Tag Archives: Scobinti

Să facem rachiu de prune, ca la Sticlăria – Scobinți

28 sept.

Prepararea rachiului prin distilare, este cunoscută de circa 7-800 de ani. Prima atestare documentară pe teritoriul României  este din anul 1570  despre fabricarea de ţuică în localitatea Turţ (Satul Mare). In zona Hârlăului, prima atestare documentară a existenței velnițelor este din anul 1776, în care se arată cât s-a  încasat de domnie din folosirea velnițelor. In ținutul Hârlaului erau 24 de velnițe. La fiecare căldare de rachiu, domnia percepea câte patru lei. Iar în 1823, în târgul Hârlaului, la 147 de familii cu 474 de suflete, erau cinci velnițe. Un număr foarte mare. Se pare ca afacerea cu rachiuri și țuică era profitabilă. Alambic sec.19 Distilarea se face cu ajutorul alambicului, adica cazanului de țuică. In vechime li se spunea căldari. Erau taxate ca atare!  El poate fi de alamă, cupru și mai nou din oțel inoxidabil. Nu se recomandă cazanul de aluminiu. Oxidul de aluminiu rezultat din reacția chimică cu alcoolul și alte componente din borhot strică gustul țuicii și este și nesănătos.  Denumirea de țuică se dă numai distilatului din prune sau corcoduşe. Toate celelalte distilate se numesc rachiuri de pere, mere, cireşe, piersici etc. Rachiul se poate face din fiecare fruct în parte caz în care se păstrează aroma fructului respectiv, sau amestecuri de fructe, pregnant fiind gustul fructului în cantitate mai mare. Pentru persoanele care locuiesc la case, este mai avantajos să producă singuri, acasă, cantitatea de rachiuri pentru consumul propriu. Mai curat, mai gustos şi nu în ultimul rînd cu mult mai ieftin. Atenție la ce cantitate faceți ca se plătește acciză. Pentru distilare se folosesc cazane fabricate din cupru sau inox. Se găsesc de vînzare la ţiganii meşteşugari în târg la Hârlău, la preţuri cuprinse între 800 şi 1.500 lei, depinde cum te tocmești cu ei. Insă trebuie sa fii cunoscător pentru ca lesne poți lua plasă, dând bani buni pe un cazan nefuncțional sau de tinichea smalțuită. Rachiu se mai poate face din tescovină, respectiv din rămăşitele de la tescuirea strugurilor sau din drojdia rămasă după tragerea vinului. Pentru pregătirea borhotului (compostului) este nevoie de recipiente care se putem manevra uşor. Sunt foarte bune butoaiele de plastic de 60 litri. Fructele trebuie să fie cît mai coapte. Înainte de orice, fructele (prune, corcoduşe, mere, pere, caise, piersici, struguri) se spală bine, cu apă rece, deoarece pot conţine substanţe otrăvitoare rămase în urma stropirii pomilor. Nu se spală fructe ca: cireşe, vişine, capşuni, smeură etc.)  prin spălare scade conţinutul de suc pe care-l conţin. Cireşele, vişinele se pot totuşi spăla dar numai la jet rapid de apă. Înainte de a le pune în butoi, fructele se zdrobesc cu ajutorul unui zdrobitor sau trecute prin maşina de tocat.  Boabele de struguri se scot de pe ciorchini. Dacă se lasă cu ciorchine cu tot, gustul este mai aspru. Unii recomandă scoaterea sâmburilor de la fructele sâmburoase mici: prune, corcoduşe, cireşe. Alții le lasă pentru ca dau o aromă deosebită rachiului sau țuicii.. După fermentare sâmburii se lasă în partea de jos a butoiului, astfel că se pot îndepărta cu uşurinţă, înainte de introducerea în cazanul distilare. Sâmburii de la caise sau piersici fiind mari se scot. Toţi sâmburii de fructe conţin diferite cantităţi de amygdalin (cianură), care dă un gust amărui (gust de migdale). În cantitate mică nu sunt dăunatori, dar în cantitate mare pot provoca efecte neplăcute! Un miez de  sâmbure de caisă sau piersică conţine 0,5 mg de cianuri. Dacă fructele nu se pot zdrobi, atunci se tăie bucăţi şi se opăresc, apoi se punem în butoi, inclusiv apa în care le-am opărit.   (Opărirea nu este obligatorie). Fructele astfel preparate se aşează în butoi lăsînd gol 15-20% sub  gură. Se prepară un sirop dintr-un kilogram de zahăr topit în 3-4 litri de apă fiartă, pe care îl turnăm peste fructe. Adăugarea de zahăr în cantitate mică ajută la pornirea fermentaţiei şi  nu dăunează gustului sau calităţii borhotului. Dacă fructele nu sunt suficient de zemoase (posibil în cazul unor soiuri de mere sau pere) se pute adăuga înca 5-6 litri de apă (sau cît este necesar), fiartă în prealabil. Se  închide butoiul cu capacul şi se pune la fermentat. Dacă este cald fermentaţia durează între 15 şi 21 de zile. Dacă butoiul este închis ermetic după fermentare, se poate distila oricând, fără să se piardă din alcool. După se doriște ca tuica sau rachiul să aibă o aromă desosebită, se  sparge o mână (8-12) de sâmburi de caise, piersici sau prune şi fără coji se pune în butoi o dată cu fructele. După distilare se obţine un gust deosebit, uşor amărui. Tuica de prune se face prin noiembrie sau decembrie, iar cea de mere prin februarie, martie. Distilarea: Cel mai bun cazan pentru scopuri familiare, este cel de o capacitate maximă de 50 litri. Este mai uşor de manevrat. Înainte de folosire se spală bine cazanul şi serpentina. Pentru o cantitate mai mare, pe bază de programare se merge la velniță  (povarnă). Este un loc special amenajat cu un cazan de mare capacitate și mai ales cu multă apă la îndămână. Este necesară o mare cantitate de apă bună. Să nu uităm lemnele de foc, care trebuiesc în cantitați mari. De obicei la velniță lucrează 2-3 oameni în schimburi, deoarece focul sub cazan arde zi și noapte fără oprire. Cazanul trebuie supravegheat. Este pericol de explozie. Insă acasa, la curte, nu la bloc pe aragaz, tuica se face astfel: cazan_de_tuica Se pune în cazan borhotul, nu mai mult de 2/3 din capacitate. Un butoi de plastic de 60l unde a fermentat borhotul, ajunge pentru 2 cazane. Se închide cu cu capacul, se montează serpentina şi se umple răcitorul cu apă rece. Serpentina astfel răcită asigură condensarea vaporilor de alool etilic. Se preparară din făină şi apă o pastă moale cu care se va izola complet spaţiul din jurul capacului şi al serpentinei, pentru a nu permite aburului să iasă pe acolo, pierzînd astfel din cantitatea de rachiu. La Sticlăria și nu numai acolo, se folosește pentru izolare un amestec de mamăligă și cenusă de lemn, care după ce se usucă, este tare ca betonul. Dacă răcitorul nu este cu apă circulantă, când se vede că începe să iasă abur din răcitor, se scoate din apa caldă şi înlocuieste cu apă rece. La velniță, prin racitor apa curge permanent. In primele 15 minute focul de sub cazan poate fi mai tare, dar apoi se micşorează flacăra, astfel ca borhotul să fiarbă încet (la foc mic), pentru a nu se tulbura amestecul şi a nu grăbi fierberea, care va duce la pierderi de gust şi aromă. Pe ţeava răcitorului trebuie să curgă un firicel de maxim 3mm diametru. Distilatul conţine 3 părţi: prima parte „fruntea” sau chicușul apoi „mijlocul” şi „coada”.  Coada (poșirca), mai este cunoscută şi sub denumirea de „ulei de fuzel”. Distilatul bun, este mijlocul. Fruntea care reprezintă 1,5-2% din distilat, cu 70-72% alcool este otrăvitor avînd o cantitate mare de alcool metilic, acetat de etil şi aldehide.  Coada, numită şi poșirca este slabă, cu o concentraţie alcoolică foarte mică, şi cu gust  acru. Mijlocul reprezintă 30-40% din distilat, şi este partea bună. Cînd începe să curgă mijlocul, se  aşează la ieşirea serpentinei din  răcitor un filtru format din două bucăţi hîrtie de filtru pentru cafea, într-o pîlnie, astfel ca distilatul să iasă cât mai curat. Distilarea se opreşte în momentul în care coada are o tărie sub 10% alcool, sau apare gustul de acru. Coada, poșirca, se colectează separat şi se adaugă la urmatoarea tranşă pentru distilare. Colectarea frunţii  sau chicușului: la un cazan de 50 litrii, orientativ, se colectează cca 300 ml, apoi separat câte 100 ml în 2-3 tranşe. Fruntea are un miros înţepător şi un gust iute. Degustarea frunţii se face prin diluare: 1 parte chicuș  și, 1,5 părţi apă căluţă. Se gustă fiecare tranşă, când nu mai are miros şi gust înţepător, atunci a apărut mijlocul, țuica (rachiul) bun.  Chicușul (fruntea) reprezintă 1-2% din distilat.   Din chicuș se pot prepara diverse unguente cu plate pentru frecţii şi tratarea rănilor (Ex. rachiul de arnică). Deoarece conține alcool metilic, este deosebit de toxic. Mijlocul: reprezintă cca 30-35% în cazuri mai rare 40% din cazan. Coada la un decoct bun, apare când are 4-5% vol/alcool. Dacă este mai prost, atunci apare la cca 9-10% vol/alcool. Coada are un miros şi gust acru, neplăcut. Astfel se obţine o băutură nu prea tare (30-35% vol/alcool) şi cu un gust nedefinit, ambiguu. A doua distilare Pentru ridicarea tăriei alcoolice şi stabilizarea gustului, ce se obţine la prima distilare, se pune din nou la distilat. Înainte de a începe a doua distilare, se spălă bine  cazanul şi serpentina. La a doua distilare se respectă aceleaşi indicaţii. Se obţine un “mijloc” cu o tărie de 45-55%, în funcţie de momentul opririi distilării. Ultima coadă (poșirca), se depozitează într-o damigeană şi se va pune la distilat la urmatoarea tranşă. Re-distilarea cozii se poate face de maxim 3 ori. Ultima „frunte” sau chicușul nu se aruncă, ci se va folosi pentru spălat diferite obiecte din sticlă sau porţelan. Unii spun ca în amestec cu detergent și apă distilată se poate folosi iarna la spălat parbrizul la mașină.  În nici-un caz nu se bea, este deosebit de toxic. Maturarea:  Rachiul obţinut se pune la învechit, minim 6 luni. În această perioada se aşează gustul de fructe şi tăria alcoolică se măreşte. Sigur, că se pot învechi pînă la 5-6 ani sau chiar mai mult… după cîtă voinţă avem… Învechirea se face în butoaie de stejar, dud, cireş, cu care ocazie ţuica se închide la culoare, galben-maroniu pentru stejar, galben închis dud şi cea mai frumoasă culoare un galben-verzui pentru butoiul din lemn de cireş; Rachiul proaspăt are un gust aspru, uşor înţepător. Prin învechire rachiul capătă un gust plăcut, armonios, cu aroma fructului respectiv. Învechirea se poate face şi în damigene din sticlă. Borhotul rezultat se pune într-o groapă în grădină şi după putrezirea completă, este un foarte bun îngrăşămînt pentru legume, flori, pomi etc. Iată care este conţinutul în alcool după prima distilare: Mere:          29,35 % vol/alcool                         Pere:           33,37 % vol/alcool Piersici:        33,37                                            Prune:          35,16 Cireşe:         35,16                                            Caise:          48,22 Gutui:          36.96                                             Mure:          40,63 Vin:             35,16                                            Tescovină:   33,37 Corcoduse: 34,5 Mere şi pere de vară:  ~24,0 Drojdie din vin:  ~36,0 Randamentul în alcool (45  grade) la 100 kg borhot Cireşe:       8-11 L Mere:         4,5 – 5,5 L Mere de vară: 4-4,5 L Mure:        4-6 L Struguri:    9-12 L Mere pădureţe:  ~4,5 L Pere pădureţe:   ~5,5 L Resturi de fructe: 4,0-5,0 L Fructele se pun la macerat împreună cu sâmburii (prune, corcoduşe, cireşe, vişine) deoarece în gospodărie nu avem acces la o maşină de desfăcut pulpa de pe sâmburi. Se scot doar sâmburii de la piersici şi caise, care fiind mari, sunt uşor de desfăcut. In vechime, era cunoscută velnița de 8 vedre de la conacul boierului Gheorghe Barbu din Scobinți, care, pentru a avea apă ca să răcească instalația,  aducea apa pe tevi de zinc tocmai din pădurea Basaraba. Mai era o velniță la Fetești, în capul satului, inființată la 1750 de austrieci, care au adus și instalația. Materie primă era atunci și este și in ziua de astăzi! Zeci de hectare de livadă de cireși, pruni, meri, și tescovina de la fabricarea vinului din strugurii de pe nenumăratele hectare de vie. Velnițe erau și în Badeni, și Scobinți chiar și calugării de la mânăstirea Zagavia aveau velniță de rachiu și de țuică. Referințe http://arta-culinara-romaneasca.blogspot.ro/2010/05/prepararea-rachiului-de-casa.html Scobinți, monografie de Ion Muscalu – Editura Danaster 2011 Iași. pg.180-181 cap. Fabricarea băuturilor alcoolice. Despre accize și taxe la bauturile spirtoase gasiți aici http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-15431331-modificarea-normelor-metodologice-pentru-codul-fiscal-acciza-pentru-tuica-urca-1000-euro-alcool-pur.htm Fotografii: Google – imagini.

Referințe: http://arta-culinara-romaneasca.blogspot.ro/2010/05/prepararea-rachiului-de-casa.html

Reclame

Inca un mestesug care moare, prelucrarea pietrei!

10 apr.

Petrăritul în zona Deleni, Parcovaci, Deleni, Zagavia, Scobinți, are obârșii dintre cele mai vechi. Perceput ca materializare a veșniciei, ca locul cel mai nimerit al sălășuirii stămoșilor, piatra sumar sau mai elaborat prelucrată și-a găsit cele mai diverse întrebuințări, prin stăruința continuă a oamenilor de a conferi durabilitate lucrurilor.

Această zonă  a cunoscut din cele mai vechi timpuri exploatarea si folosirea pietrei. La cele mai vechi case cu temelie, aceasta constă doar din blocuri mai de piatră sumar finisate, dispuse la colțurile construcției, peste care se așezau tălpile casei. Apoi marile construcții din piatră din evul mediu timpuriu în zona Hârlăului, curți domnești și bisericile domnești cum ar fi cele ale boierilor Cantacuzini la Deleni, Krupenschi la Feredeni, Bojică la Hârlău, pivnițile domnești, realizate prin munca pietrarilor și țăranilor din zonă.

Piatra din aceasta zona este de natura cristalina, cu o covertura sedimentara formata din mai multe straturi. Astfel se gasesc straturi de marne, gresii  si calcare.

Gresiile calcaroase au fost sute de ani exploatate din carierele Fierbatoarea, Ciocârlan, Chirirea, Mohoreni  pe raza comunei Deleni si Rediu și Belcescu pe raza comunei Scobinți, Islazul Pietrariei în satul Zagavia.

Cu aceasta piatra s-au construit curtea domneasca, pivnitele domnesti, zidurile curtii domnesti,  cele doua biserici din Hârlau, curtea si palatul Ghica din Deleni,curțile boierilor din Hârlău, hanul de la Deleni. Nu mai spun de drumuri, poduri, fantani.

In Sticlaria a fost un cuptor de ars calcare pentru var. Var folosit de populația din zona și din camp, pâna spre Valea Jijiei.

De scoaterea pietrei se ocupau in general persoane specializate, pietrarii, din carierele de piatra, insa munca bruta de exploatare si transport, o făceau țăranii. In  trecut, erau obligați sa facă prestații de munca la carierele de piatra, la scos  si transportul de piatra câte 7 zile pe an. Piatra folosita la șosele, dar și școli, în general la construcții de folosința obștească.

pietrari

Pentru  fântâni, pivnițe, colaci de fântână, pietre de hotar, pietre de moara, temelii de case, ziduri, cruci pentru cimitire,  era necesara o piatra mai dura, care se găsește atât în carierele de piatra din  Deleni, cât și din Scobinți.

Cimitirele din Hârlau, atât cele ortodoxe cât si cele evreiești stau mărturie după sute de ani despre arta prelucrării pietrei de către pietrarii din Hârlău, Deleni și Scobinți!

Cimentul și fierul beton a făcut să  apună și meseria de pietrar. Putini meșteri pietrari  mai exista acum, în general persoane în vârstă, care sa prelucreze cu măiestrie piatra. Pietrele de moara, râșnițele din Deleni erau cunoscute în toată Moldova.

Nici fântanile nu se mai fac din piatra. Acum la moda sunt forajele făcute cu utilaje si căptușirea fântânii cu tuburi din beton sau plastic. Oare apa din aceste fântâni poate fi comparata cu apa din fântânile tradiționale din piatra?

Când iși construiesc case, la temelia casei, la beciuri, cetățenii nu mai folosesc piatra, acum betonul si fierul beton sunt folosite, chiar si de cetățeni mai nevoiași.

Rând pe rând, carierele de piatra s-au închis. De putin timp și cariera de piatra din Deleni, care a funcționat fără întrerupere sute de ani, a fost închisa de firma care o exploata.

6E991958 8271FE08

Sus, rămașițe din fostele pivnițe domnești de Curtea Domneasca din Hârlău. Jos, colacul unei fântâni din satul Bădeni, com. Scobinți.

august 2011 018  august 2011 026

Sus pisania Mânastirii Lacuri din Deleni, jos biserica mânăstirii și zidul împrejmuitor. Totul din piatra de Deleni!

august 2011 027  bute_1 003

O cruce din piatra la intrarea în mânastirea Lacuri, jos, piatra rezultata din demolarea unei case și a pivniței în orașul Hârlău.

Cariera piatra Deleni 010

Cariera de piatra de interes local. Jos zidul de piatra care împrejmuiește palatul Ghica- Deleni, din satul Deleni, com Deleni.

Deleni 014  E04C7347

Sus, ruinele fostului rateș, din sec. XVIII-lea, construit de domnul Moldovei Grigore Ghica Voda. Este pe lista monumentelor ocrotite. Jos, o râșnița din piatra, expusa la o expoziție de etnografie la Clubul Copiilor din Hârlău.

IMG_1016  img_1746

O piatra de la cariera de piatra Deleni, pe piatra, o placa comemorativa in memoria ostașilor morți de febra tifoida si febra recurenta în iarna anilor 1916-1917, care au aparținut Diviziei 13 infanterie Ploiești, aflata în refacere în zona Hârlău – Deleni. In dreapta biserica din piatra de la Deleni.

pisanie curte 003  pod de la Zlodica

Pisanie si ancadramentul ușii de la intrarea în biserica Sf. Gheorghe din Hârlău. Jos, podul de la Zlodica.

Zbereni - Cârjoaia 029  Zbereni - Cârjoaia 032

Conacul de la Cârjoara. O piatra de fântâna, o masa din piatra, jos conacul si zidul de sprijin.

Zbereni - Cârjoaia 033  Zbereni - Cârjoaia 004

Sus, podul lui Stefan cel Mare de la Cârjoaia, este pe lista monumentelor istorice. Jos fosta cariera de piatra de la Scobinți.

img_0149

Piatra de hotar, dintre târgul Hârlau si moșia Deleni. (Fotografie din colecția învățător Ioan Musei).

Am încercat să ilustrez drumul pietrei de la cariera de piatra la locul de utilizare. Poate cea mai sugestiva utilizare o reprezinta ruinele fostei Curți Domnești din Hârlău, Aceasta în anii de glorie, avea ziduri înalte, clădiri, beciuri, pivnițe, porți, contraforți de susținere a zidurilor, aleii și pardoselii din lespezi de piatra.

http://youtu.be/L-x7SqtXdf8

Mos Miron, fântânariul

18 mart.

Sa fi trecut 50 de ani?  Locuiam intr-o margine de sat, sub poala padurii  Zagavia. Acolo au primit teren parintii, ca loc de casa. Pe un bot de deal, într-o batrana livada de pruni, la incrucisarea a doua drumuri.

Intr-o zi, intra in curte un batran slab si desirat, numai oasele de el. Spune ca este mos Miron fantanariul. S-a tocmit scurt cu parintii, a mers la locul cu pricina, unde urma sa faca fantana. S-a uitat în deal, în vale, a mers la niste vecini care aveau fantana la poarta, s-a uiat la fantana acestora, iar a venit la locul unde voiam sa facem fantana si de la un timp a spus ca da. E bine, aici o facem!

A doua zi, vine mosul cu inca doi baieti zdraveni si o caruta încărcată cu tot felul de lemne, lanturi, unelte. Descarca totul, face o rugaciune (Mosul era foarte evlavios, si normal pentru niste oameni care pot muri oricand, daca se prabuseste malul gropii unde face fantana), si se apuca de treaba.

Traseaza cu tarusi si sfoara patratul gropii si se pun pe sapat.

Este greu, la nici un metru, da de argila galbena, grea si tare. Unul sapa,  iar celalalt da afara din groapa pamantul.

Dupa cateva latimi de cazma (hârleț), iese afara ajutorul si se monteaza doi doi stalpi cu furca, prin care trece un lemn ca un fus cu coarba, ce avea un lant lung pe el. De lanț era legata o galeata din lemn ca  un ciubar.

Se sapa, se intareau peretii gropii cu lemne impanate in colturi, iar se sapa, se scotea pamantul cu galeata. Era din ce in ce mai greu.

După cateva zile, au dat de argila amnestacata cu nisip, iar apa a inceput sa intre în groapa. Acum aveau inca ceva de lucru, scoateau apa, apoi pamantul si intareau malurile cu blani de lemn.

Erau deja la aproape 10 metrii adancime. Mos Miron, ia in pumni pamantul scos,  il framanta, si coboara in groapa. Nu face nimic, se uita cum vina apa! Iese afara din groapa si zice la feciori, sa mai dea înca 3 lungimi de hârleț.

Coboara pe galeata cu lant, scoate apa, scoate pamantul si apa a inceput sa vina mai multa, ca nu se mai putea sapa.

Gata! Spune moșul! Am ajuns la izvor!

De acum incepe treaba cu piatra! Coboara mosul iar pe galeata, si baietii incep sa-i trimita cu galeata piatra.

Piatra era speciala, o gresie tare, albicioasa, ca niste felii de paine, adusa cu o masina de la cariera de piatra din Deleni.

Si asa, lespede cu lespede, este trimisa pe fundul gropii, asezata la locul ei precis, fiind ajustata cu un ciocan, avand  legatura cu celelalte lespezi. Si strat dupa strat, se apropie de gura fantanii.

Pe masura ce punea piatra,  scotea dulapii de lemn care asigurau peretii din pamant a gropii.

In catava zile, era deja la suprafata si au pus la locul lui, colacul de piatra a fantanii.

Au scos apa care s-a adunat si a doua zi, cand a venit mosul sa-si ia sculele, lemnele si ce mai avea el pe acolo, precum si plata pentru munca de peste o saptamana, a luat galeata de apa cu lantul, l-a sters si l-a lasat in fantana. Peste noapte se adunase aproape un metru de apa. A scos apa, a luat cu o cana si a baut. A fost foarte multumit de apa (Si noi, de altfel). Era o apa ca lacrima de curata, rece, dulce si placuta. Cat am stat acolo, doi sau trei ani, (dupa care ne-am mutat mai aproape de Harlau), niciodata nu am avut probleme cu apa din fantana.

Ii retin minte numele, avea acelasi nume cu mine, numai ca eu eram de loc din zona Tarcaului, de Neamt, iar el de undeva din camp (Plugari, Sipote, nu mai stiu). Moș Miron este tarana de mult, insa mai traieste in constiinta sutelor de oameni, carora le-a dat apa din fantanile sapate de el, in zeci si zeci de ani, in zeci de localitati!

Dumnezeu sa te odihneasca mos Miron, acolo unde esti acum, in raiul fantanarilor!

Zbereni - Cârjoaia 005O fosta cariera de piatra din comuna Scobinți.

Zbereni - Cârjoaia 031

Fantana cu colac din piatra. Satul Buhalnita, comuna Scobinți.

img_0872

Resfintirea unei fantani publice, renovată de cetateni din orasul Hârlău.

„Pâinea cea de toate zilele” în Moldova medievală

16 mart.

„Pâinea cea de toate zilele” în Moldova medievala.

de invatator Ioan Mușei

Alimentaţia este o componentă esenţială a vieţii. Omul este nevoit să acorde o mare parte a timpului şi energiei sale producerii şi pregătirii hranei.

Punându-ne întrebări despre problema alimentaţiei pe care o avea populaţia din Moldova medievală, constatăm cu surprindere că sursele de informaţie sunt foarte sărace în acest sens şi de aceea, dacă vrem răspunsuri la întrebările acestea trebuie să le căutăm făcând analogii sau să dăm frâu liber imaginaţiei. Iată doar câteva din întrebările posibile: Cum se hrăneau boierii moldoveni dar şi oamenii simpli atunci? Ce mâncăruri preparau? Ce alimente îşi produceau prin cultivarea ogoarelor şi creşterea animalelor? Carne sau hrană vegetală? Cum arătau mesele la curte? Care era atmosfera reală a celebrelor ospeţe imaginate de scriitori şi regizorii de film? În ce cadru luau masa oamenii simpli? etc.

Este evident că hrana consumată de regulă de un popor este un etalon al stării materiale pe care acesta o are, la fel cum, hrana consumată de un individ „depune mărturie despre rangul său social, despre civilizaţia sau cultura care îl înconjoară[1].

Cercetând diferite izvoare istorice (urme materiale, documente, cronici, scrierile călătorilor străini, scrierile despre oamenii acelor vremuri ale istoricilor străini şi români, lucrările de artă vizuală), istoricii (mai ales cei străini, care au creat o tradiţie în raport cu cercetarea vieţii cotidiene), au reuşit să alcătuiască o istorie a mentalităţilor pentru medievalitatea europeană din care, prin analogie, putem să acceptăm o similitudine în multe aspecte ale vieţii cotidiene din ţările române cu cea din Europa occidentală. E de la sine înţeles că asemănarea nu poate fi totală, deoarece trebuie să luăm în calcul particularităţile românilor în raport cu occidentalii cât şi particularităţile occidentalilor în raport cu românii.

În toată medievalitatea, alimentaţia oamenilor s-a bazat mai ales pe alimentele    „furnizate de agricultură, cea mai veche dintre toate industriile[2], atât pe cele de producţie vegetală cât şi pe cele animaliere, în special carnea şi asta pentru că „Europa este în întregime carnivoră[3]. Cerealele care „au cunoscut un destin strălucit[4] sunt grâul, orezul şi porumbul. Aceste cereale au devenit, datorită importanţei lor în alimentaţie, „plante de civilizaţie[5].

Grâul înseamnă înainte de toate Occidentul, dar nu numai el.”[6] Sigur că nu numai în Occident se cultiva grâul, pe teritoriul vechii Dacii, după cum aflăm de la Herodot, părintele istoriei, regele persan Lisimah a găsit ogoare întinse cu această cereală şi cu siguranţă cultivarea ei s-a perpetuat de la an la an până în epoca medievală şi mai apoi până în zilele noastre, chiar dacă ţăranii moldoveni „la muncă sunt foarte leneşi şi trândavi, seamănă puţin şi culeg mult. Nu se îngrijesc să dobândească prin muncă ceea ce ar putea să aibă, ci se mulţumesc să adune în jitniţe numai atât cât le trebuie pentru hrana lor vreme de un an sau, cum au ei obiceiul să zică, până la pâinea cea nouă[7].  „Pâinea cea nouă” se producea pe „Câmpiile Moldovei” unde „în anii bogaţi grâul dă locuitorilor de douăzeci şi patru de ori sămânţa semănată, secara de treizeci de ori, meiul dă de trei sute de ori, lucru de necrezut pentru cel ce nu vede cu ochii lui .”[8]

Paine la cuptorFoto: Facebook.com/Orașul Iasi

După cum mai aflăm din prima monografie românească „Descrierea Moldovei”, operă a eruditului cărturar de faimă europeană Dimitrie Cantemir, meiul creştea atunci mai ales „în Moldova de Jos cum nu se poate mai frumos (de aceea oamenii din ţara mea au o zicală: meiul din Moldova de Jos şi merele din Moldova de Sus n-au coajă).[9] Această cereală care în Europa acelor timpuri ocupa „un loc şi mai întins[10] (decât culturile de grâu, n.m.) însemna însă pentru populaţie „o hrană destul de grosolană[11] şi de aceea a fost înlocuită ulterior (destul de greu însă, dar cu un succes vizibil după ce s-a impus) de porumbul adus din America, după descoperirea  continentului de către Columb în 1492.

Chiar dacă meiul a fost înlocuit treptat de cultura porumbului, rămâne cert faptul că această cereală care a aparţinut Europei, deci şi Moldovei, a asigurat alături de grâu, hrana ţăranilor europeni şi , implicit români, care la acea vreme îşi făceau  din mei o „pită” pe care „o mănâncă până nu se răceşte, adeseori cu unt.”[12] Această cereală avea în plus un mare avantaj pentru că ea putea fi stocată „chiar douăzeci de ani[13], ceea ce nu era de ici de acolo pentru acele vremuri în care oamenii dormeau la propriu cu sabia sub cap. Astfel meiul putea asigura hrana oştenilor din cetăţile asediate şi care rezistau un timp îndelungat.

paine de secaraFoto: http://delabogdana.wordpress.com/category/paine/

Nu putem să scoatem din calcul faptul că şi celelalte cereale se foloseau în alimentaţia oamenilor şi animalelor şi amintesc aici secara, orezul importat din zona Oceanului Indian şi aclimatizat mai apoi şi în Europa, orzul, ovăzul pentru cai, sau hrişca (grâul negru). Perioadele lungi de foamete cunoscute în istoria omenirii întăresc însă ideea că „unele peste altele, cerealele panificabile nu creează niciodată abundenţă[14]. Atunci oamenii erau nevoiţi să consume orice, de la făină de castane, linte, bob, mazăre de câmp, mazăre, năut şi până la ghindă sau rădăcini.[15]

Porumbul, această cereală care alături de cartof, fasolea şi alte plante, a fost adus de Columb din America în Europa în 1493, când s-a întors din prima sa călătorie, s-a cultivat relativ târziu în ţările române, abia la începutul secolului al XVIII-lea. Impunerea lui s-a făcut extrem de lent la noi, cum de altfel, cu mici excepţii, au stat lucrurile în întreaga Europă. Mai bine de trei secole „a fost nevoie ca ţăranii să se obişnuiască cu noua plantă, să înveţe s-o folosească şi, mai mult, să se hrănească cu ea.”[16]

Ţăranii români au făcut din el făina pentru mămăligă, care treptat, treptat a luat locul pâinii în alimentaţia lor, fără a o înlocui însă total. La fel de lentă a fost şi acceptarea cartofului, dar şi a  celorlalte legume aduse din Lumea Nouă.

Europa, credincioasă unei vechi tradiţii, continuă, până în secolul al XVIII-lea, să se hrănească cu fierturi grosolane, cu terciuri[17]. Aceste fierturi grosolane din ştevie, lobodă sau urzici şi terciurile felurite nu lipseau nici de pe mesele moldovenilor, practici care nu au dispărut nici până astăzi. De asemenea, mai ales în zi de sărbătoare, la mese se consuma carnea, laptele, ouăle, brânza de vacă şi de oaie, mierea, pentru că „felul de a ţine sărbătorile la moldoveni este de a se abţine de la muncă şi a se deda plăcerilor, petrecând ziua cu băutură, cu mese şi cu joc[18].

Carnea putea să fie de pasăre, de oaie, de porc, de vânat sau chiar de cal. Moldovenii creşteau nişte porci care „nu au copita despicată, ci întreagă şi aproape la fel ca a cailor[19] şi consumau carnea proaspătă sau o industrializau primitiv şi o conservau prin sărare şi afumare. De asemenea, cei dinspre Pocuţia consumau carne de iernucă, o pasăre pe care o vânau, pentru că are „o carne foarte gingaşă şi albă, şi la gust întrece potârnichile şi chiar fazanii[20].

Cred că din alimentaţia zilnică a moldovenilor nu lipseau fructele atâta vreme cât în acele vremuri în Moldova „pomii roditori” creşteau „în păduri întregi de pomi cu roadă[21] şi, în consecinţă, „prisosul de poame este atât de mare[22].

Străinii se puteau baza pe ospitalitatea moldovenilor care „dau bucuroşi drumeţilor pâine, brânză, ceapă, lapte şi altele de acest fel ce se găsesc în casa lor[23] şi de aceea „puteau umbla prin toată Moldova fără mijloace de drum.”[24] Italianul Giovanni Maria Angiolello care l-a însoţit pe sultanul Mahomed al II-lea în expediţia lui împotriva lui Petru Rareş ne vorbeşte de faptul că în cetatea Sucevei populaţia îşi ascunsese proviziile în pământ, însă turcii aveau meşteşug în a le descoperi trăgând pe pământ nişte lanţuri şi unde erau puţuri cu grâne ascunse, suna a gol. Tot acesta ne mai spune că ostaşii turci se hrăneau cu ce găseau şi aminteşte carnea, mierea, făina, grâul şi orzul.[25]

Pentru moldovean, băutura cea mai la îndemână era vinul, cele mai renumite fiind atunci[26] vinurile de la Cotnari, Hârlău, Huşi, Odobeşti, Nicoreşti, Costeşti, deoarece în Moldova „viile întrec toate celelalte bogăţii ale pământului […] şi (sunt) aşa de rodnice încât un singur pogon […] dă adesea patru până la cinci sute de măsuri de vin, socotite la patruzeci de litri[27]. Moldovenii au fost mereu oameni „în majoritate nestatornici, aspri, cu înclinaţie spre chef şi tânjală şi săraci[28].

Pe atunci vinul se bea şi de sete dar i se atribuiau şi calităţi terapeutice, fiind utilizat în prepararea medicamentelor sau chiar ca medicament.

Treptat, treptat au pătruns şi în ţările române băuturi noi, cum ar fi cafeaua sau ceaiul, mai întâi la curtea domnului şi printre boieri, băuturi care în timp au câştigat tot mai mulţi adepţi, ajungându-se ca azi aceste băuturi să aibă un caracter de-a dreptul popular.

Citind din proverbele[29] românilor despre mâncare, adunate de Anton Pann în volumul „Povestea Vorbii”, putem să înţelegem că în alimentaţia lor, românii simpli nu erau prea  pretenţioşi dacă doar „Pâine cu sare e gata mâncare” şi dacă „Dintr-o ridiche patru feluri de mâncări se face: rasă şi nerasă, cute (creastă, în notă) şi felii.” În vremurile cu lipsuri, „Posteşte robul lui Dumnezeu, dacă nu găseşte tot mereu” şi „Cine cheltuieşte peste ce câştigă n-are-n casă mămăligă”, iar „Ruda omului e sacul cu mălai”.

Despre ostaşii moldoveni, cu informaţii despre hrana şi obiceiurile lor alimentare în caz de nevoie , Marco Bandini mai afirma că sunt „ostaşi foarte răbdători la frig şi la arşiţă, rabdă de foame şi de sete două şi trei zile rămânând teferi. Am văzut, nu o dată, bărbaţi din boierimea aleasă, aşezându-se lângă fântână, înmuind bucăţi de pâine uscată în apă rece şi mâncându-le cu lăcomie. Când pleacă […] în tabără ei se hrănesc multă vreme cu mâncare puţină; dacă lipseşte pâinea, se hrănesc multă vreme cu lapte de iapă, dacă este la îndemână, de lipseşte laptele, atunci folosesc carnea de cal. Şi nici nu se delectează cu condimente ci de cele mai multe ori gătesc peştele sau carnea cu borş de tărâţe sau cu oţet.”[30]


[1] Fernand Braudel, Structurile cotidianului, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 112.

[2] Ibidem, p. 114.

[3] Ibidem, p. 113.

[4] Ibidem, p. 115.

[5] Ibidem, apud Pierre Gourou, p. 115.

[6] Ibidem, p. 116.

[7] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 222-223.

[8] Ibidem, p. 51.

[9] Ibidem.

[10] Fernand Braudel, op. cit., nota 25, apud M. Sorre, p. 118.

[11] Ibidem.

[12] Dimitrie Cantemir, op. cit, p. 52.

[13] Fernand Braudel, op. cit., p. 118.

[14] Ibidem, p. 122.

[15] Ibidem, p. 123.

[16] Fernand Braudel, op. cit., p. 184.

[17] Ibidem, p. 152.

[18] Marco Bandini, în Călători străini despre ţările române, vol. IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 343.

[19] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 60.

[20] Ibidem, p. 63.

[21] Ibidem, p. 52.

[22] Ibidem.

[23] Marco Bandini, op cit., p. 331.

[24] Ibidem.

[25] Giovanni Maria Angiolello, în Călători străini despre ţările române, vol. I, p. 137-138.

[26] Ordinea a fost stabilită de Dimitrie Cantemir.

[27] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 52

[28] Magini, în Călători străini în ţările române, vol. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1971, p. 587.

[29] Anton Pann, Povestea Vorbii, Editura Facla, Timişoara, 1991, p.147-149; 449.

[30] Marco Bandini, în op. cit., p. 331-332.

Astazi despre măști si mascați!

4 mart.

In fiecare an, pe 3 ianuarie, Hârlaul este animat de zeci de personaje mascate venite dintr-o lume din trecut! Masti inspaimanatoare, care  reprezinta personaje din teatrul popular. Personaje din mitologia populară şi din folclor sunt prezentate şi ele în această lume fantastică, ce se dezlănţuie cu tăria unui ritual, în miezul iernii, de Crăciun, (mai putin) şi mai mult de Anul Nou. De asemenea, cu prilejul unor evenimente memorabile din devenirea individului şi a colectivităţii, cum ar fi moartea.

În perioada 25 decembrie – 7 ianuarie, în fiecare an, pe uliţele satelor, este o atmosfera specială, de mare sărbătoare creştinească (Naşterea Domnului) şi de înnoirea timpului calendaristic. În această perioadă există o multitudine de obiceiuri şi credinţe care marchează trecerea dintre ani, îmtâmpinarea noului an fiind însotita de ritualuri, uneori mostenite din păgânism. În categoria celor din urmă intrăşi carnavalul cu cetele de mascaţi. În prezent, aceste jocuri cu mascaţi constituie doar prilej de petrecere populară, de bucurie în zile de sărbătoare specială, fără a se mai cunoaşte simbolistica acestor manifestări şi a măştilor.

Măştile din zona Hârlau, dar si localitatile din vecinatate,  sunt confecţionate din materiale diferite, cum ar fi: piele şi blană de animale, ţesături de pânză sau postav gros, lemn cioplit, coajă de tei, de mesteacăn, de brad, stuf. În compunerea lor intră de asemenea bucăţi de metal sub formă de plăci sau cercuri, sfoară groasă colorată, pene de păsări, câlţi de cânepă, păr de cal sau porc, carton colorat, mărgele, nasturi, bucăţi de sticlă, bobe de fasole, coarne de animal, oglinzi, panglici colorate etc. In ultimul timp vad si materiale mai “moderne”! Fasii de pungi de plastic viu colorate, sau materiale sintetice, carpete din fibre sintetice cu imprimeuri exotice, imbraca mascatii, cerbul sau capra. Masti din cauciuc, sau specifice sarbatorilor de Hallween! Pentru a atrage atentia pe langa zurgalai, talangi, clopotei, folosesc sirene de mana cu palnie, din plastic, si mai nou ochelari de soare! De, lumea improvizeaza, in pas cu moda!

In Hârlau, exista un centru de confectionare de masti la Clubul Copiilor, la cercul de traditii si arta populara, condus de un expert in materie, profesorul Bogdan Bârzu. La Sticlaria, com. Scobinti, cunosc un mester popular Curecheriu Constantin, care are si un mic muzeu aetnografic menajat in locuinta personala.

Mastile, au avut menirea de a ascunde identitatea celuia care le poarta, sai dea acea putere mistica, de a alunga duhurile rele din colectivitatea rurala. Iar prin urarile de An Nou, de sanatate si prosperitate, sa invoce binele, recolte bogate, fecunditatea si spor in noul an agricol! Din pacate astazi semnificatiile sacre si ascunse, sau pierdut. A ramas doar spectacolul teatrului popular.

Ce  reprezinta mastile?  Mai intai personajele satului! Popa, doftorul, evreul, mosul, baba, militarul, țiganulDar si personaje din lumea animalelor! Capra, cerbul, caluțul, berbecii, ursul.

Aceste  personaje mascate sunt in cadrul unei “bande”conduse de un vornicel, de obicei inarmat cu o bâtă noduroasa, sau un militar cu o sabie. Eijoaca”, pe o melodie specifica, interpretata la fluier, vioara, acordeon, dobe (tobe mai mari), sau niste tobe mici, folosite de catre dubasi, uneori si de o mica fanfara (banta) populara.

Fiecare personaj alegoric “joaca” pe o melodie specifica! Jocul caprei, a cerbului, ursul, a mosilor!

Vorbeam de mastile mortuare! Am vazut o astfel de masca la Muzeul Viei si Vinului din Harlau. Pe vremuri, la priveghiul celui decedat, veneau barbati mascati, care interpretau roluri hazlii, care evocau momente din viata celui decedat, dar si pentru a mai face pe apropiati, rude, sa uite de durerea pierderii celui drag.

Atunci cand priveghiul se face dupa randuiala traditionala, cei veniti sa privegheze mortul danseaza, fac jocuri cu masti, joaca jocuri distractive, canta din fluier, spun basme, joaca jocuri de carti, mananca,si discuta despre treburile curente ale oamenilor si ale comunitatii. La priveghi se petrece, deci intrun anumit fel si rostul petrecerii, este nu numai sa alunge somnul celor veniti sa privegheze, ci si sa marcheze, in cadrul ceremonialului de trecere, momentul despartirii de cel mort. Este ultima petrecere a celor vii impreuna cu cel mort.

100_0623 100_0624 100_0625

100_0710  Masti din expoziția de la Clubul copiilor din Hârlău

Festival 2012 021 Festival 2012 026 Festival 2012 050

 Alai de mascati care insotesc cerbul, ursul, capra. O masca de urs si cerb.

Festival 2012 075 Festival 2012 088 Ian_2 013

In fotografie  jocul mosilor! Ar tebui sa fie 12 mosi, reprezentand cele 12 luni ale anului ce a trecut.  Jocul ursului cu alaiul sau. Ursul este imbracat intr-un costum confectionat din inflorescenta de stuf. O relicva ancestrala a unei civilizatii agrare. Masti din alaiul caiutilor. In costum alb, de ofiter calaras, din alaiul caiutilor.

Ian_2 016 img_1564_resized img_1660_resized

Masti de cerb si urs.

caluti masti berbeci

Alai cu caluti, jocul calutilor. Jos  masti pentru berbeci, in actiune! Ultima data cand am vazut un alai cu berbecii, a fost in editia 2010 a Festivalului traditiilor si obiceiurilor de iarna din Harlau.