Tag Archives: țarani

Satul românesc, semnificaţii ale satului și clasificarea aşezărilor rurale româneşti

6 sept.

Satul reprezintă cu adevărat o unitate socială romanească organică. Tot ce ne aparține mai deplin și este crescut mai viu în sat se află. Minunea istorică a poporului românesc în fața căreia istoricii străini si români stau nedumeriti o pot afla tot aici. Vechea noastră civilizație este o civilizație satească, despre care putem… spune că o fost odată cu neamul” (Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Ed. Vremea, 2006, p. 16)
În trecut, termenul „sat” avea mai multe înţelesuri, pe care i le-a conferit limba ţărănească, înţelesuri care ne dau o imagine complexă despre ceea ce reprezenta vechiul sat. Era nu numai o organizaţie teritorială, ci şi una socială şi spirituală a unor colectivităţi devălmaşe, aşadar mult mai mult decât un simplu organ administrativ. Pentru cuvântul „sat” (care, conform definiţiei din DEX, provine din lat. „fossatum” – „loc întărit cu șanț”, deşi unii cercetători susţin că termenul a evoluat din lat. „satus”, care înseamnă „semănătură”, dar şi „neam”, „seminţie”) sunt folosiţi şi alţi termeni în vorbirea ţărănească. După cum arată Henri H. Stahl, în terminologia „obiceiului pământului” sinonimele şi omonimele sunt foarte curente, limbajul juridic popular fiind „folcloric prin esenţa lui, multiplu ca înţelesuri, bogat şi pitoresc, dar imprecis şi echivoc, după cum viu şi veşnic variat este însuşi fenomenul social pe care îl exprimă.”

„Satul” poate fi sinonim cu „obştea”, care reprezenta organul său administrativ de conducere, astfel, prin cuvântul „sat”, ţărănii se refereau la „obşte”: „l-a ales satul”, „l-a judecat satul”, „s-a supărat ca văcarul pe sat” (văcarul avea un rol important în viaţa satului, fiind mandatarul obştii ales pentru diferite treburi de interes general, cea mai importantă fiind tragerea la sorţi prin care se hotăra distribuirea echitabilă, pe grupuri familiale, a parcelelor de teren). Termenii „sat”, „obștea satului” și „obștea” sunt frecvent folosiți cu sens similar. „Obștea”, referindu-se la populația satului („noi, toată obștea satului”, „am făcut parte și la obștea celor săraci”), mai era numită și „ceată”, „droaie”, „cemetie”, „steag”, „popor”, „neam”. Cu sensul de adunare generală a obștenilor, era numită și cu alți termeni, unii foarte expresivi: „sobor, săbor, zbor”, sau, în Moldova, „grămada satului”.

Ca formaţiune teritorială, satul este şi o „vatră de sat”, adică o aglomerare de locuinţe: „în capul satului”, „la marginea satului”, „la un corn de sat”. Cuvântul însemna şi întregul teritoriul aflat în stăpânirea sătenilor, hotarul satului sau trupul de moşie. Satul nu este numai organ administrativ şi patrimoniu, ci şi populaţia: „am hrănit tot satul”, „a fost de faţă tot satul”, satul fără oameni fiind „sat sterp”. El reprezintă, în sens mai larg, un sistem de convieţuire socială, expresia „satul lui Cremene” semnificând lipsa unei organizări sociale, un loc în care oricine poate face ce vrea.

Acelaşi cuvânt exprimă şi ideea de „opinie publică”: „gura satului”, „ce ştie satul”. Comunitatea rurală se manifestă prin intercunoaștere : toţi oamenii se cunosc între ei, tot satul merge la biserică, participă la jocul de duminică, sunt comentate evenimente locale, sunt exprimate judecăţi, care trec de la o casă la alta etc. Astfel, gura satului, ca mod de manifestare a opiniei publice, are o funcţie etică şi axiologică .

Cu boii la câmpCuvântul „sat” implică şi ideea de statornicie: „a face sat cu cineva” (a intra în tovărăşie cu cineva) sau, cum spune B. P. Hașdeu, unele neologisme „nu putură să facă sat în limba românească”.

Toate aceste înţelesuri ne ofera o imagine destul de completă a ceea ce însemna satul: o organizare a vieţii sub toate aspectele complexe pe care le implică orice societate umană. Ele reflectă, de asemenea, şi faptul că satul se supunea unei conştiinţe colective, reprezentată de obşte, legătura cu obştea fiind foarte strânsă, şi se conducea după cutumele statornicite prin tradiţie. Ţărănii se adunau în obşte pentru a hotărî şi aplica cele cuvenite, care corespund tradiţiei , şi nu unor opinii schimbătoare, individuale, sau unei raţiuni individuale (supusă mai uşor transformării), ceea ce asigura statornicia, integrarea firească într-o rânduială. Deciziile luate prin votul direct al membrilor erau influenţate de grupul celor „buni şi bătrâni”, care se bucurau de autoritate datorită vârstei, experienţei, respectului câştigat.

La cositÎn vechea civilizaţie sătească, obştea funcţiona ca o democraţie ţărănească directă, iar pentru stabilirea unei astfel de orânduiri democratice nu a fost nevoie de intervenţia pluralismului, obştea creând „o omogenitate de voinţă care făcea conceptul de «consens» inutil”. După cum arată sociologul Corina Bistriceanu, reprezentarea celor conduşi de către conducători era maximă , iar organizarea democratică era posibilă tocmai datorită supremaţiei tradiţiei, care unea oamenii şi crea o strânsă solidaritate. Astfel se explica de ce, de-a lungul timpului, obştea a constituit o formă de rezistenţă a poporului român, reuşind de multe ori să se împotrivească aservirii feudale sau unor influenţe străine nocive.

Clasificarea satelor

Henri H. Stahl a răsturnat concepţia clasică în funcţie de care erau clasificate satele. Împărţirea satelor în exclusiv agricole sau exclusiv pastorale s-a realizat pornindu-se de la teoria clasică potrivit căreia, în evoluţia ei, omenirea a trecut prin trei faze obligatorii: „vânătoare – păstorie – agricultură”. Cercetările pe care le-a întreprins savantul i-au dezvăluit însă că este greşită alternativa „ori cioban nomad, ori agricultor sedentar”, întrucât, în viaţa socială a satelor româneşti, „păstoria şi agricultură se îmbinau armonios” .

Prin urmare, el a arătat că ideea potrivit căreia poporul român este fie eminamente pastoral, fie esenţial agricol nu este valabilă. De exemplu, folcloristul Ovid Densușianu susţinea că românii au fost un popor de ciobani, aducând drept argument faptul că în poezia noastră populară este cântat mai ales codrul; o explicaţie pentru faptul că pădurea apare foarte frecvent în poezia populară este aceea că, în vremurile străvechi, pădurile, foarte dese, acopereau aproape întreaga ţară – expresia „codrul frate cu românul” reflectă o realitate istorică. Henri H. Stahl evidenţiază însă că „agricultura noastră a fost legată de codru măcar la fel de puternic ca şi păstoritul. Plugarul, ca şi ciobanul, au fost deopotrivă mânuitorii unor tehnici în care pădurea juca un rol de căpătâi”, concluzia sa fiind aceea că „toate satele noastre au fost întotdeauna deopotrivă de pastorale ca şi de agricole”.

Articol de Irina Bazon, în rezista Tezaur Românesc.

 

Reclame

Igiena tăranilor. Acum 100 de ani!

9 iul.

In tot ce am citit despre igiena oamenilor de la sate, de acum peste 100 de ani, imi intareste opinia ca pentu satenii nostrii, igiena nu era o prioritate!  Insa, de frica unor boli, impleteau regulile de igiena, cu traditii si obiceiuri, cele mai multe imbracate intr-o haina mistica pagana ori crestină.

Igiena personala, a casei, a alimentatiei, a persoanei, erau conditionate de starea taranilor, marimea gospodariei, numarul de slugi, varsta, anotimp, locul (sat de campie, de deal, munte etc.). Autoritatile statului pentru prevenirea epidemiilor mai ales a holerei, ciumei, tifosului exantematic, tuberculozei, bolilor venerice, au elaborat legi de profilaxie si il obliga pe primarul localitatii sa ia masuri coercitive contra celora care nu aplicau aceste reguli. La primarii era un agent sanitar, care avea principalul rol in aplicarea regulilor de igiena in colectivitate!

Un rol deosebit in constientizarea taranilor il aveau preotii si invatatorii. Medicii erau putini, unul sau doi de judet, care avea preucupari stric legate de prevenirea epidemiilor, instituirea carantinei si tratarea bolnavilor. De cele mai multe ori, in situații de epidemii, de facea o carantina stricta a localitatilor, cu armata sau cu jandarmii, de interzicere a accesului sau iesirea din zona de izolare! Tratamentul era de cele mai multe ori empiric si sumar. De aici o mortalitate mare in zona de carnatina.

Daca ne amintim, G.Topârceanu in poezia “Vara la tara”, ironizeaza pe cei care faceau din sat un loc idilic, si chiar se refera la taranii care nu intelegeau masurile de igiena:

Când se ia câte-o măsură

Lumea-njura

Pe agentul sanitar

Si-l întreabă fără noima:

Ce-ai cu noi, mă?

Pentru ce sa dăm cu var?..

Cea mai detaliata descriei ale  masurilor de igiena (alimentara),  le gasim in lucrarea invatatorului Mihai Lupescu Bucataria țaranului român”, aparuta mult după moartea acestuia, respectiv in Editura Paideia in anul 2000.

Locul unde se face mâncarea. Iarna, in general, pana se incalzeste, mancarea se gatea in casa, iar vara afara, sub un sopron, in cuptoriste. 

Locul unde se gateste, se pastreaza curat de gospodina, vasele (de cele mai multe ori din lut) se spalau si erau asezate la locul lor,

Bucatele sunt simple, mai mult fierturi. In Moldova, bucatele se faceau exclusiv de femei. Daca un barbat gateste, era luat in ras de femei, zicand ca era sa-l facă măsa fată!

Taranul nu era mancacios, nici pretentios, se multumea cu ce avea, si nu ravnea la bucațica altuia! Când  ii flămând, mânâncă ce i se dă, căci foamea-i bucatarul cel mai bun

Majoritatea gospodinelor aveau doua randuri de blide și unelte de facut bucatele: un rând de dulce (adica mancaruri cu carne, lactate, grasime) si un rand de post ( de popa, se mai spunea), ca era in legatura cu interdictii religioase. Cele de frupt se foloseu in câșlegi, iar cele de post, in posturile din calendare. Blidele se pastrau la costoroaba, pe polite, ori in camara, daca gospodarul era mai cuprins. Insa de cele mai multe ori, gospodaria ori era la inceput (tineri insuratei), sau saraca si nu aveau decat un singur rand de blide si ustensile de gatit! La spolocanie (prima zi de dupa câșlegi, respective prima zi de post), gospodina, fiind la lasatul de sec, spala foarte bine vasele , le fierbea cu leșie și cenușa, ca sa iasa unsoarea  și fruptul din blide. Doar asa se pot folosi si de post ca sa nu faci pacat!

Ceaunele, oalele, tigaile in care sa facut mancare de frupt se ard in cuptor si apoi se spala bine!

Despre vasele in care s-a facut mancare de frupt si sunt folosite in post, se spunea ca se face mare pacat și cel ce nu care ține aceasta datina era pagan, catolnic (probabil catolic n.n)!

Insa se poate face mancare de post in ziua de spolocanie, insa numai pentru copii, de asemenea daca a ramas mancare din ziua precedenta (mancare de frupt) ea se va da copiilor ca lor le iarta Dumnezeu păcatele!

casa taraneasca

Foto: Situl de documente arhivate http://www.dacoromanica.ro

Cel mai folosit vas pentru gatit era ceaunul! Era mai mic sau mai mare in functie de câți erau in casa!

Ceaunul se ținea sub laița, la loc ferit, cu gura-n jos, ca sa nu se spurce pisicile ori câinii în ele! Daca din nebagare de seama , se intampla asta, ceaunul se arde in cuptor, se freaca bine si se sfintește de preot, când se face aghiazma!

Ceaunul nu se imprumuta la vecini! Ca te poti umple de bube rele!

Când se pune ceaunul de mămăligă, se scoate de sub laita – se sufla și se sterge cu mana, sa nu  fie colbos, (…), tragând de seamă sa nu fie in ea (făina) sau in ceaun, gozuri, gândaci, solomâzdre, ori alte gujulii spurcate.

Apa se aduce cu cofa (donita, cofoiul).Ea se tine curată. Când este murdară, se freaca si se face curată. Cu ele baietii mici cara apa de la izvor, sau puțul de apa. Cofa sau vadra de apa se tine acoperita ca sa nu bea  necuratul din ea.

Pentru mulgerea vacii se foloseste o donița. Aceasta trebuie sa fie curată. Cand se merge la muls vaca, in donita spalata se aduce apa, cu care se spala pulpa si țâțele vacii, si se clatesc mainele! A te duce cu mainele murdare sau cu donita murdara, faci pacat si se poate pierde mana vacii, adica sa devina stearpa! O adevarata nenorocire pentru familie!

Mâncarea se pune pe mese. Masa se menține permanent curată, se freaca cu nisip, cenusa si spalatorul de se face curată.

Oalele se spala bine cu apa clocotita si cu frunze de nuc, de urzica, de alun, de visin, iarna cu ciucălăi de porumb. Se clatesc bine si se usuca in cuptor. Grija mare se acorda oalelor in care se pune laptele la prins pentru a face branza si smântănă.

Casa se tine permanent curată, se aeriseste, se matura, iar primavera gospodinele lichesc cu lut crapăturile din pereți, si dau cu var casa si in interior si pe afara. Acelasi lucru se face cu poiata pasarilor, grajdul si adapostul pentru animale. Asta operatiune se face inaintea Pastelui, insa curatenia se face in mod deosebit,  inainte de a veni preotul cu Boboteaza si ajunul Craciunului. Daca preotul gaseste casa neingrijita, cu prima ocazie, in biserica gospodina este admonestata de preot, si facuta de rusinea satului! Plus ca intra in gura gospodinelor, si a rudelor! Curatenie generala se face si după ce un membru al familiei a decedat, sau după  insanatosire după o boala grea!

Femeile aveau in grija si spalatul rufelor cu apa si lesie. Rufele se uscau afara pe culmea de sub cocioroaba, iar iarna pe culme in apropierea vatrei.

De asemena se spalau asternuturile, iarna se dadeau la ger. La fel hainele din blana! Datorita animalelor din curte, puricii, mai rar paduchii, plosnitile, capusele, erau mereu prezente in casa taranului. Se foloseau diferite plante cum ar fi pelinul, care pus in asternuturi ar fi indepartat insectele sociale!

Igiena personala era rezolvata satisfacator vara, cand imbaierea se facea in ape curgatoare sau statatoare, insa dificila in anotimpul rece. Se incalzea apa, si imbaierea se facea in putini, in ordinea asta: copiii, barbatul si la urma femeia (considerata spurcata)! De, traditii! Sapunul il lua din târg pe bani sau il facea gospodina acasa.

Igiena bucala, era ultima grija a țaranilor! Lipsa dulciurilor nu le creea prea multe probleme, care sa necesite tratametul stomatologic. Iar igiena dentara se facea consumand fructe,  clatirea gurii se facea cu vin si mai ales tuica. Se pare ca barbatii tineau sa faca cat mai des acest tratament oral!

Nu cred ca am epuizat masurile de igiena de la casa taranului roman, de acum 100 de ani! Acum este mai usor! Au aparut masini de spalat, de calcat, detergenti de vase si pentru spalat, sprayuri cu insecticide, odorizante, paste si periute de dinti si alte bunuri care sa asigura un grad mai mare de igiena personala si a casei.

Moldova si painea cea de toate zilele!

20 mart.

In Moldova feudala, cea dintre Carpați si Nistru, cultura cerealelor nu era o prioritate agricola. Cerealele era cultivate pe suprafete mici, doar pentru consumul propriu a populatiei, curtii domnesti, curtilor boieresti, manastirilor si pentru schimb sau vanzare in targuri, fiind cumparat de targoveti.

Moldova medievala era un imens islaz, unde pasteau sute de mii de vite, oi, cai.

In 1830 situația se va schimba. In bine, pentru proprietarii de pamant si in rau pentru tarani. Din 1830 in urma pacii de la Adrianopol dintre imperiul rus si imperiul turc, monopolul de exclusivitate a comertului cu Poarta otomana este spart. Tarile române pot exporta unde vor si ce vor. Cum granele erau cerute de piata occidentala, apare o cerere puternica, la care marii latifundiari din principatele române nu puteau ramane pasivi. In 20-30 de ani, sute de mii de hectare de islazuri sunt arate si transformate in ogoare. Generatia de tarani care a prins aceste schimbari, de voie sau de nevoie, s-a transformat din ciobani, vacari, crescatori de animale, in plugari. Invoielile agricole dintre proprietarii de pamânt arabil, arendasi si tarani au devenit tot mai inechitabile, de aici si rascoalele din aceea perioada!

Am gasit o lucrare interesanta aparuta in 1943. Se numeste “Agricultura veche”  si este semnata de Constantin Garofild. Cartea poate fi accesata pe situl de arhivare www.dacoromanica.ro

Lucrarea este o monografie, privind agricultura din principatele romane si apoi regatul roman. Este foarte documentata si pentru cei de astazi este o posibilitate de a cunoaste cate ceva din istoria tarii!

Agricultura Veche

Voi trece in revista cateva aspecte. Pentru graul de toamnă. (De meționat ca era si grau de primavara).

Pregatirea ogorului.

Aratura se facea imediat dupa recoltarea graului, in situatia cand urma grâul, dupa grâu!  După ce grâul era strans, paiele adunate, miriștea era pascuta de oi, cosita sau incendiata, intrau plugurile pentru arat.

Plugurile erau trase de pana la 6 boi mari. Aratura era de 15-16 cm. adancime la tarani si 16-18 la marii proprietari.

Daca era seceta, se ara, insa brazda nu mai era intoarsa, ca sa nu se piarda din umiditatea solului.

Aratul cu boi

Semanatul

Se facea de țarani manual. Se asezau intr-un șir oblic, unul dupa altul in spate si dreapta celor dinainte, la o departare potrivita, in asa fel,  incat sa nu se arunce pe aceiasi suprafata de pamant, de doua ori samanta sau sa ramana nesemanata.

Taranii aveau un șorț in care tineau semintele, lua cu mana drepta un pumn de seminte si cu o miscare circulara le arunca pe ogor!

După semanat treceau boroanele, care ingropau semintele in sol.

Mai tarziu, catre sfarsitul secolului XIX au aparut semanatorile mecanice.

Semintele erau din recoltele anterioare. De aici daunatorii care afectau recolta, randamentul mic, de aici recoltele scazute la hectar. Daca mai intervenea seceta, sau inghetul iarna, recolta era compromisa.

Primavara, lanurile de grau erau plivite de buruieni.

Semanatorul

Seceratul grâului.

Recoltarea graului pentru samânță se facea mai tarziu, iar de pe celelalte suprafete se recoltau, cand graul dadea in pârg.

Recoltarea era deosebit de obositoare si cu randamant mic, necesitand multi seceratori. Se recolta cu secera. Se taiau paiele de la suprafata solului, se aduna in snop, care se lega, snopii erau adunati in clăi, care se transportau cu carele la arie.

Treieratul

Treieratul se facea la arie cu caii, care calcau snopii de grau si trageau dupa ei un tavalug. Graul era scos din spice si cadea pe arie. Se lua de acolo, se trecea printr-un ciur si se vantura. Graul curat, era pus in saci. Sacii erau dusi cu carele in hambare la uscat sau silozuri. Dupa care, cu carele incarcate cu saci, cate 20-30 de care intr-o coloana, mergeau in gari unde se incarcau in trenuri, apoi in vapoare si la export.

car cu boi

Grâul pentru necesitatile de consum, era dus la moara, macinat si adus acasa. Era pus in lazi. Pentru serviciul de macinat, taranii plateau o taxa “uiumul” in grau, ce ramanea morarului. La Hârlau cea mai cunoscuta moara, era moara lui Zaharia din Munteni, insa mai erau si altele, tinute de proprietari evrei.

Painea in casa, era treaba femeilor. Framantau grâul cu apa, un stop de sare si drijdie de bere. Din aluatul crescut se facea in principal painea, dar si turte, colacii, lipiile (se faceau fara drojdie), dar si cozonacii  si pasca de paște.

Pinea era grea, sățoasa, se pastra mai multe zile. Mancai o felie de paine cu magiun si iti ajungea pana la paranz , care la tara era spre seara.

Painea era rara la tara, baza era mamaliga din porunb.

Am vrut sa ridic un colt de pagina, de istorie a Moldovei, pana nu se uita complet. Mai ales pentru tineri, daca vor avea rabdare sa citeasca aceste randuri. Nu intotdauna painea se lua feliata, cu aditivi si E-uri, din grâu modificat genetic,  de la supermarket. Paine care astazi, este pufoasa, ușoara, fara gust, nesațoasa si care a doua zi, se face firmituri.