Arhiva | septembrie, 2018

Apa, în tradiția și obiceiurile populare.

26 sept.

Magia apei în obiceiuri străvechi, la Avrig

Apa, fără de care viaţa n-ar fi putut exista a exercitat o adevărată fascinaţie de-a lungul timpului pentru toate civilizaţiile precreştine, indiferent de epoca în care s-au format sau de zona în care au vieţuit.      Creştinismul a preluat acest simbol conferindu-i noi valenţe sacrale prin Sfânta Taină a Botezului.

Imagini pentru bobotează

Magia apei i-a fascinat şi pe strămoşii noştri, aceştia acordându-i lichidului primordial un rol important în fiecare etapă a vieţii. Dincolo de consumul cotidian şi de utilitatea zilnică apa devine aproape un personaj ce însoţeşte omul de la primul scăldat ritual, la naştere, până la ultimul, înainte de rugăciunea îngropării.

O serie de obiceiuri străvechi fac şi la Avrig, din apă un element esenţial desfăşurării lor. Având origini păgâne dar  făcând legătura subtilă între două planuri existenţiale – cel fizic şi cel spiritual- aceste obiceiuri au fost preluate de creştinism, legate fiind apoi de diverse sărbători.

Astfel în cadrul acestor obiceiuri apa primeşte valenţe magice – acea apă vie şi apă moartă element cheie în poveştile populare – devenind a viilor sau a morţilor în funcţie de ritualul la care era folosită, dând viaţă sau creând punţi către lumea de dincolo.

Astăzi sunt puţini cei care îşi mai aduc aminte de puterea apei dobândită prin descântece sau gesturi rituale , de sacralitatea acesteia primită prin rugăciune, oamenii de demult s-au dus, au rămas, din bogăţia lor spirituală, amintirile unor ritualuri menite să-i dea apei puteri nebănuite.

Astfel, la Bobotează   femeile se duceau dimineaţa  la cea mai apropiată apă curgătoare din care se stropeau cu mănunchiuri de cimbru şi busuioc şi spuneau :

« Bună  dimineaţa râu de rouă ,

Am venit la apă nouă.

Da’ n’am venit la apă nouă,

Da’ am venit la râu de rouă,

Am venit să mă jeluiesc

De toate relele să mă tămăduiesc.“

Aruncau apoi mănunchiul pe râu pentru tămăduirea bolilor şi spălarea relelor din casă. Se spălau apoi pe picioare în apa rece a râului  şi se întorceau acasă.

Ïn Sâmbăta lui Lazăr (Sâmbăta Floriilor) când se pomeneau morţii exista un obicei pe care îl practicau copiii  şi nevestele căsătorite în dulcele dintre Crăciun şi Postul Paştelui, este vorba de apa morţilor.

Dacă obiceiul de la Bobotează era destinat viilor şi mai ales familiei, gospodăriei, cel din Sâmbăta lui Lazăr era destinat pomenirii morţilor iar apa aceea constituia puntea construită între cele două lumi cea fizică, materială şi palpabilă a viilor şi cea subtilă, misterioasă a umbrelor.

Dimineaţa copiii luau în cană apă neîncepută pe care o duceau rudelor care aveau morţi de pomenit. Fără descântece, fără alte cuvinte decât  „Am adus apă la morţi“. Stăpâna casei, mulţumea, lua cana, golea o parte din apă într-un vas , umplea cana cu apă din casa ei şi punea în căniţă un bănut. Primul bănuţ rămânea în cană până la sfârşit. De regulă prima gazdă la care se duceau copiii era cea mai apropiată rudenie (bunicii) sau naşii şi primul bănuţ era de argint. Gazda care primea apa binecuvanta: „Sa fie binecuvantare pentru vii si de iertare pentru morti“.

Tot în acestă zi nevestele căsătorite în dulcele dintre Crăciun şi Postul Mare al acelui an se găteau cu catrinţă roşie şi se duceau la nănaşă cu apă pentru morţii curţii.  „T-am adus nanasa apa,

Sa fie de viata la jii

Sa fie de iertare la morti,

Jii sa vietuiasca,

Mortii sa hodineasca,

Pentru jii de alinare

Pentru morti de impacare.“

 

În schimbul apei primeau o găină vie.

Aceleaşi neveste la jumătatea postului, la Păresimi, se spălau cu apă neîncepută, se încingeau frumos, cu catrinţa roşie şi mergeau la nănaşă după seminţe de cânepă. Obiceiul şi sărbătoarea se adresa numai nevestelor şi se numea « Amiaza păresimilor ». În ziua aceasta nevestele nu lucrau , se spunea că orice lucru făcut atunci nu ţine mult.

De Sfântul Gheorghe se făcea udatul fetelor. Feciorii din cete udau fetele fie aruncând apă cu găleata de la fântână, fie aruncându-le pur şi simplu în râu sau în trocile fântânilor , se spunea că fetele astfel udate vor fi sănătoase şi frumoase tot anul.

La Izvorul Tămăduirii femeile bătrâne ieşeau la răsăritul soarelui şi aruncau în curte şi în grădină apă adusă inainte de rasarit (la lumina lunii) de la izvor pentru sănătatea familiei, a vitelor, pentru recolte bune şi risipirea bolilor:

« Binecuvanteaza luna

Ca sa fie ploaia buna,

Binecuvanteaza soare

Apa lina lucitoare.

Să aducă sănatate

Si în cara to’ bucate.

Să să duca relele

Peste toate pietrele.

 

La Ispas tot femeile ieşeau la holdă , înainte de răsăritul soarelui şi cu un ștergar nou de cânepă adunau roua de pe holdă , storceau ştergarul în casă într-un vas şi păstrau roua adunată ca leac atât pentru om cât şi pentru vite. Holda astfel « ştearsă » de rouă era păzită de grindină şi făcea spicul plin iar apa (roua) stransa era descantata si folosita de leac:

Apa buna, apa noua,

Apa dintr-un rau de roua.

Cum te saca soarele

Asa sa usti boalele,

Cum te isca luna,

Asa sa fi buna,

Sa lasi copilul curat si luminat,

Cum pe tine cerul te-o lasat.

Sa speli toate relele

Relele si bolile

Sa ramaie sanatos

Si ca ceriul de frumos. »

Crestinismul a determinat sacralizarea descantecelor in locul soarelui si al lunii aparand, in text, Dumnezeu si Maica Domnului. Insa, departe de ochii preotului și de umbra Bisericii femeile foloseau aceleasi vechi descantece dandu-le putere prin credinta lor in ele.

Cu apă « neîncepută » se face descântecul de deochi, se scaldă pruncul, se spală faţa dimineaţa (« sa fii bland ca luna si luminos ca soarele ») sau se « citeşte în ciubăr ».

La « cititul în ciubăr » apa capătă valenţe magice, dincolo de valoarea ei ca şi componenta existenţială, devine oglindă a adevărului în care doar cei curaţi la suflet pot să citească.

Obiceiul ciubărului este stăvechi, trecând mai degrabă în planul ocultismului , dar practicat de veacuri a fost şi el legat de credinţa în Dumnezeu. Curățenia trupului şi a sufletului sunt atribute universale cu valori speciale în orice cultură.

Adaptat la creştinism obiceiul « cititului în ciubăr » se practica în timpul Liturghiei din zi de praznic. Ciubărul era sfinţit, apa adusă de la izvor la răsăritul soarelui. Ïn jurul ciubărului câteva fetiţe , simbol al curăţeniei trupeşti şi sufleteşti , încercau, sub un acoperământ să desluşească ceva în oglinda magică a apei povestind ceea ce vedeau .

De regulă acest obicei se practica pentru aflarea hoţilor, în special a celor de vite,  a tâlharilor sau a dispăruţilor.

Asociată în plan material scurgerii implacabile a timpului , apa este element indispensabil vieţii atât celei materiale cât şi celei spirituale. Dacă Timpul aduce uitarea, alinarea, şterge durerea, ura , temperează patimile, Apa, în credinţa populară, ca element purificator duce cu ea bolile, neîmplinirile, aduce belşug sau dezvăluie prin ochiu-i magic adevărul,  deschide porţi către sufletele celor dispăruţi spălând durerea prin  apa morţilor  şi aducând liniştea celor rămaşi şi, dobândind atribute sacrale prin Taina Botezului, reface legătura dintre Om şi Dumnezeu.

 

Custode Muzeul Avrig,

Maria GRANCEA

 

Reclame

Lada de zestere, o cutie cu mistere și bogăție.

16 sept.

Aproape dispărută azi din inventarul gospodăriilor moderne, lada de zestre tronează încă la loc de cinste în casele bunicilor, aducându-ne nouă, tuturor, poveşti şi amintiri dintr-un alt timp, despre alţi oameni, despre o lume a satului care, din păcate, dispare cu fiecare zi.

Pezente în toate casele ţărăneşti până aproape de a doua jumătate a secolului trecut, lada de zestre a ajuns astăzi să fie extrem de rar întâlnită. O mai găsim în casele bătrânilor şi, la loc de cinste, în muzeele de etnografie. Chiar dacă modernismul aduce cu sine schimbări rapide, influenţând gustul pentru obiectele de mobilier şi pentru felul în care oamenii îşi decorează casele, e bine să amintim, măcar din când în când, de aceste obiecte care ne-au încântat copilăria şi de care ne leagă atâtea amintiri, pentru ca şi cei mai tineri să înţeleagă şi să aprecieze tradiţiile şi obiceiurile ce ne identifică drept români.

lada de zestre

Ca o cutie plină de mistere, din care ieşeau la iveală valuri felurite de pânză, ia atât de delicată a bunicii, încât îţi era frică să n-o rupi dacă o atingi, broboadele de mers la biserică, sumanul bunicului, scoarţele şi macaturile „din zestre“ – aşa privea, cred, fiecare copil lada de zestre plasată în locul cel mai frumos din casa de oaspeţi a bunicilor.

Muzeu_solar 004

Şi cu adevărat era plină de taine, pentru că, odată deschisă, trezea amintiri, ducea cu gândul la întâmplări de demult, la oameni care au fost şi nu mai sunt, la o lume pe care, dacă aveai noroc, o puteai descoperi doar din poveştile spuse de bătrâni, în nopţile de iarnă.

Însă nu doar conţinutul lăzii era martorul unei alte lumi, ci şi decorul deosebit al acesteia, căci meşterii care făureau aceste obiecte atât de preţuite se întreceau în a sculpta sau a picta lada într-un mod cu totul aparte.

În zona Moldovei, lada de zestre era cumpărată de părinţii miresei şi umplută de tânăra fată cu valuri de pânză ţesute în casă, din bumbac sau din cânepă, scoarţe, preşuri de codiţe, ştergare, traiste şi câte altele, trebuitoare la casa omului. Toată acestea erau ţesute de fata ce urma să se mărite. De bogăţia zestrei depindea succesul unei căsătorii. Fata cu zestre mare era „întrebată“ de flăcăii bogaţi şi harnici, iar cea cu zestre puţină sau fără risca să rămână nemăritată, de râsul babelor sau al copiilor. Chiar între fetele din aceeaşi familie exista o competiţie acerbă, unele fiind mai silitoare şi lucrând mai mult, altele, mai leneşe, mai puţin. În funcţie de hărnicie, mama le împărţea lucrurile pe care urmau să le ia atunci când se mutau în casa soacrei.

Zestrea

Tehnica ţesutului din „tort în tort“ presupunea muncă multă, migală şi atenţie. Mai întâi cânepa se culegea de pe câmp, se topea la baltă, se scotea apoi şi se bătea cu meliţoiul, un fel de ciocan din lemn, de răsuna tot satul. După aceea se răgila, se pieptănau firele, se torcea, iar vara se punea la ghilit, adică la înălbit într-o albie sau covată. După ce cânepa se făcea albă, fetele o torceau şi făceau urzeală, bătătură şi apoi pânză din tort în tort. Era muncă multă, povestesc bătrânii, până te vedeai cu o haină pe tine. Într-o iarnă, anotimp prin excelenţă dedicat activităţilor casnice, fetele reuşeau să ţese cam câte 3-4 vălătuci, lungi de vreo 15-20 de metri. Peste ladă, se aşezau apoi „pături de saci“, adică straturi mari cu pânză de sac, ţesută în casă, traiste, scoarţe şi lăicere „în patru iţe, alese“, perne lungi şi perne mici (cultuce), câte 8-10, plapume făcute în casă.

Din pânza de bumbac, tinerele gospodine urmau să croiască iţari, cămăşi şi poale, componentele costumului popular bărbătesc, pe atunci la mare cinste. De asemenea, se ţeseau şi catrinţe femeieşti, chingi şi brâie în culorile steagului românesc sau decorate cu flori şi se coseau ii cu motive specifice.

Sacii din pânză erau mai trainici şi mai rezistenţi şi în plus aveau o altă mare calitate, păstrau mult mai bine cerealele.

Scoarţele erau folosite pentru a acoperi pereţii „casei celei mari“, sufrageria de astăzi, ţesute cu migală, din lână de diverse culori. Pe scoarţa cea mai frumoasă cei doi miri se aşezau în genunchi la biserică, ca să primească binecuvântarea preotului.

Lăicerele erau aşternute de femei pe laiţe, un soi de bănci mai late, care făceau parte din mobilierul oricărei gospodării ţărăneşti, dar şi pe pat sau pe cuptor. Iarna, în lipsa plapumelor, erau utilizate şi ca aşternut pe timp de noapte.

Pernele lungi erau făcute special pentru două persoane, având 80/80 cm şi respectau forma şi lungimea lăzii de zestre.

Din zestrea fetei nu puteau lipsi preşurile de codiţe, cele care se aşterneau în „casa mică“, în „casa mare“ şi în tindă, covoare având pe-atunci doar oamenii mai înstăriţi. Acestea erau ţesute din resturi de materiale, erau călduroase şi rezistente. „În zona Moldovei de Sus, bogăţia textilelor de interior este de un rafinament extraordinar. Sunt valoroase printr-un colorit vegetal, care acolo s-a menţinut mai multă vreme decât în alte părţi, prin motivele utilizate. Dacă în satele de răzeşi femeile dispuneau de timpul lor cum doreau, în satele de clăcaşi femeile aveau timp liber doar iarna, când se aşezau la războiul de ţesut şi făceau adevărate opere de artă. Bogăţia şi valoarea lor constituie o marcă a acestei zone“, consideră Angela Paveliuc Olariu, cunoscut specialist în etnografie.

Izvorâtă din negura istoriei, arta prelucrării lemnului este un vechi obicei românesc încărcat de semnificații. Meșteșugarii români folosind unelte simple ca securea, ferăstrăul, scoaba sau tesla, au creat în lemn forme și figuri, în care au încrustat cu măiestrie, întreaga istorie, credința și speranța în viitor  a unui neam des încercat dar care și-a păstrat întreaga lumină în lada de zestre a inimii. Stilul ornamental, diferit de la o zonă la alta, este cel geometric sacru, dar întâlnim și motive florale delicate, zoomorfe și antropomorfe.

S-ar zice că, coborâtor dintr-o civilizație stelară, românul a încrustat în lemn întregul său univers cu soare, lună, stele, planete, plante, animale, zeii și eroii printre care și-a trăit de fapt întreaga existență, laolaltă cu speranțele și dorințele de viitor pentru cei dragi. Tehnica artistică a tăierii puțin adânci în masa lemnului, așează dulgheritul românesc,  pe culmile artei tradiționale a lemnului în Europa.

Pe lăzile de zestre principalele motive regăsite sunt: Floarea Vieții, Soarele, rozeta, crucea, spirala, punctele, Pomul Vieții, Casa Omului, bradul și uneori câte o siluetă omenească. Sunt simboluri ale vieții și fertilității care ne duc cu gândul la femeie, la uniunea femeie – bărbat.

Menționate documentar începând cu secolele XVIII-XIX, lăzile sau cuferele erau la început simple obiecte de mobilier având destinația de a păstra hainele de sărbătoare ale proprietarilor casei. Cu timpul au căpătat o valoare specială, devenind un simbol al tinerei femei, care desprinzându-se de părinți își începea noua călătorie în viață alături de cel drag.

Cutia plină de taine și povești este martorul unei alte lumi și duce cu gândul la întâmplări de demult. Traversând mai multe generații, moștenindu-se de la mamă la fiică, depozitând veșmintele tradiționale, cele pe care le poartă mireasa la nuntă și după aceea, unele piese rămânând conservate aici pentru înmormântare, devine clar că, lada de zestre aparține principiului feminin, asemenea tuturor recipientelor (cupă, pahar, cană, ceașcă ), analogia ladă-corp sau ladă-femeie, fiind evidentă.

O veche ghicitoare spunea: ,,Am o lădiță; Și în lădiță am o porumbiță; Dacă zboară porumbița; Nu am ce face cu lădița.”

Dincolo de simbolistică, lada de zestre avea și o valoare estetică, fiind fie decorată cu încrustații, fie pictată folosind culori naturale, ori ferecată în metale prețioase. Ea arăta de asemenea, atât hărnicia miresei, dragostea părinților cât și vrednicia familiei din care aceasta venea. În interior erau așezate țesături, covoare, cămăși, ștergare, fețe de masă, unele transmise pe linie maternă, ca niște straie de lumină, din generație în generație.

Nu trebuia să lipsească din interior nici crucea și icoana,  ca semne ale binecuvântării părintești și cerești ce aveau să-i însoțească pe miri de-a lungul întregii lor vieți. Un alt simbol deosebit, nelipsit din ladă, era oglinda în care privindu-se, mireasa se pregătea pentru mire.

Lada de zestre a fetelor de măritat reprezenta hărnicia și averea fetei.  Lada de zestre (cufăr, lada miresei, sipet) era confecționată din lemn sculptat sau pictat cu motive florale. La început lada de zestre era confecționată de tatăl miresei și tot el era cel care inscripționa pe ea simbolurile sacre ale vieții și fertilității care trebuiau să aducă sănătate, belșug și prosperitate celor doi însurăței.

Dar zestrea era obligatorie și pentru bărbat, el trebuind să aibă animale, pământ, căruță și casă în care să poată găzdui zestrea de lumină a femeii  Lada de era confecționată din lemn de tei sau de fag și se spune că tăiatul și căratul lemnelor din pădure se făcea după un anumit ritual existând multiple interdicții de timp, de loc și de comportament.

Scoaterea din casă ceremonială a lăzii de zestre se făcea de către flăcăi,  care o așezau în mijlocul curții, apoi cântau și dansau în jurul ei.   Lada era apoi urcată într-un car cu boi, peste ea se punea un covor și mireasa era așezată deasupra, fiind purtată cu alai prin tot satul pană la casa mirelui care o aștepta. Lada de zestre se răscumpăra ca și mireasa la nuntă. Ea era adusă în casa mirelui cu o zi înainte de nuntă sau în alte zone la o săptămână după nuntă, și era așezată în odaia bună la capătul patului sau lângă peretele dinspre răsărit.  Se încheie astfel aici povestea lăzii de zestre devenită din pocalul purtător și dătător de viață, un simplu păstrător al hainelor de lumină ale omului în călătoria sa spre eternitate.

Năvrama purtată de mireasă în noapte nunții, era așezată pe fundul lăzi de zestre, iar la moarte, această năframă se punea pe fața femeii la deces. In alte locuri, năframa de la nuntă, a fetei avea cusute de duști numele miresei și a mirelui. După nuntă era așezată pe fundul lăzii de zestre. La moartea unuia din soți, naframa era ruptă în două. Jumătatea unde era scris numele celui decedat era pusă în sicriu, iar cea cu numele soțului supravețuitor era pusă înapoi în lada. Urmând ca la moartea lui, să fie pusă în sicriu. Era credința, că astfel se vor reîntâlni pe lumea cealaltă. (muzeograf Ovidiu Focșa).

Referință: https://spiritdacic.blog/2018/08/26/lada-de-zestre-la-romani/

https://doxologia.ro/societate/traditii/lada-de-zestre-un-depozit-de-frumos-de-trainicie

https://harlauletnografie.wordpress.com/2013/03/03/naframa/

Fotografiile îmi aparțin și sunt fotografiate la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău.