

– până la Sf.Dumitru, trebuie terminat de pus usturoiul în pământ, dacă nu s-a pus încă, femeia poate rămâne văduvă (cel puțin asta este credința țăranilor din Dersca, Botoșani)!

Firicel, fir de ulm

De pe deal eu vin acum,

C-am trăit o vară-n codru,

La umbra copacilor,

In mijlocul oilor,

Ziua din frunză pocnind,

Noaptea lângă oi cântând,

Câinii latră, lupul vine,

Mândra nu este cu mine.

Duce cașul mare și greu,

Jos la târgul din Hârlău.

Să nu uităm că Sf. Dumitru, este un sfânt militar și  este unul din cele mai vechi nume din onomastica românească. Numele de Dumitru, Dimitrie vine de la zeița Demeter, Demetra, zeița agriculturii, Δημήτηρ din panteonul vechilor greci

zeița Demeter.

Eu, fac urarea de LA MULTI ANI cu sănătate cititorilor acestui blog, oriunde s-ar afla, care au numele de Dumitru, Dumitra, Mitru, Dumitria, Mitruț, Dumitrița și alte derivate ale acestui nume.

Urmăriți în continuare pe acest blog, alte tradiții și obiceiuri din anotimpul aflat sub SEMNUL LUPILOR!

Referințe:Vasile Carabiș “Șiraguri de mărgăritare” , Craiova 1967

Marcel Lutic, “Timpul sacru – sărbătorile de altă dată” editura Fundației Academice AXIS – Iași, 2006 pp. 179-178.

Calendarul gastronomic 2013, editat de Muzeul Etnografic al Moldovei.

Foto: facebook.com

O întrebare academică: Satul românesc încotro?

15 oct.

Vă propun spre lectură un discurs ținut în aula Academiei române în 2005 de academicianul Eugen Simion.

„Satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei”

Acad. Eugen Simion

Doamnelor şi domnilor,

Daţi-mi voie să încep cu două fragmente din două discursuri de recepţie care au fost pronunţate, aici, în Academia Română, unul la 5 iunie 1937, celălalt la 29 mai 1939. Iată cum sună cel dintâi: „Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu râvneşte la nici o laudă şi e răspândit în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără nume, despre satul românesc“. Iată, acum, al doilea: „La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare. Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi – omul român.“ Şi, ceva mai departe: „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.“
Aţi recunoscut, nu mă îndoiesc, cine sunt autorii acestor propoziţii şi unde au fost pronunţate. Sunt poetul Lucian Blaga şi prozatorul Liviu Rebreanu. Fragmentele pe care le-am citat au fost scoase din discursurile lor de recepţie la Academia Română. Unul se cheamă „Elogiul satului românesc“, celălalt – „Lauda ţăranului român“. Blaga consideră că „veşnicia s-a născut la sat“ şi că tot aici s-au format şi se păstrează miturile noastre, celălalt crede că ţăranul român este „începutul şi sfârşitul“ fiinţei noastre, că pentru el pământul nu este un obiect de exploatare, ci „o fiinţă vie“, faţă de care are o relaţie metafizică. A văzut într-o zi un ţăran sărutând pământul şi a scris, apoi, un roman care arată tragedia lui. Romanul se cheamă Ion şi criticii vremii l-au socotit a fi reprezentativ pentru această lume tăcută şi veche, harnică şi uitată: lumea ţăranului transilvănean. A scris, după un deceniu şi ceva, alt roman Răscoala, pentru a înfăţişa lumea mai agitată, mai aprigă, a ţăranului valah. Critica literară a vremii a spus, şi despre acest roman, că este esenţial, este reprezentativ şi este, estetic vorbind, puternic. Nu s-a înşelat. Pătrundea, într-adevăr, în conştiinţa românească o altă imagine a lumii rurale. Rebreanu n-o idealiza, voia doar să sugereze că această lume veche, marginalizată, uitată a creat istoria românească şi a ţinut, veacuri de-a rândul, lumea românească: i-a format limba, i-a determinat firea, i-a dat o cultură specifică. Aşa cum este ea: paşnică, uneori resemnată, conservatoare, mefientă faţă de alţii, primitoare, totuşi, când mefienţa trece… Blaga merge chiar mai departe. Dovedeşte, în opera lui filosofică şi în discursul citat, că această putere anonimă a determinat „stilistic“ spiritul românesc şi că tot ce suntem noi, românii, suntem – în partea noastră bună, înaltă, profundă – produse ale satului. „A trăi în sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie“. Aici, repetă el, se nasc miturile, aici copilul învaţă un mod de a fi în lume şi un mod de a se situa în lume; aici omul românesc se formează şi se modelează metafizic. Şi tot aici, deprinde o atitudine faţă de istorie care, de cele mai multe ori, nu-i este favorabilă. Şi, dacă nu-i favorabilă, o boicotează. „Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate, acea tărie, fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria“ făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti“ – zice Blaga.
Doamnelor şi domnilor,
M-am referit la aceste idei, în deschiderea dezbaterii de azi, din două motive, dacă nu din trei: 1) pentru a dovedi că Academia Română n-a ignorat în trecut lumea şi cultura ţărănească, 2) pentru a reaminti celor care nu ştiu sau celor care au uitat, care nu vor să ştie, că ţăranul român nu-i o vită de muncă, ci un creator de cultură şi un creator de istorie (cel puţin în viziunea a doi dintre marii scriitori români) şi 3) pentru a ne întreba, azi, dacă satul românesc mai trăieşte, cum credea Blaga, în „zariştea cosmică“ şi dacă românii care se pregătesc să intre în comunitatea europeană mai consideră că destinul lor, „ca neam şi ca putere culturală“ depinde de această putere obscură, veche, tăcută, mitică… Dumneavoastră, ca specialişti, veţi încerca să răspundeţi. Eu mă rezum să spun doar atât: puţini dintre intelectualii români mai cred, azi, că veşnicia se naşte la sat şi că satul românesc ne modelează spiritul şi ne determină atitudinea faţă de istorie şi, în genere, că ţăranul român mai este un actor în istorie şi un creator de cultură…
N-am auzit, în ultimii 15 ani pe cineva vorbind de metafizica satului românesc şi de veşnicia lui. În fine, este limpede pentru noi, toţi, că satul românesc nu mai este şi nu mai poate fi ceea ce Blaga şi Rebreanu considerau, acum 69 şi, respectiv, 66 de ani că este: un loc magic, un spaţiu în care se formează omul românesc şi unde se poate determina destinul lui… Lumea s-a schimbat inexorabil, istoria nu mai are răbdare cu aceste ritmuri încete; ţăranul nu mai pare sau nu mai poate să determine „stilul“ românesc: „spaţiul mioritic“ pare noilor generaţii o fantasmă livrescă; permanenţa ţăranului şi eternitatea lumii rurale, de care vorbea Rebreanu sunt socotite, azi, reverii conservatoare, utopii negative. Cioran considera, cam în timp ce Blaga şi Rebreanu făceau elogiul satului şi al ţăranului român, că România nu va ieşi din starea ei vegetativă şi nu-şi va învinge destinul ei minor în istorie şi în cultură, decât dacă nu-şi va elimina ţăranii ei şi nu va strivi filosofia lor de existenţă bazată pe resemnare, toleranţă, milă ortodoxă.
Doamnelor şi domnilor,
Cum arată satul românesc astăzi? Ce şansă are această lume veche, fatal conservatoare, îndărătnică în epoca mondializării? Mai există, la urma urmei, o clasă ţărănească după ce regimul totalitar i-a luat toate bunurile (în primul rând pământul) şi a silit-o să meargă la oraş pentru a munci ca salahori, fierari, betonişti, portari, măturători, stropolitori? Mai pot copiii de ţărani să meargă la şcoală şi să se afirme, prin inteligenţa şi ambiţia lor, uneori formidabilă, în profesiunile intelectuale? Pe scurt: mai poate avea un destin, în noua Europă, cel născut în spaţiul magic, creator de veşnicii, pe care îl laudă poetul născut la Lancrămi?… Datele pe care le cunosc eu nu sunt încurajatoare. Ştiu că trăiesc la sat, azi, 40% dintre români. Ştim că ţăranii şi urmaşii lor şi-au recăpătat sau sunt pe cale să-şi recapete pământul confiscat în chip nelegiuit de o putere care a distrus, în fapt, lumea rurală şi a transformat-o în sluga societăţii. Mai ştim că pământul, recăpătat, este cultivat cu mijloace arhaice şi că, în fond, nimeni nu mai vrea să fie ţăran astăzi. Ce tânăr vrea să-şi lege azi, soarta de condiţia lui de ţăran? Aflăm că doar 1% dintre studenţii de azi vin din lumea rurală. Mai aflăm că pământurile se vând ieftin şi că aceia care-l cumpără aşteaptă să-l poată specula. În fine, inundaţiile au scos la iveală o realitate pe care n-o bănuiam: sate uitate, rămase, nu într-o încremenire cosmică, într-o zarişte metafizică, ci într-o condiţie neolitică: oameni bătrâni, prăpădiţi, schimonosiţi de suferinţă şi uitaţi de istorie. Pentru mine, această imagine a fost şi este încă şocantă. Nu cumva aşa arată, după 50 de ani de comunism şi 15 ani de post-comunism, satul mirific, creator de mituri, al lui Lucian Blaga? Nu cumva, noi, intelectualii continuăm să trăim într-o utopie idealizantă în timp ce realitatea ţărănească se scufundă în întunericul mizerabil al istoriei? Reţin câteva date din studiile sociologului Ilie Bădescu (România rurală. Raport de alarmă asupra satului românesc, Bucureşti 2005): 67,4% dintre exploataţiile agricole private au sub 3 ha, mai mult de o pătrime din terenul agricol (2.471.494 ha) nu este cultivat, a crescut enorm la ţară populaţia neocupată, adică aceea care, practic, nu are unde munci şi, în fapt, nu munceşte; numărul salariaţilor în mediul rural este minim (ex. 47,75 salariaţi la 2000 de locuitori în judeţul Tulcea, 27,77 în Vaslui); satul românesc a îmbătrânit alarmant, în unele locuri se depopulează, sunt sate în care de peste 10 ani n-a mai fost nici un botez pentru că nu s-a născut nici un copil; judeţele cu cea mai scăzută natalitate sunt: Teleorman (7,67 la mie), Cluj (8,41 la mie), Hunedoara 6,97 la mie). Specialiştii zic că este vorba de „o depresie demografică“. Depresia, dacă există, este determinată între altele de „o sărăcie severă“, spun sociologii. Ce-i de făcut?

copii cu oi
Doamnelor şi domnilor,
Am scris, cu câţiva ani în urmă, următoarea frază, inspirată de un vechi vis poporanist. Mi-o asum şi azi: „Aş vrea să trăiesc într-o lume în care ţăranul român, devenit fermier, să meargă joi seara, cu toată familia, la concertul din oraşul apropiat, iar duminecă să meargă la biserică pentru a-şi purifica sufletul“. Când mă gândesc mai bine, îmi dau seama că această reverie este puţin atemporală. Ar trebui să adaug: satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei, el trebuie să intre în circuitul civilizaţiei moderne, în parte a şi intrat; ar fi bine ca ţăranul român să poată crea, în continuare, mituri şi să dea un sens înalt, metafizic lumii sale, dar el trebuie să poată trăi, înainte de orice, din ceea ce produce. Şi să trăiască decent, să nu mai fie povara şi nici sluga proastă a societăţii… Ar fi bine ca intelectualii autentici, trecând peste utopiile poporaniste, sămănătoriste şi învingând în ei mentalitatea ciocoiască, înjositoare pentru spirit, să încerce să înţeleagă mai bine ce se petrece şi încotro trebuie să se îndrepte această lume tăcută, harnică şi debusolată într-o istorie care n-a răsfăţat-o niciodată. Aş vrea, pe scurt, ca oamenii politici să-şi amintească mai des, nu numai în preajma alegerilor, de ţăranii noştri care au reprezentat şi care poate că mai reprezintă încă România profundă. Aceea pe care au prins-o în opera lor: Creangă, Slavici, Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Marin Preda…
„Domnilor – zice un personaj din Răscoala – nu cunoaşteţi ţăranul român!“… Aş schimba puţin această propoziţie: „Domnilor, ce-a devenit ţăranul român?“ sau: „Domnilor, ce aveţi de gând să faceţi cu 40% din populaţia acestei ţări, ce faceţi cu ţăranii români?“

Despre șezători! Un emoționant interviu al Prințesei Ileana de România.

7 oct.

It’s time for șezătoare! And if you’re wondering what is all about, please read these beautiful words written in 1952, in New York by Princess Ileana of Romania.

Prințesa Ileana de Româniahttp://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana_a_Rom%C3%A2niei

„Besides all of these, there was that delightful habit of the peasants which extends far back into bygone centuries, the șezătoare. By this custom families met at this or that man’s house to spin, or to take grain from the cob, or to do whatever work could be done collectively. The master of the house provided the food and entertainment, such as music for songs and dances. Young and old gathered to do the work and also to have a good time, and at these meetings the older men and women related the old tales and the legends that have for generations kept Romanian culture alive.It was this which made the șezătoare more important than similar gatherings which exist for a time on the frontier of a new nation and die out when the need for them is past. In Romania was not merely a matter of combining work which needed many hands with a social gathering for which there might not be any other time available. It was more than that. It was a means of preserving the individuality of a whole people. Thus through the centuries national history and literature and music have passed by word of mouth from generation to generation, and without books both language and faith have been kept alive. History has not come to the Romanian by way of study in the classroom, but at the fireside of his humble dwelling, as he listened in the evening by candlelight, in an atmosphere of good will and intimacy, to the respected voice of some loved one. History to him is not something he has studied but is part of his most intimate life, a conscious heritage. In the small, isolated dwellings in the remote mountains of my country, may this still be true! ”

Claca-șezătoare

Traducerea textului.

Este timpul pentru șezatori! Și dacă vă întrebați despre ce este vorba, vă rog să citiți aceste cuvinte frumoase scrise în 1952, în New York, de Principesa Ileana de România:

„Pe lângă toate acestea, obiceiul încântător a țăranilor care vine din vremurile de demult, din secolele trecute, șezatorile. Prin acestea, familile se întâlneau la locuința proprie  și prin rotație la alte case. Scopul era de a desfăca porumbul, sau de a face alte lucrări casnice ce pot fi realizate în mod colectiv. Stăpânul casei avea obligația de a asigura produsele alimentare și divertismentul, cum ar fi muzica, cântece și dansuri. Tineri și bătrâni se adunau pentru a munci împreună și, de asemenea, pentru a avea spor la treabă și face să trecă timpul mai ușor și mai plăcut la aceste reuniuni.

 Bărbați mai în vârstă și femeile  depănau povești vechi și legendele care s-au păstrat de  generații în cultura (populară) română. Acest lucru a făcut ca aceaste șezatori să fie mai importante decât alte adunările similare care existau în acele timpuri, la frontiera unei  noi națiuni și mor doar atunci când nevoia pentru ele este trecută. În Romania nu a fost doar o chestiune de a combina munca, unde era nevoie de mai multe mâini, cu o adunare socială pentru care nu ar putea fi orice alt timp la dispoziție. A fost mai mult decât atât, a fost un mijloc de a păstra individualitatea unui popor întreg. Astfel, prin istoria secolelor, credința, literatura și muzica au trecut prin viu grai din generație în generație, și fără cărți, atât limba și credința au fost ținute în viață. Istoria nu a venit la români prin studiu în clasă, dar la gura sobei locuinței sale umile, în timp ce asculta în seara la lumina lumânărilor, într-o atmosferă de bunăvoință și intimitate, prin glasul respectat de unele persoane dragi. Istoria lui (a poporului) nu este ceva ce a studiat, ci este o parte a lui cea mai intimă din viață, o moștenire conștientă. În locuințe mici, izolate din munții îndepărtați din țara mea, acest lucru poate fi încă adevărat! „

Foto: Captură facebook.com

Casele românilor, o radiografie de la sfârșitul secolului XIX.

27 sept.

In 1895, medicul Gheorghe Crăiniceanu a publicat o lucrare de referință privind habitatul, alimentația, îmbrăcămintea și încălțămintea țăranului român. Lucrarea IGIENA TARANULUI ROMAN: LOCUINȚA, IMBRACAMINTEA ȘI INCALTAMINTEA” a fost deosebit de apreciată la data apariției, fiind premiată de Academia Română.

Gh.Crainiceanu

Iată câteva fragmente  din lucrare, cu referire la județul Botoșani, din care la acea dată face parte și Hârlăul.

Olandezul Dausa, călătorind la 1599 spre Ismail, a fost surprins văzând mai multe sate, în care omenii locuiau în locuințe sub pământ, ceea ce nu exista în partea de sus a Moldovei.

P. Avril scrie la 1639 despre casele din  Muntenia, care erau mai mult bordeie subterane, iar în Moldova din pereţi de nuiele lipite cu lut, fără garduri, fără puţuri, fără grădini.

sat la 1840 Moldova

Despre casele din Moldova scrie Paul de Aleppo la 1650 -1660, că sunt de lemn şi de vălătuci, și sunt acoperite. Erau înalte şi oblice ca spatele cămilei, încât ninsorea nu se acumula pe ele. In interior, laviţele sunt aşezate în jur şi o masă în mijloc, ca în casele Francilor. In fiecare casă este câte o sobă, vatră sau cămin, un fel de pătrat de lut verde sau roşu, iar în casele celor bogaţi, de olane lustruite, sprijinită cu doi stâlpi şi având un capac de fier în vîrf. Casele omenilor sunt aci mai calde iarna decât băile la noi.

basarabia_casa_taraneasca

De DeChiaro la 1718 şi zice că este o plăcere nespusă când intră omul în camerele casei românești, prin care sunt împrăştiate tot felul de ierburi mirositore şi sănătose .

La 1764, chiar în Iaşi erau casele cea mai mare parte niște bordeie acoperite cu paie, puţin diferind de acelea de prin sate.

Casa Botosani

Generalul Enzenherg scria la 1786 din Bucovina, că toate casele sunt de lemn şi numai ale comercianţilor de piatră. În părţile muntoase sunt mai toate acoperite cu şindrilă, în colo cu trestie şi paie; coşurile sunt numai până sub streşină ori lipsesc de tot; sobele sunt nepotrivite şi în ele se gătesc şi bucatele. Casele sunt cam frigurose. Ţăranii însă iubesc curăţenia.

La 1788 se exprimă Liaiceoich (op. cit.) astfel: «Satele de la câmp sunt în general foarte proaste şi înfăţişează un tablou de delăsare şi mizerie. Casele, care se pot numi mai cu drept vizuini, sunt construite sub pământ şi se chemă bordeie. Din depărtare nu se poate vede decât fumul ce iese pe coşuri, iar de aproape numai acoperişul, care este prea puţin înălţat de la pământ, astfel că iarba crește pe deasupra. Locuitorii fug de drumurile mari şi caută pentru aşezarea satelor vreo vale sau loc înfundat, spre a nu fi văzuți de trecători şi spre a se feri de prădări şi de încălcări. Satele de munte sunt mai vesele, casele înălţate de la pământ şi îndestul de comode, având staule şi magazii pentru păstrarea proviziilor.

În judeţul Botoşani. Un număr mare de case nu sunt decât o celulă, şi dacă alături de acesta există încă o cameră mai spaţiosă, acesta nu este locuită iarna, fiind neîncălzită

În Monitorul Oficial din 8 August 1886 se arată că numai pe ici pe colo se poate observa câte un mic progres în privinţa locuinţelor, căci ţăranii mai cu dare de mână, şi mai ales foştii militari, obișinuiţi cu o viaţă mai confortabilă decât a consătenilor lor, îşi clădesc case spaţiose, cu ferestre mai mari, şi au locuințele îngrijite.

În Monitorul Oficial, (din 11 Septembrie 1891). La 1893 (Monitorul Oficial, 2 Noiembrie) şi 1894 {Monitorul Oficial, 20 Iulie) locuinţele sătenilor tot aşa, lasă de dorit ca mai înainte, căci din 2 camere cea mai mare este rezervată ca să fie cameră curată, dar adeseori există numai una singură. Regulamentul de construcţii nu se aplică, şi construiesc defectuos, nu atâta din cauza sărăciei, cât a ignoranței. Ocolul de vite este în apropierea casei, adesea în acelaşi perete cu al casei, încât materii organice se infiltreză în solul casei, pe lângă care stau şi bălegarul. Latrine nu sunt. Unele sate sunt aşezate în apropiere de lacuri.

Unele case au ferestrele lipite şi sobe înfundate, care se încălzesc din sală, şi acesta din cauza naturei combustibilului folosit. In lipsa totală de păduri, se întrebuinţeză la ardere trestie, paie şi alte buruieni, dar mai cu seamă tezic, care se face în curte dinaintea casei, din care cauză curăţenia prin curţi lasă de dorit, căci băligarul, ce se întrebuinţeză la facerea tezicului, şede în neregulă prin curte şi împrejurul caselor. Multe din curţi nici nu sunt împrejmuite şi este imposibilă alinierea strazilor Acoperământul caselor este la satele noi de tablă sau de scânduri şi mai rar de trestie, iar în satele vechi în majoritate sunt de trestie și stuf. Sunt puține acoperite cu tablă sau de scânduri şi mai puţine cu coceni de porumb.

Lipsa totală de garduri face să fie  se înlocuite prin şanţurile de îngrădire din jurul curţii, cari sunt foarte obișinuite în acest judeţ. Este neigienic , deoarece  vitele se cresc în curte sau pe stradă. Un alt inconvenient şi gropile de prin curte sau stradă pentru produsele agricole.

Cartea se poate citi aici file:///C:/Users/Miron/Downloads/Igiena%20teranului%20rom%C3%A2n%20%20locuinta,%20incaltamintea%20si%20imbracamintea%20….htm

Este în grafia acelui timp. Eu m-am străduit să o transpun în vorbirea și grafia curentă.

Câșlegii de vară.

25 iun.

Inainte vreme, insa si acum, la satele unde spiritul nu este alterat de modernizare, lumea stia ce semnificatii are postul, zilele de harți si câșlegii.

Câșlegii, au la baza cuvinte latine caseum ligat , ad literam: legare casului. La români are semnificația de dezlegare la caș, la branză, la dulceața cașului!

Sunt patru câșlegi intr-un an! Pentru fiecare anotimp. Câșlegii reprezinta intervalul de timp dintre doua posturi.

In funcție de posturi legate de principalele sarbatori, câșlegii pot fi un timp mai scurt, sau mai indelungat. In acest an, câslegii de vara tin de la 30 iunie la 31 iulie. Intre postul Sfinților Apostoli și Postul Sfintei Marii.

Fiind spre sfârșitul primaverii, spre vara, cand pe masa taranului este o abundența de produse, fiind o dezlegare totala la alimente. Acum se vor gasi laptele, branzeturile proaspete de vaca si de oaie, legume si fructe, peste de apa dulce si carnea de pasare sau de pui.

familie taraneasca

Acum este perioada “udaturilor”  adica a felurilor intai, borsul acrit cu zer, sau cu chișleag.

Dresele, se fac cu pastai de fasole, cu cartofi noi si zer acru.

Scrobul (omleta) se face cu jântuit (un zer gras rezultat dupa ce se strecoara branza de oi) sau cu smantana.

Urda, este un fel de branza reziduala ce rezulta din zer, prin fierbere. Se consuma proaspata, cu mamaliga, insa pus in compoziția de sarmale in foi de vita proaspata, cu mult marar, este o mancare aleasa.

Daca sunt câșlegii de vara, puii ajunsi la greutatea trebuitoare, sunt ingrediente pentru mancaruri alese. Pe jaratec sau gratar, la ceaun cu usturoi. Nici ciulamaua de pui, cu smantana nu este de ocolit, mai ales cu mamaliguta proaspata.

Pestele de apa dulce, gatit invelit in frunza de varza, de nuc sau de hrean, asezati in vatra si se trage pe ei spuza. Este greu sa-l faci in bucatarile moderne, insa nici celelalte procedee de gatire nu sunt de lepadat. Prajit in ulei, la cuptor, plachie, pe gratar (invelit in folie sa nu se prinda de gratar)!

bordei

Azi mi-a sosit prin posta, cartea comandata pe net. Din bucataria taranului roman de invatatorul Mihai Lupescu. Cartea, este dupa aproape 100 de ani, o arhiva interesanta si amuzanta de bucatarie taraneasca din Moldova si Muntenia de la inceputul secolului XX.

Cartea are o introducere scrisa de regretatul Radu Anton Roman. Spre aducere aminte, a avut impreuna cu Florin Busuioc (care prezinta rubrica meteo la Protv) emisiuni de bucatarie romneasca.

Spre exemplificare, de la pagina 128, reproduc,  cele scrise de autor despre mamaliga (măliga, mandra, colena, mangrea, mamaliguta, bucadarnic). Mamaliga este temelia hranei țaranesti. Expresii precum “Ii greu cand nu-i maliga” sau “Ii greu de castigat mamaliga”, inseamna ca vremurile sunt grele, si lupta pentru existenta este vajnica!

mamaliga

Daca taranul avea mamaliga, udatura (sorbitura), bucatele se gasesc lesne.

La acele vremuri, unde foamea era la ea acasa la majoritatea taranilor, mamaliga era painea cea de toate zilele a intregii noastre taranimi. Ea se face la ceaun,, in caldare, caldarusa, in ceaunase, in hargau, in tigaie. Nu-i casa sa nu n-aiba ceaun. El este de diferite marimi, potrivit cu numarul de guri din casa.

Ei acum, un pasaj amuzant! Cum se face mamaliga!

“Cand se pune ceaunul de mamaliga, el se ia de sub laița – unde de obicei este locul lui, si unde sta cu gura-n jos – se sufla si se sterge cu mana, ca sa nu fia colbos (….), si tragand de seama sa nu fie in ea gozuri, gandaci, solomazdre, ori alte gujulii spurcate (…).

Cartea este amuzanta si interesanta, merita cumparata (chiar daca este cam piparata la pret, la care se adauga taxele postele)!

Aceste randuri sunt un omagiu adus lui Radu Anton Roman, http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Anton_Roman de la a carui nastere se implinesc la 19 august, 65 de ani!

Fotografiile sunt imprumutate de pe facebook, https://www.facebook.com/CartofilieRomaneasca?fref=ts

De Buna Vestire!

25 mart.

Lucian Blaga – Sufletul satului

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Buna Vestire

Foto: Facebook.com/Bumbut Doina

Despre semnificatiile populare ale acestei sarbatori am gasit un articol aici http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/traditii-buna-vestire-68748.html