O nouă expoziție de excepție a Muzeului de Etnografie din Iași

Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, în colaborare cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură Iaşi şi Societatea Culturală „Petru Rareş” din Hîrlău, a organizat și deschis expoziţia temporară “Meşteşugul pierdut”: Ceramica în rituri funerare.

Vernisajul ce a avut loc astăzi, vineri, 27 februarie 2015, ora 12.00, în prezența unui numeros public și a părintelui protopop Nicolae Craciun, al protopopiatului Hârlău. Expoziția a fost prezentată de Ovidiu Focşa, muzeograf în cadrul instituţiei ieşene.

Valorificând obiecte din patrimoniul Muzeului Etnografic al Moldovei, expoziţia surprinde implicarea meşteşugului olăritului în practicile ritual-ceremoniale legate de cultul morţilor, încă bine reprezentate în civilizaţia tradiţională. Ceramica tradiţională de Moşi a fost prezentată publicului prin obiecte pe care meşterii olari le-au realizat altădată special pentru zilele de pomenire a morţilor. Valoarea acestor piese de patrimoniu este dată şi de modul arhaic de ornamentare (pictarea cu var, aplicat cu paiul sau cu trestia). Ceramică de Marginea – Suceava de Poiana – Deleni, de Mihaileni, Botoșani.

Fiecare obiect sau grupuri de obiecte au reprezentat cele 3 etape ale ritului trecerii la Domnul a omului. Momentul de dinaintea  morții, momentul morții și momentul de după moarte când se fac pomenirile la înmormântare, de după înmormântare și de peste an.

Voi prezenta mai jos un fragment din prezentarea domnului muzeograf Ovidiu Focșa:

In legendele românești se spune că olarul și-a furat meseria de la Dumnezeu, numai că neputând să aibă suflarea divină, a pus vasele la ars.

Ceramica s-a bucurat de  un adevarat cult în civilizația rurală tradițională. Recipientele speciale însoțesc cele mai importante momente ale vieții omului, de la primul scăldat al noului născut în apa încălzită în vas curat, nou,  care sună bine, (ca pruncul să capete glas frumos), până la înmormântare, când se sparge o oală, odată cu sfârșitul unui destin, odată cu necazul abătut asupra acelei case.

Un întreg mod de viață, un complex de credințe și mentalități pot fi surprinse prin simpla trecere în revistă a atelierului tradițional de olărie: vase mari de fiert găluște la hramuri, cumetrii și nunți, sahane, lăptare, olărețe, țapcane, ulcioare rituale de nuntă, găvănoase și nu în ultimul rând moșoaice pentru pomeni.

Pentru a spera că se va accede unde este bine, răposatul trebuie să aibă un mormânt și să primească îngrijirile îndatinate. Este una din stravechile cutume ale omenirii, pe care le regăsim și astăzi, sub o formă sau alta.

Postexistența mortului este întreținută cu ofrande, acolo unde vasul de ceramică își are rolul său major. La sărbătoarea Moșilor, bucatele rituale erau împărțite în vase negre, de forme și dimensiuni diferite, de regulă mai mici, numite popular moșoaice, ornate sau neornate, a căror rol principal era întemeierea jertfei între cele două lumi. Natura materialului cât și decorul realizat prin pictare, cu paiul înmuiat în var, amintesc despre caracterul efemer al vieții, motiv pentru care se spune că pomana este bine primită.

Așadar ceramica ca principal mijloc de mediere, între cele două lumi, rămâne alături de alimentele consacrate, element de bază în îndeplinirea ritualurilor funerare și postfunerare.

Prezent la vernisaj, părintele protopop Nicolae Crăciun, a subliniat momentul acestei activitați, în postul Paștelui, în preziua sâmbetei Sfântului Toader, pomenirea morților.

Este un moment când creștinii în pomelnice scrise și date preotului paroh, pomenesc pe cei plecați la Domnul, rude, nașii, oamenii  are au făcut o fântână, care au vândut casa sau terenul unde este casa. Este un moment când ne arătăm respectul pentru înaintașii noștrii.

A amintit părintele protopop și despre necesitatea, ca elevii prin intermediul părinților, să se înscrie la orele de religie din școli. Tinerii nu pot fi despărțiți de credința strămoșească, pentru că urmează cursul vieții de la naștere și până după moarte.

Acum voi prezenta mai jos câteva fotografii de la vernisaj.

Le finele activității, cum este tradiția creștină, fiecare participant la vernisaj, a primit după datină, un colac și o cană (din lut, normal) cu vin. Bogdaproste!

Părintele protopop a distribuit revista nou apărută,  „Lumina Credinței”, nr.5/2015, periodic de informație, teologie și spiritualitate bisericească al protopopiatului Hârlău.

O completare: Înregistrarea video de la vernisajul expoziției. Prezentarea făcută de muzeograful Ovidiu Focșa de la Muzeul de etnografie a Moldovei din Iași.

O moară de apă pe Sitna.

Până la apariția morilor mecanice, de mare capacitate și randament, pâinea cea de toate zilele și mămăliga din mei și mai târziu din porumb, se făcea cu făină măcinată la morile de apă.

Destul de răspândite în vechiul ținut al Hârlăului, le găseai pe valea Bahluiului, Miletinului, Jijiei, Sitnei, Bahluiețului, Cozancei, Buhalniții, Cârjoaia etc.

Specific Moldovei medievale, dreptul de vad de moară era exclusiv al domnului. El se înscria în hrisoave de întărire ale hotarelor moșiilor, satelor, târgurilor.

Să dau un exemplu. La 18 februarie 1597, Eremia Movilă voievod (In hrisoavele vechi Eremia Moghilă voievod), întărește „dumneaei cocoanei răposatului Albotă – mare vornic, jumătate din satul Vlădeni și loc de moară pe Jijia, în hotarul satului Vlădeni”.

Morile de apă erau relativ numeroase. Numai pe Bahlui, între hotarul cu moșia Deleni, spre Pârcovaci și până la podul lui Contaș, erau la începutul secolului  XVII,  7 mori de apă aparținând mănăstiri Neamț (Documente privind istoria României A.Moldova,sec.XVII, vol.II, p.30),  mănăstirii Zagavia,  a Domnului (curtea domnească), a târgului și boierilor cu moșii în hotarul târgului.

Cum arăta o moară pe apă?

Lângă un curs de apă, se alegea locul de moară. Se făcea o captare a cursului de apă prin abaterea cursului apei prin îndiguire. Indiguirea se făcea prin introducerea în cursul apei a unor pari și blăni groase din lemn, pentru a crește volumul de apă. Acestă îndiguire trebuie ancorată bine de maluri ca să reziste  la creșterea apei și la viituri, să nu fie luată în aval.

Se construia pe mal, pe piloni de lemn clădirea morii. Sub moară și la 2 metrii de acasta se săpa o scobitură adâncă. Aici se punea oblic scocul morii. Scocul morii se construia pe 2 stâlpi groși, bine înfipți în pământ. De asemenea era așezată pe două tălpi, unul către capătul de sus (capul iazului sau fura morii), și celălalt către capătul de jos spre iazul morii.

Intre scocul morii și captarea de apă, era un jgheab pe care se găsea o stavilă, de unde se dă drumul la apă și se pornea moara, sau prin punerea stavilei se oprea moara.

Elementele morii:

• Ciutura sau roata morii, era o roată mare cu aripi (de obicei 16), din lemn de gorun sau ulm.
• Fusul morii, era din lemn, prins de ciutură, iar din fusul morii pleca un fier lung care se lega la părpăniță o piesă de legatură, care intra în scobiturile pietrei alergătoare.
• ciutura se sprijinea într-o cracană. Peste crăcană se punea broasca din piatră care are un crov mic. In capatul fusului ciuturii este o piatră așezată ca un ou de gaină, călcâiul morii.
• fusul pune în mișcare pietrele de moară în număr de două, suprapuse. O piatră, cea de sus, este alergătoare și cea de jos – zăcătoare. Pietra alergătoare erau puțin înclinată, ca făina măcinată să curgă pe jgheab în lada de făină. Depărtarea dintre pietre se făcea cu ridicătorul. In funcție de nevoie, apropia sau depărta pietrele iar făină era mai mare măcinată (crupe) sau mai mică, cum este făina de grâu.

Clădirea morii era din lemn, acoperită cu șindrilă sau paie, stuf. Fiind construită din lemn, era mai flexibilă la mișcarea puternică a ciuturei și axului, precum și pietrelor de moară. Pietrele de moară se luau de la meșterii pietrari din Deleni. Acestea erau potrivite ca mărime, în funcție de puterea apei și mărimea ciuturei.

Ce mai găseai la moara de apă: In interiorul clădirii morii, războiul morii, cu coșul și postăvița, în care se așează boabele, titirezul care bate în piatra alergătoare, ca să permită căderea boabelor din postaviță, în grinjeul morii.

• Răsucitorul, în legătură cu postavița potrivea curgerea boabelor.
• Ocolii din lemn, puse de jur înprejurul pietrelor de moară pentru a nu se risipi făina pe de lături.
• Făinarii, prin care făina măcinată trecea spre lada de făină, aflată mai jos de pietrele de moară.

Morile erau construite de meșteri, și era îngrijită și pusă în funcțiune de morari.

Morile se puneau în funcțiune foarte simplu: Se ridica stavila apei și permitea apei să intre pe scocul morii. Roata morii se învârtea, mișcarea de rotație  se transmitea prin fus și ax la un dispozitiv care permitea punerea în funcțiune a roții umblătoare. Se făceau reglajele necesare pentru a potrivi roțile de moară, se turnau boabele în coș, care intrau prin mijlocul pietrelor între cele două pietre de moară. Făina măcinată curgea pe un jgheab în lada de făină.

Plata se făcea fie prin lăsarea morarului a unei cote părți (uium) din cerealele măcinate, fie prin plata unei sume de bani, potrivit unui tarif.

Personal nu am vazut la lucru o moară de apă, însă am vazut o moară la muzeul tehnicii populare din Dumbrava – Sibiu. Aici am vazut și o moară cu un rotor de  ciutură cu cupe, o invenție românescă facută cu sute de ani înaintea turbinelor de apă moderne. Acesta avea avantajul că apa învârtea direct axul pietrelor de moară.