Răbojul ciobanilor, instrument de evidență?

RĂBÓJ, răbojuri. 1. Bucată de lemn în formă cilindrică sau paralelipipedică pe care, în trecut, se însemnau, prin crestături, diferite calcule, socoteli (zilele de muncă, banii datorați, numărul vitelor etc.). ◊ Expr. A șterge de pe răboj = a da uitării; a ierta. (Reg.) A crede după răboj = a crede tot ce se spune. A(-și) ieși (sau a scoate pe cineva) din răboj (afară) = a (se) supăra. 2. (Pop.) Socoteală, calcul. Pierdusem răbojul timpului. ◊ Expr. A i se uita cuiva răbojul = a i se uita numărul anilor. 3. Crestătură făcută, ca semn distinctiv, la urechea unei vite. [Var.: răbúș s. n.] – Din bg., sb. raboš.

Necesitatea păstrării unor evidenţe cât mai corecte i-a determinat pe oameni să găsească soluţii şi instrumente pentru înregistrarea tuturor socotelilor pe care le făceau, mai ales în ceea ce privea activităţile comerciale. În societatea tradiţională cel mai cunoscut obiect folosit pentru a înregistra diverse tranzacţii era răbojul. Acesta este un băţ de formă cilindrică sau în patru muchii pe care se fac însemnări cu ajutorul crestăturilor. Uneori răbojul a fost folosit şi drept ,,chitanţă”, prin efectuarea a două seturi de crestături asemănătoare, la cele două capete al băţului; prin rupere sau tăiere, o parte revenea datornicului, iar cealaltă creditorului.

 

Fragment de răboj.

 

 

 

 

 

Scopul răbojului era acela de a însemna datoriile, numărul animalelor, cantităţi de produse agricole sau sume de bani.

De obicei, o cantitate sau un număr era însemnată printr-un simbol convenţional, cel mai adesea fiind folosite crestăturile. Ciobanii foloseau în unele situaţii beţele specifice, numite bâte, pentru a însemna numărul oilor, sau diferite cantităţi de produse specifice mediului pastoral.

Toate oile aduse la stână sunt marcate pentru a se cunoaște proprietarul lor și sunt date în primire ciobanilor, care le vor mulge și vor determina, în funcție de laptele adunat, câtă brânză primește fiecare crescător de animale. Ei folosesc un sistem de calcul vechi de sute de ani, dar extrem de eficient, pentru care utilizează mai multe unități de măsură și un răboj, totul fiind consemnat apoi cu grijă.

Elementul  comun al răbojurilor îl reprezintă, acele crestături dispuse în şiruri şi uneori în registre. Una dintre aceste piese este găsite de cercetătorii de etnografie și folclor era tăiată, cel mai probabil cu prilejul încheierii socotelilor dintre două persoane, fiecare păstrând dovada tranzaţiilor făcute.

Larga întrebuinţare a acestui obiect este dovedită inclusiv de anumite expresii care se mai păstreză în limbajul curent, dar şi de unele surse literare care menţionează întrebuinţarea sa.

Mă uit în dicționarul explicativ al limbii române ediția 2009 (DEX 2009) și constat că răbojul ar fi de origine bulgărească. Să înțeleg că ciobanii daci sau protoromâni, și mai târziu cei modoveni, valahi sau transilvăneni, care utilizau de mii de ani acest instrument de evidență, nu l-au denumit ei, ci i-au așteptat pe bulgari ca să-l denumească?

Despre răboj, N. Drăganu spune că ne-am obişnuit să considerăm răbojul ca un mijloc de contabilitate întrebuinţat exclusiv la stână. Părerea este greşită. Trebuie să ţinem seama, atunci când vrem să lămurim etimologic, că răbojul se întrebuinţa şi la notarea dărilor, a birurilor. În acest sens, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj are o bogată colecţie de răboaje. Acestea sunt nişte beţe tăiate în patru muchi, fiecare muchie fiind destinată unei uliţe a satului. Acest sistem de contabilitate a fost utilizat şi de saşi, dovadă că, în anul 1708, mai era atestat încă în satele din jurul Codlei. Când cineva avea mai multe răboaje, le înşira, ca să nu le piardă, pe o sfoară, fiecare debitor având răbojul său. Un astfel de şir de răboaje se numea legătură, cuvânt care, exact cu acest sens, se întâlneşte şi în proza lui Eminescu („ciobanul ia legătura de răboşuri”). Această legătură de răboaje se mai numea şi salbă.

În cadrul academic al explicării acestei etimologii N. Drăganu introduce şi un fapt anecdotic pe care l-a trăit el însuşi în Rucărul Muscelului. Soţia unui gospodar îl roagă pe acesta să-i facă o salbă de galbeni cum avuse înainte de războiul mondial. Soţul, mucalit, îi răspunde: „O să-ţi fac una de răboaje!”. Bănuim că respectivei gospodine îi era încărcat carul ! În vremurile vechi, fiecare stânaş era, în acelaşi timp, şi proprietarul oilor şi deci, nu avea voie să dea socoteală nimănui de numărul lor. O utilizare şi mai veche însă au avut răboajele la munca făcută de robi sau ocnaşi.

Ţinând seama de toate aceste consideraţii, de sensurile multiple ale acestui cuvânt, N. Drăganu propune, printr-o deducţie logică, etimonul slav robu, cu sensul de „sclav, rob, ocnaş”, „cu sufixul adj ectival os „. În cazul acesta ar fi însemnat, la origine, „băţ de rob” presupunând că fiecare rob, pus la o muncă oarecare, îşi avea băţul său pe care i se însemnau zilele de lucru, bolovanii de sare tăiaţi de el etc.

Considerăm că aceste trei exemple ne îndreptăţesc să afirmăm faptul că N. Drăganu, pe care astăzi îl sărbătorim, s-a impus ca un filolog ilustru al şcolii clujene, dovedind neîndoielnică erudiţie, o cultură multidisciplinară şi claritate academică în stabilirea etimologiilor unor cuvinte controversate ale limbii noastre româneşti.

 

Notă:

Nicolae Drăganu (n. 18 februarie 1884, Zagra, comitatul Bistrița-Năsăud – d. 18 decembrie 1939, Cluj) a fost un filolog, lingvist și istoric literar român.

Referințe:

http://www.ziartarguneamt.ro/un-vechi-instrument-de-calcul-rabojul

ARHIVA SOMEŞANĂ REVISTĂ DE ISTORIE ŞI CULTURĂ SERIA A III-A II/ 2003 , p.256-257.

Fotografie: https://www.facebook.com/Ilyes.Claudiu/?fref=ts