Astăzi 28 februarie, la Casa de Cultura din Hârlău a avut loc o activitate culturală sub coordonarea profesoarei Petronela Miclăuș și coregraful Angela Pascaru. Activitatea a avut formatul unei șezători cu titlul: „Să-l cinstești pe tatăl tău și pe mama ta”
Activitatea a fost prezentată de elevii școlii gimnaziale “Petru Rareș” din Hârlău, dar și de ansamblul de dansuri al Casei de Cultura din Hârlău “Dor de folclor”, format din elevi cu vârstele cuprinse între 8 și 14 ani.
Șezătoarea nu a respectat tradiția populară. A fost doar un pretext pentru ca elevii să recite poezii despre mama, s-au cântat melodii cunoscute de muzică ușoară și folk închinate mamei, dar și prezentarea unor pilde cu conținut religios specifice adunărilor cultelor neoprotestante.
La un moment dat aveam impresia că sunt la o adunare de la o casa de rugăciuni.
Costumele au fost puse la dispoziție de Casa de cultură. Este de apreciat totuși efortul copiilor de a învăța aceste poezii, cântece, pilde religioase.
Am făcut câteva fotografii:
Casa de Cultură din Hârlău
Un reportaj video de la activitate găsiți aici http://newspascani.ro/
Scriitoarea Niculță – Voronca Elena, într-o lucrare apărută în 1915, Sărbătoarea Moșilor în București – studiu comparativ, ne dă câteva informații, privind obiceiul de a lega la mână sau la gât șnurul alb-roșu – mărțișorul de 1 Martie.
“Mărțișoarele ce se port în Bucovina și Moldova nu sunt decât două fire de ață: una roșie, culoarea sângelui și alta albă, sucite la un loc, pe care le porți timp de o lună la gât, și apoi le anini pe un cireș înflorit, sau pe un trandafir înflorit, și astfel dai zeilor sacrificiul tău, ești sănătos tot anul. Cine ia ața aceasta e bolnav tot anul. (…)
Mărțișorul pe care-l poartă fetele și damele chiar la gât, la mână, este un ban atârnat de un fir de mătase roș și alb, ceea ce înseamnă albeața feței și sănătate.
Ața ne aduce aminte obiceiul româncelor de a purta ața sau lâna roșie la mână sau la gât, ca să nu se deoache sau, îndată ce le doare o mână, de a-și pune lână roșie , pentru a amăgi zeul ce și-ar fi îndreptat dorința asupra omului, de ai lua viața, prin boala ce la popor se chiamă : pocitură care vine de la o putere supranaturală, iar deochi, când vine de la oameni despre care se spune că au sângele rău, fiind înturnați a doua oară la piept”.
Ca o concluzie: Tradiția de acum 100 de ani era ca fetele și femeile să-și lege la mână un fir de lână roșie cu alb împletit, iar la gât un bănuț de argint, pentru noroc, sănătate și frumusețea sufletească și trupească. Deci în vechime, tinichelele oribile de pe tarabe nu-și aveau locul.
O primăvară frumoasă doresc doamnelor și domnișoarelor care simt românește și iubesc tradiția strămoșească!
Referințe: Niculță-Voronca Elena, Sărbătoarea Moșilor în București – studiu comparativ Editura Tipografia Nicolae Stroilă- București 1915
Pregătirea spirituală pentru sărbătoarea Paștelui începe din ultima săptămână a Câșlegilor de iarnă, numită de popor și Săptămâna Albă. In acest interval de timp nu se mănânca carne, este permis a se consuma ouă, lapte și produse obținute din lapte dar nu se fac nunți sau alte petreceri cu muzică.
Săptămâna Albă se termină cu Duminica Lăsatului de Sec care, cândva, era o adevărată sărbătoare familială și chiar comunitară, încă din preziua acestei duminici, femeile pregăteau bucate pentru masa nocturnă la care participau toți membrii familiei și invitații acesteia: vecini, rude, prieteni. Petrecerea nocturnă purta numele de Lăsatul Secului și continua până către miezul nopții, moment în care fiecare mesean mânca în mod ritualic câte un ou zicând: „oușor, oușor, să-mi fie postul mai ușor”.
In Duminica Lăsatului de Sec fetele și flăcăii rămași necăsătoriți în câșlegile de iarnă erau luați în derâdere în cadrul unui obicei numit strigările de peste sat. Flăcăii se adunau în cete, se urcau pe înălțimile satului de unde slobozeau roți mari din paie aprinse și-i satirizau, prin strigături sub forma de dialog, pe cei ramași necăsătoriți.
Fiecare cerc de foc descris este punctat cu strigăte: „– M–o mânat, măăă…”, iar alt fecior, ce învârte roate la nici zece metri distanţă, întreabă: „– Cine te–o mânat, măăă?” Şi imediat vine răspunsul: „– Fetele din sat, măăă…” şi dialogul continuă: „– De ce, măăă? – Să le mărităm cu toţi nebunii, măăă…. -Pe cine, măăă? – Pe Gheorghe, măăă – Cu cine, mă… –Cu Maria, măăăă – Să trăiască, măăă, Să se înmulţească măăă – Câtă frunză și iarba , măăă.”
Auzi măăă! Ce măăăă?
Ileana lui Mardare
Nu-i frumoasă cu îți pare
De o vezi în bătătură
Ai fugi o săptămână
sau
– Bună ziua moșule,
– Mulțam ție flăcăule
– Ia băiete fata mea
Că-ți dau șase vaci cu ea.
– Să-mi dai de două ori șasă
Fiică-ta-ți numi trebuie acasă.
O dată strigătura terminată, după un răgaz de câteva minute, băieţii încep să strige iar: „Arde dealu! Arde Dealu!” sau „Merge Ana la culcare /Îmbrăcată-n în pijamale/ Pijamale cu steluţe / Lua-ar dracu de maimuţă/ Se constată astfel că satira socială este voalată, fiind mascată de strigăturile cu caracter matrimonial, în cadrul cărora persoanele alese pentru a fi „căsătorite”, sunt „ăia care nu-s de treabă, care-s vai de capul lor”.
Prima zi de după Lăsatul Secului se numea Lunea curată, zi în care femeile nu lucrau nimic în afara de spălatul ritual al vaselor pe care, mai apoi, le urcau în podul caselor. Tot în această zi, după petrecerea bahica nocturnă, unul dintre membrii familiei se scula mai de dimineață, lua fața de masa cu firimiturile ramase de la ospăț, iesea cu ea afară si arunca resturile de mâncare păsărilor din curte zicând: „Veniți păsări sa vă dau și vouă din bucatele mele cu care prind postul, dar si voi sa prindeți post de la bucatele de vara”. Acest ritual avea scop profilactic și apotropaic, de apărare a viitoarelor recolte de atacul pasarilor.
Marțea din prima săptămana a Postului Mare era numita și Marțea strâmbă sau Spolocania. In aceasta zi femeile luau furca de tors și mergeau la crașma satului pentru a se „clati” cu tuică de mâncarea de frupt (de dulce). Aici, ele beau rachiu fiert cu piper în credința că le va crește cânepa mare, iar pentru a fi sigure de aceasta reușita aruncau cu paharul de băutura în tavan zicând: „atâta să crească cânepa în vară”.
In aceasta zi se mănâncă doar pâine nedospită și se bea moare de varză acră.
In prima sâmbătă din Postul Mare se sărbătorea Ziua lui San – Toader, sfânt care a fost canonizat de către biserica ortodoxa datorita faptelor sale dar pe care îl ține de teama pedepselor aplicate tuturor celor care nu-l respectau. San – Toader și caii ce-l însoțeau rupeau, conform tradiției, lanțul lui Sânt – Ion pentru a lasa drum liber anotimpului calduros. Ei păzeau Soarele pentru a evita fuga acestuia catre miaza – noapte si pentru a salva, astfel, omenirea de la noaptea, veșnică.
Cailor lui San-Toader le erau consacrate de la cinci până la douăsprezece zile, începând cu Lunea Curată, Săptămâna Albă fiind cunoscută și sub numele de Săptămâna Cailor lui San – Toader. Conform credinței populare, caii lui San -Toader sunt ființe mitice hipomorfe, cu aspect de flăcăi dar care au coadă, ascunsă în ițari, și copite, ascunse în opinci. Ei întronează ordinea la începutul Postului Mare, închizând șezătorile și petrecerile. In nopțile Cailor lui San – Toader, fetele nu mergeau la șezatori, se închideau în case și răsturnau cu gura în jos toate vasele pentru a împiedica aceste spirite năprasnice sa se ascundă în ele.
Cel mai important, dar si cel mai temut, dintre cai este San – Toaderul cel Schiop sau San – Toaderul cel Mare celebrat în sâmbata Săptămanii Albe.
In săptămâna numita a Cailor lui San – Toader, femeile nu urzeau,”pentru a nu li se încurca firele”, și nu torceau, ca „sa nu te calce caii”.
In sambata lui Toader, înainte de răsăritul soarelui, fetele se duceau în pădure, în locuri curate, „unde nu ajung găinile și nu se aud câinii”, și căutau rădăcini de iarba mare sau popalnic. Când săpau aceste plante, în locul de unde luau rădăcinile puneau sare, făina sau alte produse. Intoarse acasă, fetele fierbeau aceste rădăcini iar cu leșia rezultata se spălau pe cap în credința ca le va crește părul mare și frumos. După spălarea capului, în timp ce se pieptănau, fiecare zicea: „Toadere, San – Toadere,/Dă cosița fetelor cât coada iepelor/Si chică pruncilor cât coama cailor”.
Tot în dimineața Sâmbetei lui San – Toader, se mai obișnuia ca fetele să adune din ieslea cailor strohul de fân, il fierbeau în vase curate și se spălau cu fiertura astfel obținuta pe cap, în credința ca vor avea părul frumos și bogat și vor fi plăcute flăcăilor.
Un alt obicei din aceasta zi, păstrat până târziu în Bucovina, era acela al tunderii coamei la viței și mânji și al cozilor la iepe (acțiune cunoscută sub numele de costrujire), părul rezultat fiind pus în mușuroaiele de furnici pentru ca „animalele din gospodărie să se înmulțească precum furnicile”.
In sâmbăta de San – Toader se făcea coliva de grâu (Coliva lui San – Toader) care se ducea la biserica unde se sfințea și se împărțea copiilor sau oamenilor săraci. Din aceasta sâmbăta începeau slujbele speciale pentru morți, slujbe ce aveau loc în fiecare sâmbătă din Postul Mare și se terminau în Joia Mare.
In Sâmbăta lui San – Toader se desfășura, astfel, un scenariu complex de înnoire simbolica a timpului calendaristic, celebrat alta dată, mai ales în mediile pastorale, la început de primăvară.
Din marțea de după Lăsatul Secului începe Postul Mare propriu-zis, ce durează șapte săptămâni, etapa calendaristică în care nu se consuma carne, lapte, brânză și oua, alimentația bazându-se integral pe produsele vegetale. In aceasta perioada în gospodăriile tradiționale se desfașura o intensă activitate în domeniul industriei textile casnice. Se torcea de zor, se țesea iar femeile tinere si fetele iși coseau, pe ascuns, frumoasele camași cu care se îmbracau în ziua de Paști.
Mijlocul Postului Mare este marcat prin ziua numita Miezul Paresimilor.
Această sărbătoare cade întotdeauna într-o zi de miercuri. Ziua oferea, alta dată, gospodinelor prilejul de a numara ouale stranse pâna atunci și de a evalua numarul de ouă de care aveau nevoie pentru buna pregatire. a Sărbatorii Pascale De asemenea, femeile socoteau acum cat s-a tors din cantitatea totală de cânepă, apreciind data aproximativă când urma să se termine operația, întrucât era obligatoriu ca aceasta activitate sa se încheie până la Joia Mare.
Vinul constituie un bun cultural. Este factor al vieții sociale
Comunicat din 1990 a Comisiei Europene.
Pâinea si vinul vieții veșnice
Pâinea si vinul, grâul si vița de vie apar în ceremonialul funerar românesc atât dinainte de creștinism cât, mai ales în cel creștin. In creștinism aceste doua elemente au o semnificație deosebită. Mâncând pâinea și bând vinul transformate, în timpul Sfintei Liturghii, în trupul și sângele lui Hristos, creștinul se unește cu Acesta, făcând să crească, în același timp, relațiile dinlăuntrul unității Bisericii ca trup al lui Hristos: „Căci o pâine și un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 17). Mâncând din trupul lui Hristos și bând sângele Lui, creștinul gustă din împărăția Cerurilor încă în viață fiind. Ce mângâiere mai bună putea primi bietul om, neînsemnat ca firul de nisip, dar în același timp depașindu-și micimea prin zborul sufletului sau frămantat de neliniști, decât aceasta adevarată „arvuna” a vieții de veci, „leac al nemuririi”, atât de mult căutate?
Dogmatica ortodoxă ne spune că au fost alese aceste doua alimente de baza ale omului, pâinea și vinul, ca „produse specifice ale priceperii omenești în materie de hrană”. Dumitru Staniloaie însa, explică alegerea pâinii prin aceea ca păinea adusa la altar se va schimba în Trupul lui Hristos, semnificând viața credincioșilor oferită ca dar lui Hristos, Care se va oferi la rândul său, ca dar suprem. Pâinea este, deci, viață. De asemenea, vinul este îndoit cu apă, alt element natural care duce cu gândul la „apa vie”, la „râul și apa vieții”arătate de înger în Apocalipsa (22, 1-2).
Ion I. Ionica observă ca, la începuturile ei, religia creștina a avut o înrâurire asupra vechilor reprezentari populare agrare, făcând asocierea mistica a Mântuitorului cu grâul și vinul, cărora le daruiește un „nimb de sfințenie singular în lumea vegetală”.
In nenumarate colinde care au străbătut veacurile, Iisus Hristos apare ca avand caracter de „divinitate a fertilitatii câmpului”, iar grâul – ca o ipostază a trupului Domnului. De altfel, în Țara Oltului există credința ca „în bobul de grâu se vede chipul Domnului Hristos”.
Din făina de grâu și apă se face aluatul, „arhetip al genezei si materie sacra” din care se prepară pâinea și colacul. Aluatul din grâu ne duce cu gândul la „aluatul” din apă și lut, pe care, la începutul timpului, Dumnezeu l-a modelat pentru a face omul și l-a insuflețit suflând viața asupra lui. Tot astfel omul neolitic modelase din lut chipurile divine iar „femeia neolitica a animat divinitatea din lut (figurinele, vasele) și din aluat (pâinea, colacii) arzându-le în cuptor”. Este usor, deci, de asemănat pâinea cu viața omului și „ciclul vegetal al grâului, deschis de sămanța semănată și închis de sămanța recoltată” cu „lacunara formula a vieții omului: nașterea, căsătoria și moartea„.
In ceremonialul funerar grâul apare sub forma colivei peste care preotul toarna vin în timpul rugăciunilor, precum și sub forma colacilor care se împart pe tot parcursul evenimentului, „de sufletul mortului”.
Vinul Cinei celei de Taină a fost roșu, dulce, amestecat cu apă
Deşi Legea nu impunea folosirea vinului la sărbătorirea Paştelui iudaic, în epoca post-babiloniană s-a generalizat utilizarea lui ca o „tradiţie de la cei bătrâni”. Cunoaştem până azi aceste „tradiţii din bătrâni” deoarece, în secolul al II-lea după Hristos, rabinii evrei le-au codificat în cartea numită Mitna. Aflăm astfel că pe parcursul mesei rituale iudaice de Paşti capul familiei binecuvintează, folosind anumite formule rituale (berakoth), pîinea şi patru pahare de vin pe care le împarte apoi celorlalţi.
La mesele rituale se folosea un vin special, obţinut prin stoarcerea uşoară (fără a zdrobi sâmburii) a strugurilor potrivit principiului „cu cât sunt strugurii storşi mai puţin, cu atât vinul este mai bun”. Cel mai apreciat vin era obţinut din mustul scurs prin greutatea proprie a strugurilor zdrobiţi. Vinul ritual era aşadar un vin curat, neamestecat cu nimic altceva.
În ceea ce priveşte culoarea vinului, la masa pascală era utilizat vinul roşu care, de altfel, era vinul cel mai răspândit, în antichitate, în Palestina ca şi în Grecia. O serie de afirmaţii incidentale din Vechiul Testament cum ar fi „nu te uita la vin cum este el de roşu” (Pilde 23, 31) sau expresia „sânge de strugure” (Fac. 49, 11; Deut. 32, 14) folosită pentru vin confirmă preponderenţa vinului roşu.
În vechime vinul era băut neamestecat cu apă, dar, în perioada elenistică, sub influenţa grecească, se generalizează consumul vinului diluat cu apă. Cartea Mitna priveşte ca de la sine înţeles utilizarea în cult a vinului amestecat cu apă iar rabinul Eleazer chiar interzice rostirea binecuvântărilor asupra vinului nediluat. Se pare că diluția era destul de mare adică 1/3, dar aceasta în condiţiile unui vin tare şi probabil dulce, în condiţiile unui climat cald cum este în Palestina.
La Cina cea de Taină, Mântuitorul Iisus Hristos a urmat ritualul unei mese pascale făcând gesturile tradiţionale ale capului de familie evreu dar dându-le un înţeles cu totul nou identificând pâinea cu Trupul Său şi vinul cu Sângele Său pe care îl va vărsa pe Cruce pentru Mântuirea lumii. El a binecuvântat vinul ritual iudaic din struguri (fermentat), roşu, dulce, amestecat cu apă .
În Biserica primară se folosea vinul roşu
Sfânta Liturghie fiind o actualizare a Cinei celei de Taină, Biserica a căutat să utilizeze acelaşi tip de vin pe care l-a folosit şi Mântuitorul. Ca urmare, de la început, a fost preferat pentru Sfânta Liturghie vinul curat, roşu şi dulce, care se amesteca cu apă în timpul pregătirii darurilor. La argumentul istoric pentru folosirea vinului roşu la Liturghie se adaugă cel simbolic în sensul că acest vin este un simbol mult mai potrivit pentru sângele Mântuitorului.
Vinul la nuntă
Nunta este una din cele mai complexe obiceiuri etno-folclorice. Am tratat pe larg etapele nunții pe acest blog.
Vinul și rachiul sunt prezente în toate etapele nunții. De la chemarea la nuntă, la tocmirea nașilor, cununia religioasă, cu ocazia orațiilor, închinării la daruri și la pahar, masa cea mare, jocul.
Insăși alaiul de nuntă, când mirele merge la nași sau spre casa părintească venind de la casa miresei, este însoțit de personaje care oferă băutură. Iată un alai de nuntă: In frunte merge colăcerul cu plosca cu vin, apoi brădarul cu bradul împodobit, flăcăii îmbrăcați în haine de sărbătoare călare pe cai împodobiți cu flori și panglici. Urmau căruțele (carele, trasurile). In prima căruță stătea nașul cu ginerele, în a doua nașa, fetele și nevestele mai tinere, în a treia și următoarele nuntașii, iar în ultima lăutarii.
Nuntă anul 1930
Ceremonialul de nuntă este în totalitate însoțit de consumul de vin și țuică.
Vinul la botez.
Pentru creștinarea la biserică a copilului nou născut, nașii aduceau la biserică vinul și uleiul folosit în ceremonalul religios.
Se mergea la casa părinților copilului, unde se scălda copilul. La ceremonialul primei bai participau, nașa (în unele locuri și nașul), moașa, mama copilului și femeile din familie.
După ce copilul a fost scăldat, la cumetrie cu tot ceremonialul în covata de scăldat și apa din scăldătoare, cei prezenți la botez (doar femeile iar în unele regiuni și nașul de botez), sunt cinstiți cu vin sau rachiu din plosca plină și plini de voie bună, pentru că nașterea și creștinarea unui copil era o bucurie în familie, se intra în casă unde, regăseau pe bărbați și petrecerea cumătriei continua, ca și în zile noastre de altfel, cu mâncare, băutură, cântec și joc.
Intre nași și fini se stabilea o legatură puternică, la fel ca și între cumetrii. Erau aproape ca o înrudire. Acest lucru ducea la unele obligații, cum ar fi aceea a finilor de a duce colacii nașilor la o dată stabilită. Fiecare fin aducea nașului unul sau doi colaci. La intrare în casă nașului a finilor, mai întâi închină colacii și oferă daruri nașilor. Interesant este că la data stabilită de ambele părți, la nași vin atât finii de botez cât și finii de nuntă.
Nașii care se pregatesc din timp pentru acest moment, dau o masă stropită din belșul cu rachiu și vin.
O altă ipostază a vinului “Paosul”.
Paosul constă dintr-un recipient, pe vremuri din lut, mai târziu din sticlă, acum din plastic, plin cu vin (nu este o preferință anume de culoare sau calitate ca la vinul liturgic). În gâtul recipientului se pune un colac, și lipit de colac o lumânare.
Cu paosul preotul stopește în cruce mormântul.
De asemenea se stropește mortul și înainte de înmormântare, deoarece în credința populară, stopitul reprezintă o curățire a sa de toate păcatele făcute în viață. Doar așa se poate prezenta în fața lui Dumnezeu, curat și spălat de păcate.
Obiceiul este vechi, și se practica acum 2000 de ani la romani. Inainte de incinerare, mortul era stropit cu vin. După incinerare cenușa și rămășițele erau din nou stropite cu vin.
Virgiliu spunea: “După ce rămășițele au fost prefăcute în cenușă și s-a stins flacără, se spălau cu vin”
O concluzie:
In viața de toate zilele, țăranul român nu bea decât la diferite prilejuri. Și prilejurile sunt destule la țară. Adalmaș la o vânzare-cumpărare, la sosirea unei rude, la întâlnirea cu o rudă, prieten, la începerea sau terminarea unei trebi (lucrări), la bucurie, la supărare, la câștig și pierdere, de Paști, de Crăciun, de ziua numelui, de ziua de naștere, ca medicament, de sete, la praznic și pomană, etc. Dacă aduni toate aceste zile care sunt motiv și prilej de consum de bautură, puține zile ar fi când nu ar avea de ce să bea.
In general țăranul român nu facea excese la bautură. Consuma atât cât să se simtă bine, „că doar și mâine este o zi”. Nu faceau excese decât cei care erau nărăviți la băutură. Aceștia erau ținta criticilor și glumelor sătenilor. Bărbații mai puțin și femeile mai mult. Iată câteva ziceri despre cei care le cam place băutura: trage la musteață; trage la măsea; suge bine; este bun sugaci; bea de usucă; bea de zvântă; vede fundul paharului când duce paharul la gură; nu duce la ureche; îi sfârie gâtul după rachiu; umblă ca șarpele după băutură; pentru el mâncare-i fudulie, băutura este ce este.
Insă bețivii au și stigături de încurajare la băutură:
Bună-i vinul, nu-i ca apa,
Nici friptura nu-i ca ceapa
Noi om bea cât om putea
Ș-om plăti, când om avea
Sau.
Buna-i vinul, bine-mi place
De parale nu-ș ce-oi face,
Noi om bea cât om putea,
Ș-om plăti când om avea.
De asemenea erau și îndemnuri la băutură: Cine n-a bea de dușcă/Să moară de pușcă. sau Cin’n-a bea paharul tot/Să pupe mâța-n bot.
După cum am anunțat pe pagina de Facebook (H), a comunității pentru Hârlău, astăzi la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, în cadrul Festivalului Viei și Vinului, a avut loc o expoziție de ceramică din fondul de tezaur a Muzeului de Etnografie a Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” din Iași.
Au fost expuse vase destinate pentru păstrat și servit vinul. Exponatele fac parte din centre de ceramică din majoritatea județelor Moldovei.
Câteva exponate din cadrul expoziției.
Surpriza pe care a făcut-o vizitatorilor domnul Paul Iancu, a fost un mini concert de muzică instrumentală, chitară, susținut de domnul Ioan Alupei. Acesta a prezentat celor prezenți melodii de pe albumul „Parfumul muzicii de altădată”, lansat cu această ocazie. Albumul este minunat, fiind o muzică excelentă, pentru acasă, o muzică de ambianță și relaxantă. Il felicit și-i doresc să aibă succes la public.
Si cum nu pot termin a acest articol fără a posta două fotografii cu scoarțe (covoare populare) vechi de peste 100 de ani, din colecția Muzeului de Etnografie a Moldovei.
In săptămâna dinaintea postului Paștelui, creștinii ortodocșii intră în „Săptămâna Albă sau a brânzei”. In această săptămână nu se mai consumă carne, iar în zilele de miercuri și vineri se face dezlegare la oua, lapte, branză și pește. In calendarele bisericești, pentru aceste zile apare mentiunea „harți”, un termen popular care desemneaza zilele de dezlegare a postului.
In Sâmbăta lăsatului sec de brânza, Biserica îi pomeneste pe toți bărbații și femeile care au fost „luminați prin postire”. Această zi este numită „a asceților”. Biserica îi așează ca modele, călăuzitori pentru parcurgerea postului și a pocăinței.
Duminica care precede intrarea în Postul Paștelui exista rânduiala de a se cere iertare. Este cunoscută sub denumirea de „Duminica Iertării”. Așadar, prima încercare de ieși biruitori din lupta cu păcatul este iertarea, reîntoarcerea la iubire. Din păcate, aceasta slujba unica, lipsește din multe biserici. Faptul ca e întalnită mai mult în mânăstiri, denotă despărțirea noastră de duhul Bisericii. Aceste rânduieli sunt trepte spre a deschide inima către „o altă lume”. Din cauza păcatului, omul a pierdut puterea de a păși în mod natural către Dumnezeu. Și prin aceste rânduieli, Biserica ne poartă încet catre unirea cu Dumnezeu.
Mai sunt cateva zile până la intrarea în Postul Sfântului Paști. Acest post este ajutorul pe care ni-l daruiește Biserica spre a pune capăt „celor vechi” și a intra întru „cele noi”. Indiferent cât de grele sunt condițiile în care trăim și cât de mari sunt obstacolele ridicate de cei din jurul nostru, nimic nu trebuie să ne oprească din a lua în serios Postului Sfintelor Paști.
In vechile tradiții populare, Lăsata Secului păstrează urmele multor practici precreștine, specifice unor populații străvechi agrare, marcând începutul de an agrar.
Oamenii din comunitățile agrare arhaice, sărbătoreau acest important prag care în vechime marca echinocțiu de primăvara – primăvara astronomică-
Astfel pe seară, în satele de odinioară, unde apropierea dintre sacru și viața de toate zilele era mai stânsă, se adunau mai multe familii la casa unuia dintre ele. Mâncarea fiind pregătită cu o zi înainte fiind Săptămâna albă, mâncărurile obișnuite erau brânza cu smântână, laptele dulce cu tocmaci, sau tăiței ori plăcinte numite “învârtite”.
Obiceiul cerea ca toți participanții să mănânce și să bea pe săturate, ca în Postul Mare să nu mai dorească aceste bunătăți.
In timpul acestor mese, orice copil care strănuta primea de la părinți un bănuț, un miel, un mânz sau chiar un vițel.
Un alt obicei este ca fiecare mesean să-și ceară iertare de la toți ceilalți meseni, ca să fie absolvit de greșelile din timpul trecut.
Lunea, era spolocania, adică pregătirea vaselor de gătit pentru a se prepara hrana de post. Era un mare păcat să gătești pentru post în vase în care s-a gătit în câșlegi.
Etnografie si folclor in zona Hârlău 