Arhiva | Ianuarie, 2017

Cânepa, de la sămânță la pânză

25 Ian

Cânepa, de la plantă, la fuior și pânză.

Pe teritoriul României cultura de cânepă se pierde în negura timpurilor. Și în zona Hârlăului cânepa a fost cultivată de peste 2000 de ani pentru fibre. Îmbrăcămintea purtată de strămoșii noștri, traci, daci, sarmați era din cânepă.

Pe teritoriul Daciei, sursele documentare menționanează cânepa ca o plantă folosită exclusiv pentru producerea de fibre.

În perioada medievală era de neconceput să fie gospodărie, sau moșie boierească sau mănăstirească fără o plantație de cânepă pe ea. Țăranii dar și boierii, aveau așa zise cânepiști. Pe actualul teritoriu al României  găsești în zone din vecinătatea unor localități din mediul rural locuri cunoscute cu numele de cânepiște: «La cânepiști», pentru că aceste cânepiști erau locații care rămâneau foarte mulți ani pe același loc și astfel denumirea lor se statornicea. Asta fiindcă nu era o rotație a culturii, mai ales că terenurile pentru cânepiști erau mai rare. La cânepă se cere o anumită uniformitate a terenului, atât să fie plat, dar și din punct de vedere al fertilității. Se fertiliza într-un anumit fel. Era cultura numărul unu. În perioada medievală nu grâul era numărul unu, ci cânepa, pentru că toată familia trăia din cânepă. Cu asta se îmbrăca, din ea își făcea lenjeria de masă, de pat și tot ce era într-o casă din țesătură. După care a urmat evoluția în finețe, în tipul de profil, în tipul de tors, amestecul de pânzeturi în pânzeturi cu bumbacul și chiar cu mătasea. Un anumit tip de fir de cânepă folosit pentru anumite tipuri de pânzeturi. Am găsit în documentările mele lista de dotă pentru fiice de mari boieri unde prosoapele și cămășile de cânepă și in erau trecut separat în listă. În acele vremuri îngrășământul de bază era gunoiul de oaie bine fermentat, lăsat ani de zile înainte de a fi împrăștiat pe sol. Această metodă de îngrășare a parcelelor cultivate cu cânepă a durat din perioada medievală până în 1950-1960.

Obținerea fibrelor

Perioada cea mai delicată și care pune probleme pentru cultura de cânepă este trecerea de la plantă la fibră. Cânepa ca și plantă este o cultură ușoară, exceptând momentul recoltării la cânepa de sămânță. Dar la cânepa de fuior nu sunt probleme în prezent. Pe suprafețe mici, înainte vreme, țăranii o recoltau manual în două faze: cânepa de vară și cânepa de toamnă, cânepa avânt două momente de maturare diferite. Plantele mascule sunt cânepa de vară și plantele femele sunt cânepa de toamnă. Femeia punea mâna pe fiecare plantă și o smulgea și avea ceva de smuls, fiindcă densitatea de semănare mergea până la 800 de plante germinabile pe metru pătrat. Cu cât era mai deasă, cu atât era mai bună, de mai bună calitate. Într-o astfel de plantație de cânepă aproape nu intrai, atât de deasă era”.

După recoltare cânepa se lăsa un timp oarecare la uscat, crudă, după care se ducea la topit. Snopii de cânepă erau ținuți în apă de baltă sau apă de râu. În baltă unde era nămol și unde apa se încălzea de obicei de la soare, prin încălzire naturală fibra ieșea mai albă și mai moale, în urma procesului de topire. Dacă o topeai în apă curgătoare, apă mai rece, cu temperatură neconstantă, acolo fibra ieșea mai aspră și nu atât de lucioasă. Dacă rupeai cânepa verde, rămânea o fibră galben-verzuie, însă după topit, fibra ei devenea albă, albă-cenușie sau albă-argintie, sau galbenă.

topitul cânepii

Statul în apă făcea ca fibra să se desprindă de pe țesutul lemnos. Fibra este în afara tulpinii, dar ea este prinsă prin lignină și pectină. Acestea sunt două substanțe care când intră în contact cu apa și cu bacteriile din apă, se desface pectina și lignina și asta ajută la desprinderea fibrei de pe lemn. După ce se scoate cânepa pusă la topit, se spală, după 10-15 zile, interval care depinde și de temperatura apei, că dacă este mai caldă, timpul este mai scurt, iar dacă este mai rece, durata crește. În oricare din situații, când scoteau cânepa de la topit, se spălau tulpinile acelea topite, după care se punea la uscat și era un întreg meșteșug, că nu se usucă foarte simplu. Cei în vârstă își amintesc de topitoriile care erau pe valea Bahluiului. Primul semn că era o topitorie era dat de mirosul puternic specific, de putrezit și cânepă, alt semn erau țărușii cu care cânepa era ancorată pe fundul apei.

După topire, cânepa (tulpinele) se usca la soare, după care se melița (n.r. reprezintă acțiunea de a zdrobi și a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase cu ajutorul instrumentului numit meliță, pentru a alege fuiorul sau pentru a obține câlții). Melița era o sculă în care puneai snopul de cânepă topit și uscat, după care era bătut cu mâna. În gospodărie era meliță făcută din lemn cu care băteai și toată puzderia aceea a lemnului pur, până când toată se separa de fibră și fibra rămânea undeva într-un caer, brută. Deci obținea fibra aceea albă, alb-argintie, care pe urmă trecea printr-un proces întreg, se pieptăna cu un tip de piepteni speciali. Prin pieptănare se extrăgea fibra scurtă sau câlții, că era și fibră scurtă, iar restul era fuiorul. Fuiorul era de obicei fibra lungă, care putea ajunge până la un metru, un metru și jumătate, chiar mai mult și care apoi se peria, trecea printr-o serie de perii și se făcea caiere.

Țesătura de cânepă este o țesătură aspră, dar în același timp e o țesătură care nu se împacă deloc cu apa. În momentul în care ai așezat-o, automat ea o absoarbe. Este extraordinar de higroscopică. Asta este una din calitățile ei. Apoi, este o plantă excepțională în schimbul de gaze între corp și mediul exterior. N-o să transpiri niciodată într-o haină de cânepă. De-asta se și făceau cearșafuri de cânepă. Niciodată nu se transpiră în ele. În vremurile modern, cele mai bune mărci de blugi se confecționează din fibră de cânepă.

Înainte de 1990, lenjerie de pat din cânepă nu găseai, dar produse de cânepă da, așa cum se găseau și foarte multe produse de in. Uitați-vă că în momentul de față nici in nu prea mai găsim. Inul este în aceeași situație. În clipa de față țesăturile de cânepă sunt niște produse de lux, ca și cele de in”,

Torsul cânepii

În satele de altădată, femeile se luptau să iasă un fir de foarte bună calitate, pentru că era și o competiție între gospodine și fetele de măritat. Ca să vă dați seama, când mai multe torceau la șezătoarte, ghemurile rezultate din tors, rămâneau la gazdă și fiecare știa cine a tor caierul de cânepă. Și atunci i se ducea vestea celei care a tors cel mai cel: «Domne, aia nu toarce bine», «Cealaltă nu toarce uniform», «Aia nu toarce repede», «De la anul mergem dincolo, pentru că e o femeie extrem de serioasă care toarce subțire, un fir de foarte bună calitate».

După tors, urma înălbirea și tratarea cu cenușă a fibrei, pentru înălbirea cânepii toarse, care se transforma în jurebii (n.r. fascicul de ață), era un rășchitor (n.r. unealtă pe care se deapănă firele textile de pe fus sau de pe ghem, pentru a le face fascicule), în care se înșiră firele și din acelea rezulta jurebia de cânepă, pentru că este și jurebie din fibră de lână. Jurebia sunt fibrele acelea care au fost trecute pe acel rășchitor, într-un anumit fel puse pe el. Ei, dar acele jurebii se puneau într-un cazan, peste care se punea o pânză și peste care se punea cenușă, că la vremea aceea nu era sodă să fie spălate, ci totul se făcea cu cenușă de sobă. Dar și cenușa era de un anumit tip de lemn, fag, stejar, de obicei era de esență tare, nu de esență moale. După ce se punea cenușa, se turna apă opărită peste cenușa respectivă și se lăsau fibrele acolo aproape o zi sub leșia aia. Cenușa, datorită clorurii de potasiu și a oxidului de potasiu, prin amestecarea cu apă fierbinte se transforma într-un fel de leșie, după care fibra aceasta leșiată se scotea, se spăla, se bătea cu maiul (n.r. unealtă de îndesat, cu care se băteau textilele), după care se punea la uscat. De acolo cânepa se ducea pe vârtelniță (n.r. unealtă de lemn cu ajutorul căreia se deapănă firele de cânepă), tot așa o sculă făcută din două în cruce, cu niște cuie la capete și în care se puneau aceste jurebii și se transformau în gheme. Deșirai practic jurebia și o puneai în gheme.

Țesutul cânepii la războiul de țesut

Ei bine, cu ghemele respective gospodinele se duceau să pregătească războiul de țesut. Se lua în funcție de tipul de țesătură pe care vroiai să-l faci. Nu orișicine știe să facă asta. La nivelul satelor de azi nu cred că mai sunt 5-6% dintre femei (mai ales în vârstă) care știu să ia pentru război. Nu cred că sunt în ziua de astăzi, sunt multe fete din satele de astăzi care au preluat tehnica țesutului de la mame sau mai degrabă de la bunici. Multe din ele poate au văzut cum se face, dar niciodată n-au deprins tehnica asta. După aceea toate firele erau duse la țesut. Faimoasă era așa zisa țesătură în brăduleț. Dacă o să vă uitați peste vechile țesături de cânepă, o să vedeți că în față au ca model un fel de brăduleț pe două rânduri”.

Despre țesut am scris aici: https://harlauletnografie.wordpress.com/2013/03/22/tesaturi-populare-din-moldova/

Despre albitul țesăturilor din cânepă dar și in, am mai scris pe acest blog: ghilitul pânzei. https://harlauletnografie.wordpress.com/2016/04/14/ghilitul-albitul-panzei-altadata/

În ziua de astăzi, de frica poliției care te poate acuza că cultivi cânepă pentru droguri și a legilor antidrog, oamenii satelor nu mai cultivă cânepa în cânepiște. O altă cauză este inundarea pieței cu articolelor de îmbrăcăminte sau așternuturi de pat din celuloză sintetică. În plus tehnologia greoaie și obositoare de producere a fibrei și țesăturilor din cânepă a făcut ca în multe sate, cei care cunoșteau meșteșugul culturii de cânepă, a prelucrării fibrei și a țesutului au murit, tinerii nu au mai preluat tehnologia culturii și prelucrării cânepii.

Uitați-vă că în momentul de față nici in, nu prea mai găsim. Inul este în aceeași situație. În clipa de față țesăturile de cânepă sunt niște produse de lux, ca și cele de in. Și nu ai garanția că este sută la sută fibră naturală.

Dacă aveți acasă splendidele prosoape, cămăși, lenjerie de pat, fețe de pernă din cânepă utilizați-le cu grijă, sunt rare și sănătoase.

Acestre rânduri sunt un omagiu adus femeilor dintotdeauna, care prin munca lor grea și obositoare, au îmbrăcat atâtea generații de copii și maturi din satele și târgurile de altădată.

Un film demonstrativ  de 15 minute cu tehnologia producerii țesăturilor de cânepă.

 

Satul: tradiție, supravețuire și speranță.

25 Ian

Am ales ca temă  satul transilvănean pentru două motive principale:

Primul motiv este sensibilitatea profundă a transilvănenilor faţă de semnificaţia satului românesc în istoria poporului român, după cum se vede de pildă la poeţi și prozatori ca George Coșbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga și Liviu Rebreanu.

Al doilea motiv este starea precară și incertă a satului românesc începând cu epoca colectivizării, industrializării și urbanizării comuniste și continuând cu fenomenul emigraţiei în străinătate în perioada care a urmat după anul 1990.

Situaţia dramatică a satului românesc de astăzi este percepută în mod acut și de Biserică, deoarece preoţimea ortodoxă română din mediul rural simte cum îmbătrânește rapid satul românesc, scade numărul botezurilor și al cununiilor, în timp ce crește numărul deceselor, al înmormântărilor iar oamenii devin tot mai săraci.

  1. Spiritualitatea tradiţională a satului românesc

În discursul său de recepţie la Academia Română din 5 iunie 1937, intitulat Elogiul satului românesc, poetul şi filosoful român Lucian Blaga dezvolta de fapt metafora sa poetică „veşnicia s-a născut la sat“ şi argumenta că satul românesc este „singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, este unanimul nostru înaintaş fără nume”.

Prozatorul Liviu Rebreanu în discursul său de recepţie la Academia română din 29 mai 1939, intitulat Laudă ţăranului român, afirma că „la noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare. Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi – omul român.“ Şi, ceva mai departe Rebreanu preciza: „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.”. ,,Aurul curat” din sufletul ţăranului despre care vorbea Rebreanu este de fapt spiritualitatea profundă a ţăranului, lumina credinţei și a hărniciei, a dărniciei și a jertfelniciei ca dăruire de sine și dăinuire spirituală în timp și peste vremuri diferite.

Cuvântul „ţară” vine de la latinescul „terra” („teritoriu”). „Terranus” este ţăranul, cultivatorul pământului, cel mai ataşat de ţară, cel care are cea mai intimă legătură cu ţărâna și cu ţarina, cu solul. Cuvântul românesc „pământ” vine din latinescul „pavimentum”, care înseamnă vatra sau locul bătătorit de locuitorul şi cultivatorul statornic al terenului sau al solului. Pământul este deci în acest sens terenul lucrat, umanizat și sfinţit. De aceea zice românul: Omul sfinţeşte locul!

Cuvântul „pământean” înseamnă de obicei în limba română „omul locului”, adică indigenul, dar în limbaj liturgic el este şi locuitorul statornic al planetei Terra, adică al Pământului. Pământeanul este omul, compus din humus (humă) și anima (suflet raţional), o sinteză mistică între materie și spirit, între, ,,ţărână și suflet viu”: „iar noi pământenii din pământ suntem zidiţi și în același pământ vom merge” cum se spune în Slujba înmormântării. Pământeanul poartă deci în el taina mormântului şi a cerului, a morţii trupului şi a nemuririi sufletului, fiindcă el este ţărână modelată după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu. În acest sens, pământeanul cultivă deodată cu pământul şi dorul veșniciei.

Pe lângă percepţia atemporală a istoriei de către ţăran, pe care o subliniază Lucian Blaga, expresia ,,veșnicia s-a născut la sat” poate semnifica și faptul că la sat, mai mult decât la oraş, pot fi mai uşor percepute şi apreciate prezenţa Creatorului în natură, valoarea naturii înconjurătoare ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie cultivat în relaţie de recunoștinţă faţă de Dăruitor, precum şi legătura indisolubilă dintre cult şi cultură, având ca bază agricultura. La sat, cultivarea pământului este adesea însoţită de acte cultice precum binecuvântarea holdelor, a semănatului, a fântânii, a primelor roade ale pământului, iar în unele regiuni Troiţele străjuiesc fântânile, colinele sau drumurile din mediul rural. Toate slujbele de binecuvântare a cultivării pământului evidenţiază legătura între rugăciune şi acţiune, încât omul credincios și harnic se conduce după principiul: „totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu”!

După cum observă Părintele Dumitru Stăniloae, ţăranul român vede prezenţa harică şi ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său: „Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El spune în Mioriţa: «Pe un picior de plai,/Pe o gură de rai». El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, încât foloseşte pentru ei diminutive: (de familiaritate – n.n.) «Dumnezeu drăguţu’», «Măicuţa Domnului».

Metafora „veşnicia s-a născut la sat” semnifică şi percepţia relaţiei dintre timpul acţiunii și timpul rodirii. Poţi să organizezi totul foarte bine din punct de vedere tehnic sau practic, dar dacă ploaia nu vine la timp sau vine cu grindina mare, cultura agricolă poate fi compromisă! Pentru agricultor, între sămânţa semănată şi recolta scontată este o legătură spirituală trăită existenţial în rugăciune, răbdare și speranţă.

Este vorba de un timp al aşteptării, al binecuvântării şi al rodirii pe care ţăranul îl înţelege altfel decât muncitorul sau inginerul care apasă pe buton în fabrică şi obţine imediat rezultatul dorit sau program.

satul-iarna

La sat, viaţa este înţeleasă şi ca timp binecuvântat pentru a sfinţi locul în care trăim”. Iar dacă sfinţim locul în care trăim pe pământ putem spera să primim şi un loc în ceruri, „un colţişor în rai”– cum spunea Părintele Paisie Olaru de la mănăstirea Sihăstria de Neamţ. De asemenea, satul are un cult al pomenirii morţilor şi al legăturii dintre generaţii, mult mai profund decât oraşul. Creaţiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înţelegerii sensului sfânt al vieţii şi al morţii. Din experienţa Liturghiei euharistice, a vieţii ascetice şi a dăruirii jertfelnice s-a format spiritualitatea poporului român, ca fiind un popor care a interiorizat și asumat jertfa Crucii şi lumina Învierii lui Hristos în viaţa lui.

O înaltă expresie a capacităţii artistice a sufletului ţăranului român pătruns profund de jertfa Crucii şi bucuria Învierii, ne-o arată sculptorul Constantin Brâncuşi în Ansamblul comemorativ al eroilor români din Primul Război Mondial, de la Târgu-Jiu. Acesta simbolizează, într-o concentrare triptică: taina iubirii jertfelnice, a bucuriei pascale şi a luminii eterne. Un memorial al morţii jertfelnice pământeşti devine motiv de meditaţie asupra misterului vieţii şi iubirii cereşti de dincolo de moarte, exprimând, într-o formă artistică modernă, nouă, vechea tradiţie liturgică şi culturală a satului românesc.

Asemenea ţăranului credincios din trecut şi de astăzi, sculptorul Constantin Brâncuşi simţea că trăieşte şi creează în interiorul lumii create de Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului. De aceea ca sculptor el respecta liniile din lemn și din piatră imprimate de Creator în însăși structura materiei care urma să devină epifanie sau simbol al spiritului prin lucrarea artistică a sculptorului român.

Înclinaţia românilor spre dimensiunea veşnică a existenţei, izvorâtă parcă dintr-o dorinţă ascunsă de a opri timpul în loc, sau măcar de a mai încetini grabnica lui trecere, sunt ilustrate atât de frumos şi în poezia lui Blaga intitulată „Sufletul satului”: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept / ci adânc în pământ undeva”.

În Elogiul satului românesc, Lucian Blaga mai constată că: „A trăi în sat înseamnă a trăi în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie (…). Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria“ făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti“.

  1. Criza actuală a satului românesc:

Ne întrebăm astăzi dacă satul românesc mai trăieşte, cum constata Lucian Blaga, în „zariştea cosmică“, sau dacă ţăranul român mai poate să determine „destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală”, cum spera Liviu Rebreanu.

Este limpede pentru noi toţi că satul românesc nu mai este astăzi tot ceea ce Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu considerau că este cu mai bine de 70 de ani în urmă, dar nici nu se poate spune că nimic din ce a fost în trecut nu mai poate fi recuperat sau cultivat astăzi, ca urmare a unor rupturi profunde existente între istoria sau tradiţia bogată a satului românesc şi situaţia lui actuală.

satul-romanesc

Satul nostru românesc a tezaurizat o mulţime de valori spirituale, morale și culturale care trebuie aduse din nou în actualitate, fără a cădea însă într-o nostalgie a repetiţiei trecutului. Din nefericire, în zilele noastre se constată o criză a satului românesc atât din punct de vedere practic cât şi spiritual. Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică şi abandonare practică, între identitate tradiţională şi supravieţuire precară.

După cum remarcă domnul Pierre Rabhi din Franţa, pământul hrănitor din mediul rural este astăzi elementul cel mai neglijat şi mai ignorat de către marea majoritate a comunităţii ştiinţifice, a intelectualilor, a politicienilor, a oamenilor în general. Cu toate acestea, pământul care ne hrăneşte este principiul primordial fără de care nimic nu se poate realiza viabil. În consecinţă, el trebuie să constituie, în mod legitim, obiectul vigilenţei şi al protecţiei tuturor. Ciudată şi primejdioasă ignoranţă în sânul unei societăţi supra-informată despre orice, în afară de esenţial!

Ne mirăm astăzi că nivelul de trai al ţăranului român a rămas mult în urmă! Deşi adevăraţii ţărani muncesc din zori şi până în noapte, în România se practică o agricultură de subzistenţă, adică de supravieţuire. Cauzele acestei situaţii sunt multiple: criza economică care a urmat celor două războaie mondiale, colectivizarea impusă de regimul comunist, şi insuficienta atenţie cu care au fost tratate satul românesc şi agricultura românească după anul 1989 până azi, mai precis lipsa de strategie coerentă și coresponsabilă pe termen lung privind prezentul și viitorul agriculturii românești.

În tot acest timp ţăranii români au dus-o greu: au luptat în războaiele mondiale între anii 1916-1918 şi 1940-1945, unii dintre ei plătind cu jertfa vieţii lor împlinirea măreţelor idealuri de libertate şi unitate naţională, alţii au suportat cu greu ocupaţia trupelor sovietice (1944), au îndurat foametea anilor 1946-1947, teroarea colectivizării din perioada 1949–1962 şi umilinţa dispreţuirii credinţei şi a tradiţiilor strămoşeşti sub regimul comunist, care l-a înstrăinat pe ţăranul român de el însuși încercând să-l transforme forţat în lucrător industrial. În prezent (după 1989), ţăranul român trăiește suferinţa dezrădăcinării sale şi a înstrăinării sale prin emigraţie în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor ţări, decât pentru propria sa patrie de origine.

Toate aceste vitregii îndurate de ţăranul român au avut efecte devastatoare la nivelul identităţii și mentalităţii sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieţii sale tradiţionale şi generând în mediul urban transformări negative de ordin spiritual, cultural şi demografic.

Deşi se considera ideologic un câştig, rezultatul colectivizării comuniste a fost dezastruos și demolator pentru identitatea și demnitatea ţăranului și a satului în general, iar pierderea a fost enormă. Un profit fără proprietate! CAP-urile  erau în teorie proprietatea tuturor ţăranilor, dar, de fapt, a niciunuia dintre ei. Un profit fără libertate! Colectivizarea a fost un proces forţat, nu a fost o asociere liberă, nici binevenită şi nici bine gândită. Pierderea simţului proprietăţii și a demnităţii omului liber a fost o pagubă pe termen lung, a dus la degradarea comportamentului uman prin nivelare și constrângere. De asemenea, ea a dus la pierderea iniţiativei particulare şi la pierderea încrederii în corectitudinea retribuţiei pentru munca prestată. În consecinţă, ţăranii de astăzi au o mare reticenţă în a lucra pământul prin asociere agricolă din cauza traumei colectivizării forţate şi a dezamăgirilor suferite ca urmare a experienţei lor negative cu CAP-urile.

Deşi nici până astăzi nu s-a încheiat anevoiosul proces de retrocedare a proprietăţilor confiscate de către regimul comunist – după 20 de ani de la publicarea Legii Fondului Funciar (18/1991) -, totuşi, din cele 12 milioane de hectare teren arabil, 9 milioane s-au restituit proprietarilor, creându-se astfel aproximativ 4 – 5 milioane de proprietari de parcele mici a câte 0,5 – 1 ha de teren. Lipsa unei gândiri unitare în organizarea eficientă a agriculturii, numărul mic al programelor de sprijinire a investiţiilor, subvenţiile foarte reduse, valorificarea dezorganizată a producţiei, ne diminuează nouă românilor mult şansele de redresare a agriculturii şi ne împiedică să valorificăm potenţialul natural existent în spaţiul rural.

Prin urmare, criza actuală a satului românesc este amplificată şi de tensiunea existentă între potenţialul de dezvoltare şi neputinţa de afirmare. Ţară cu pământ bogat, dar cu ţărani săraci! Mult teren agricol, dar fărâmiţat, multe speranţe, dar puţine mijloace de a-l lucra eficient și de a valorifica recolta obţinută. Dorinţa de a avea sau a face ceva rentabil şi lăudabil, dar şi neputinţa de a ajunge la acel ceva!

Aşa cum afirma recent Domnul Emil Boc, suntem astăzi în situaţia în care, deşi “ţara noastră are capacitatea de a hrăni 80 de milioane de oameni, din nefericire, importă cea mai mare parte a produselor agroalimentare!”. Altfel spus, terenul cultivabil al României poate hrăni 80 de milioane de oameni, dar când? și cultivat de cine? De români sau de străini? Oricum, nu poate exista cu adevărat ţară românească fără ţărani români!

Potrivit Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, cu o suprafaţă totală de 238 mii km2 şi o populaţie de peste 21 milioane de locuitori, România, este ca mărime mijlocie, cel de-al doilea stat-membru al Uniunii Europene, după Polonia. Ea reprezintă 6% din suprafaţa totală a Uniunii Europene şi 4% din populaţia acesteia. Zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul ţării, cuprinzând 45,1% din populaţie, şi anume, 9,7 milioane de locuitori.

Restructurarea și eficientizarea reală a agriculturii românești vor avea un impact deosebit asupra economiei rurale în general, având în vedere că agricultura continuă să rămână cea mai importantă activitate din spaţiul rural şi o sursă esenţială de venit pentru gospodării și pentru piaţa internă sau chiar și externă. Populaţia activă reprezintă 46,3% din totalul locuitorilor din spaţiul rural şi poate contribui la susţinerea creşterii economice din zonele rurale, dacă vor exista mijloace de stimulare adecvate.

Biserica Ortodoxă Română militează cu responsabilitate pentru dezvoltarea rurală, și pentru că majoritatea populaţiei sărace din mediul rural este creștin ortodoxă, iar preoţii noștri de la sate se confruntă cu multe probleme de ordin social și pastoral. Criza economică, şomajul, dezvoltarea rurală insuficientă şi emigraţia spre ţări mai bogate au creat o criză majoră a satului românesc, care se zbate între tradiţie și supravieţuire, cu speranţe firave pentru viitorul apropiat.

La nivelul Patriarhiei Române, în satele sărace, avem multe biserici în construcţie, mai ales acolo unde n-au existat niciodată biserici, iar altele necesită restaurare sau reparaţie. Avem nevoie de case parohiale, pentru ca preoţii să locuiască în sat, dar şi de cantine parohiale, pentru ca oamenii săraci să fie și mai mult ajutaţi cu o supă caldă, cu un prânz, mai ales sâmbăta, după parastas sau duminica, după Sfânta Liturghie. Sărăcia actuală de la sate ne determină să organizăm mai multă solidaritate între parohiile urbane și cele rurale și mai multă cooperare cu autorităţile locale și cu posibili donatori.

Aceste activităţi social-pastorale coordonate de Biserică întâmpină însă dificultăţi din cauza situaţiei economice precare a multor comunităţi din mediul rural. Există în rândul preoţilor noștri multă voinţă de a ajuta pe cei săraci, dar puţine mijloace de a realiza cele ce sunt urgent necesare.

Se constată tot mai mult că în satul în care nu este biserică, nu este preot, nu este casă parohială, sau preotul nu locuieşte în sat, ci la oraş şi face naveta la sat, există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puţină solidaritate între oameni, mai puţină comuniune și mai puţină bucurie. În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranţă, organizând programe de întrajutorare frăţească și mobilizând oamenii credincioşi să-i ajute pe cei mai săraci, situaţia spirituală și socială a parohiei este diferită. Deci, actul religios nu are numai o consecinţă cultică sau spirituală, ci el influenţează şi viaţa socială, aduce un spor de calitate vieţii într-o anumită comunitate. Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învăţător şi medic, între toţi factorii de răspundere, se creează speranţă mai multă şi comuniune spirituală mai intensă. Totuși nu putem cere credincioşilor noştri să contribuie foarte mult la dezvoltarea activităţii social – pastorale a Bisericii în comunitatea rurală dacă ei sunt foarte săraci. În acelaşi timp, nu trebuie doar să aşteptăm ajutorul statului român, ci trebuie să încurajăm și să preţuim agricultorii harnici şi darnici din comunitatea noastră românească. Suntem interesaţi ca satul românesc să fie un sat în care viaţa să fie o binecuvântare, nu o înstrăinare a oamenilor de propriul pământ și de propria identitate. Aceasta înseamnă că putem să învăţăm și din experienţa altora, dar şi să valorificăm din trecutul satului românesc unele virtuţi spirituale, morale și practice, cum sunt: credinţa, cinstea, hărnicia, dărnicia, simţul proprietăţii și al iniţiativei, solidaritatea și comuniunea în comunitatea rurală și între comunităţile rurale.

În limba română, se spune despre ţăranul harnic şi priceput că este gospodar, însă cuvântul “gospodar” vine din slavonă şi înseamnă “domnitor”. Deci, într-un fel, un om gospodar este un domnitor pe moşia sacel care are grijă de aceasta, o apără şi o cultivă, fiind bucuros de frumuseţea şi rodnicia ei. Gospodarul adevărat simte o răspundere constantă pentru moşia moştenită de la moşi – strămoşi. El exprimă sentimentul recunoştinţei când moşia rodeşte şi se bucură că o poate dărui sau transmite în stare bună urmaşilor. Am dat doar un exemplu de valorificare spirituală și etică a unor termeni vechi din tradiţia noastră.

  1. Speranţă pentru satul românesc: o agricultură rentabilă, orientată etico – social și ecologic

Speranţa pentru satul românesc se află într-un viitor pregătit în mod activ, nu doar aşteptat în mod pasiv. Speranţa aceasta este ca ploaia care cade pe solul deja pregătit. Ploaia care vine de sus nu depinde de noi, dar lucrarea pământului depinde de noi, astfel că atunci când vine ploaia, aceasta trebuie să cadă pe un sol pregătit. Viitorul trebuie pregătit cu discernământ critic şi creator, dar și cu efort stăruitor.

La punerea în practică a oricărui proiect major trebuie avut în vedere nu numai profitul material imediat, ci şi câştigul spiritual pe termen lung. Profitul material pe termen scurt poate fi mare, dar consecinţele pe termen lung pot fi uneori negative. Lacom de câştig sau profit imediat şi nelimitat, omul individualist din epoca modernă și postmodernă, secularizat, exploatează în mod excesiv şi neraţional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Astfel omul secularizat care a pierdut simţul spiritual al relaţiei sale cu pământul, nu mai sfinţeşte pământul, ci îl otrăveşte, îl degradează şi-l îmbolnăveşte. Ca atare, criza ecologică sau criza mediului înconjurător este și o criză spirituală, o consecinţă a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat.

Prin urmare, agricultura nu trebuie redusă la o industrie agrară, la o lăcomie pătimașă după profit material cu orice preţ, ci trebuie avută în vedere şi bogăţia spirituală a relaţiei om – natură și a oamenilor între ei și între generaţii succesive. Cu alte cuvinte, nu contează doar cantitatea materială obţinută imediat, ci şi calitatea relaţiilor oamenilor cu natura şi între-olaltă. Economicul nu mai trebuie separat de etica socială și de responsabilitatea ecologică. Practic, pentru prezent şi viitor, trebuie promovate atât dezvoltarea asociaţiilor agricole pentru producţie mare (hrana întregii populaţii a ţării şi export), cât şi fermele de familie în care se cultivă în mod deosebit relaţia familie – pământ şi relaţiile interumane. La nivelul acestor ferme de familie, cultura tradiţională şi relaţiile interumane se păstrează mai puternic decât la nivelul fermelor de tip nord-american, industrial. Noi considerăm că ambele forme pot coexista în mod complementar. Valorile etico – sociale permanente privind generaţia prezentă şi generaţiile viitore însă trebuie cultivate în ambele forme de agricultură.

Mai precis, natura trebuie mereu cultivată ca dar al lui Dumnezeu, pentru noi şi pentru generaţiile viitoare.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea în acest sens: „natura nu-şi îndeplineşte rolul ei fără om, sau printr-un om care lucrează contrar ei. Prin coruperea, sterilizarea şi otrăvirea naturii, omul face imposibilă existenţa sa şi a semenilor săi. Astfel, natura nu este numai condiţia existenţei omului singular, ci şi a solidarităţii umane. Natura apare într-un mod cu totul clar ca mediul prin care omul poate face bine sau rău semenilor săi, dezvoltându-se sau ruinându-se el însuşi din punct de vedere etic sau spiritual”.

Între creaţie şi Creator, între dar şi Dăruitor există o legătură de viaţă, pe care Sfânta Scriptură o descrie ca fiind: „legământul veşnic dintre Mine (Dumnezeu) şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pământ” (Facere 9, 16). Libertatea noastră însă, a fiecăruia dintre noi şi a tuturor împreună, este cea care poate transforma o legătură sănătoasă şi sfântă a vieţii într-o legătură a degradării şi a morţii. Agricultorul adevărat este harnic şi darnic; responsabil de a înmulţi darurile și bucuria de a face pământul roditor. Dăruim semenilor noştri ceea ce am primit de la Dumnezeu ca dar, la care am adăugat munca şi priceperea noastră; astfel realizăm o bogată comuniune veşnică divino – umană, unind, prin agricultură, cultul şi cultura, știinţa practică și spiritualitatea profundă.

În plus, viaţa înseamnă mai mult decât consum, deoarece nu trăim numai biologic, ci și spiritual. Viaţa înseamnă mai ales comuniune de gândire şi de acţiune între contemporani, dar și între generaţiile trecute şi cele viitoare.

În faţa nelimitatei dorinţe de câștig „mereu mai mult” care ruinează planeta pentru profilul unei minorităţi, sobrietatea este o alegere conştientă inspirată de raţiune. Ea este o artă şi o etică de viaţă, sursă de satisfacţie şi de profundă stare de bine. Ea reprezintă o poziţionare politică şi un act de rezistenţă în favoarea pământului, a împărţirii bunurilor şi a echităţii.

Industrializarea agriculturii, prin utilizarea masivă a îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor şi a seminţelor hibride şi prin mecanizarea excesivă a prejudiciat grav pământul care se ne hrăneşte, precum şi cultura ţăranilor. Pierre Rabhi constată în această privinţă: „Neputând produce fără a distruge, umanitatea se expune unor perioade de foamete fără precedent”.

O agricultură care nu poate să producă fără să distrugă poartă în ea germenii propriei sale distrugeri”.

Dacă noi consumăm totul şi degradăm totul din natură (creaţie), dovedind lipsă de respect faţă de Creator, nerecunoştinţă şi nepăsare faţă de darurile primite, ce transmitem generaţiilor viitoare? Binecuvântare sau poluare? Pământ lucrat şi sfinţit sau pământ degradat şi pustiit? Totuși, putem transmite generaţiilor viitoare bogăţie şi înţelepciune, dacă gândirea noastră este creatoare de valori și voinţa noastră este promotoare a coresponsabilităţii și a cooperării practice la nivel naţional și planetar.

† DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Referințe bibliografice:

Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, discurs de recepţie la Academia Română, susţinut în data de 5 iunie 1937, publicat în volumul “Izvoade – eseuri, conferinţe, articole”, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 2.

Liviu Rebreanu, „Laudă ţăranului român“, discurs de recepţie la Academia Română, 29 mai 1939. www.academiaromana.ro/com2005/pv1031/ESimion.doc.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 105.

Vezi „Brâncuşi, sculptor creştin ortodox”, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura TRINITAS, Iaşi 2008.

Lucian Blaga, „În marea trecere”, Editura Ars Longa, Iaşi, 2009, p. 45.

Pierre Rabhi, „Manifest pentru o nouă relaţie a omului cu pământul”, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 69.

Pierre Rabhi, „Manifest pentru o nouă relaţie a omului cu pământul”, p. 5.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, ediţia a doua, p. 223.

Pierre Rabhi, „Manifest pentru o nouă relaţie a omului cu pământul”, p. 137.

Referință:

https://www.pemptousia.ro/2011/12/satul-romanesc-intre-traditie-supravietuire-si-speranta/

 

Troiţa, o biserică în miniatură.

7 Ian

Dacă nu putea ridica singur o biserica, ţăranul simţea nevoia sufletească să construiască o cruce, pentru ca omul, pornit în drumeţie, să nu rămână singur în călătoria sa. Troiţa este o biserică în miniatură. Am putea spune că, în pofida multelor silnicii la care a fost supus de-a lungul istoriei acest popor, troiţa românească se ridică neînfrântă, ca un semn al credinţei nestrămutate, dar şi al rezistenţei strămoşilor noştri. In vechime, mai ales în zonele expuse invaziilor, nu se puteau dura biserici, credincioşii retrăgându-se în munţi şi pustietăţi sau prin locuri ferite, în păduri, unde ridicau o troiţă. După cum aflăm de la Nicolae Iorga, „Pe timpurile mai vechi decât domniile noastre, până şi bisericile de lemn erau foarte rare.

troita-din-sat Atunci, în jurul unei astfel de cruci se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic”. Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, autorul remarcabilului studiu „Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei”, spune că poporul român, aşezat în calea altora, a rezistat în faţa mării slave fiindcă s-a legat temeinic, sufleteşte şi trupeşte, de Crucea lui Hristos. Nimic altceva nu poate explica acest miracol al rezistenţei sale.

Suntem, astfel, datori să ne întoarcem către ţăran, având întipărit în inimi îndemnul lui Horia Bernea: „Iubiţi ţăranul român, care este purtătorul crucii!” şi avertismentul unui mare înţelept al poporului român, care spunea: „Vai lumii aceleia care şi-a pierdut ţăranii!

Semnificaţia Crucii în creştinism

Dacă în antichitate, crucea era şi cel mai cumplit instrument de tortură, moartea pe cruce fiind cea mai teribilă şi înfricoşătoare pedeapsă, în creştinism ea devine obiect sfinţitor şi dătător de viaţă. Prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului – care, din iubire pentru noi, a luat chip de rob, asumându-și umanitatea prin pătimire pentru a dezrobi omul și a-l readuce de la moarte la Viață –, ea este semnul mântuirii neamului omenesc. Acest simbol străvechi al soarelui care risipeşte şi biruie forţele întunericului este îmbogăţit, în creştinism, cu noi semnificaţii, care fac din el un simbol al biruinţei întru Hristos, „Soarele dreptăţii”.  Hristos „sădeşte” în lume (ca pe un Copac al Vieții) Biserica, „trimisul” care are menirea de a-I continua lucrarea mântuitoare. Astfel, după extinderea creştinismului, bisericile – sau troițele, acolo unde nu exista posibilitatea înălţării de biserici – sunt cele care iau locul coloanelor cerului.

troita_in-camp

Crucea „ne-a îmbrăcat cu înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu”, spune Sf. Ioan Damaschin. „Cuvântul crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruinţa asupra morţii, sau pentru că, după cum cele patru braţe ale crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin prin puterea lui Dumnezeu înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creaţia văzută şi nevazută”.

Hristos este Pomul Vieţii, prin care omul este reînnoit şi izbăvit de păcat şi de moarte. El este chiar înfățișat, în unele icoane, ca Pom al Vieții, cum apare și pe pictura murală exterioară a mănăstirii Voroneț, în impresionanta scena a Judecății de Apoi. De asemenea, conform legendelor Crucii, se crede că lemnul Sfintei Cruci ar proveni din Pomul Vieții din mijlocul Raiului. Potrivit interpretării date de Sf. Ioan Damaschin, „Pomul Vieţii, care a fost sădit de Dumnezeu în Rai, a preînchipuit această cinstită cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea, trebuie ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea”.

fantana-la-sate Braţele deschise ale Mântuitorului pe Cruce exprimă chemarea adresată tuturor oamenilor de a lua parte la lucrarea Sa de mântuire, îmbrăţişarea Lui, în care cuprinde omul şi întreagă Creaţie, „destrămând duşmănia, prin trupul Sau” (Ef. 2., 15). Braţul orizontal al crucii semnifică, aşadar, îmbrăţişarea prin care este restabilită, prin jertfa Mântuitorului, pacea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi creaţie. Sf. Chiril al Ierusalimului spune că „Dumnezeu şi-a întins mâinile pe Cruce pentru a cuprinde marginile universului, şi Golgota a devenit pivotul lumii”.

Braţul vertical simbolizează refacerea legăturii dintre pământ şi cer şi şansa pe care o dobândeşte omul de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Omul se transformă, din „animal raţional”, în „animal îndumnezeit” (după cum afirmă Panayotis Nellas în cartea sa, Omul – animal indumnezeit). Crucea devine, în cuvintele lui Paul Evdokimov, „semn de victorie”, ea „recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărâma porţile iadului”, „precede lumina fulgerătoare a Învierii”.

Locurile unde sunt amplasate de obicei crucile sunt vetrele săteşti (în centrul aşezărilor), întretăierile de drumuri, hotarele (la ieşirea şi intrarea din sate), fântânile, capetele de pod. Prezenţa troițelor (şi, anterior acestora, a coloanelor cerului) în centrul aşezărilor indică nevoia comunităţilor de a intra, chiar de la stabilirea aşezării, în comuniune cu cerul (sacralitatea) prin această punte de legătură cu înălţimile, pentru a beneficia de ocrotirea şi sprijinul lui Dumnezeu.sfintire-troita

Slujbă de sfințire a unei troițe în satul Pârcovaci (Hârlău) de preotul protopop  Nicolae Crăciun

 

 

În credinţa populară, trebuiau construite troiţe şi la răscruci pentru ca drumeţul care se opreşte, se închină şi rosteşte o rugăciune în faţa ei, să apuce pe drumul cel bun, sub călăuzirea Domnului. Vorbind despre importanța prezenţei troițelor la întretăierile de drumuri, părintele Romeo Ene, referentul cultural al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei (în judeţul Buzău se găsesc cele mai vechi troiţe), arată că „troiţele sunt aşezate la bifurcaţia unor drumuri, la răscruce, pentru că diavolul ne ispiteşte mai ales în momentele de cumpănă, în cele în care suntem nehotărâţi şi trebuie să luăm o decizie importantă, îndemnându-ne să ne abatem de la calea cea dreapta şi să apucăm pe căi greşite. La fel ca atunci când se întâmplă ca, mergând pe un drum care se bifurcă, să trebuiască să alegem, calea cea adevărată care ne poartă spre Viaţă este calea arătată de troiţă. Ea este aşezată întotdeauna pe partea drumului principal, mai bătătorit, mai luminos, mai sigur. (…) Prin Sfânta Cruce ne-a venit izbăvirea şi ea trebuie să ne călăuzească viaţă până la mormânt.”

troita-de-hotar

Troiţele erau construite pe partea dinspre răsărit a drumurilor, cu spatele la soare, pentru ca oamenii care se închină să fie mereu cu faţa către răsărit. La intersecţii, precum şi la ieşirile şi intrările din sate, se întâlnesc şi troiţe cu faţă dublă, pentru ca omul care iese din spaţiul familiar să se închine şi să rostească o rugăciune pentru sprijin, iar la întoarcere să spună o rugăciune de mulţumire pentru ajutorul dat. Hotarele, ca şi răscrucile, erau considerate locuri periculoase, de aceea trebuiau purificate şi aparate.

La fântâni erau aşezate fiindcă apa, ca sursă a vieţii, trebuia însoţită de acest semn sfințitor; călătorul care face un popas pentru a bea apă din fântână şi a-şi înviora trupul obosit de drum, simte nevoia să-şi învioreze şi sufletul, printr-o rugăciune. Ţăranul nu poate poposi oriunde, fiindcă pentru el existau locuri bune şi locuri rele, iar popasul înseamnă şi răgaz sufletesc. Potrivit lui I. Oprişan, lângă fântâni era obligatorie construirea de troiţe, dar şi plantarea unor pomi fructiferi sau a unor arbori cu o anumită încărcătură simbolică în vechea lume a satului (brazi, stejari, sălcii), care umbresc locul şi care prelungesc, de fapt, ca un semn al comunicării cu înălţimile, axul reprezentat de fântână. Sunt frecvent prezente în spaţiul sătesc troiţele-fântână, deşi numite simplu „puţuri” sau „fântâni”, închise în încăperi ca nişte mici capele, cu pereţii împodobiţi de icoane sau de picturi murale interioare şi exterioare.

Troiţele mai sunt ridicate în locurile unde a murit cineva năprasnic (unde „i-a ieşit sufletul”), în locurile considerate bântuite, pentru a fi liniştite spiritele, precum şi în zonele unde se întâmplă des accidente. Mai apar pe înălţimi, lângă porţiunile de drum periculoase, sau acolo unde s-a petrecut o salvare miraculoasă de la moarte, fiind construite în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu.

O troiţă nu se putea ridica însă fără oficierea, de către preotul satului, a unei slujbe de sfinţire. Sfinţirea troiţei se săvârșește sâmbăta, duminica sau în zi de sărbătoare, moment în care se stabileşte şi hramul troiţei, ales de ctitor, care se sărbătoreşte anual. Rugăciunea rostită de preot are puterea de a alunga spiritele rele şi de a purifica locul unde este amplasată troiţa: „Trimite acum harul Preasfântului Tău

Duh peste acest semn al crucii şi-l binecuvântează, îl sfinţeşte şi-i dă lui ca să fie semn înfricoşător şi tare asupra tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi (…). Și tuturor celor ce se vor închina Ţie, înaintea semnului acestuia, şi rugăciuni vor aduce, să le fii milostiv ascultător şi îndurat implinitor al tuturor cererilor celor către mântuire”. În unele zone, în ziua de hram a localităţii, după încheierea slujbei la biserică, se face un pelerinaj la troiţe, unde sunt pomeniţi morţii şi eroii.

Cruci la răscruci, răstigniri, icoane, rugi. Troiţa în diverse zone ale ţării

Troiţele, al căror nume provine din slavul „trojka” (slavii care îi priveau pe strămoşii noştri făcându-şi semnul sfintei cruci în faţa arhetroițelor – crucile şi icoanele puse la răspântii, deasupra porţilor şi a caselor, practică apărută la noi încă din secolul al IV-lea – le-au numit astfel, asociindu-le cu Sfânta Treime, căreia i se aduceau închinăciunile ) poartă diverse denumiri, în funcţie de regiune. În nordul Moldovei, sunt numite „cruci la răscruci.

Cele mai simple cruci din lemn sunt cele săpate direct în trunchiuri de copaci netezite pe două laturi sau cele construite din două lemne încrucişate, piciorul fiind mai înalt. Braţele scurte sunt acoperite cu două scânduri, ca două aripi, pentru a fi ferite de intemperii, acoperişul troiţei semnificând, potrivit etnologilor, atât coborârea, cât şi înălţarea sufletului.

Tradiţia troitelor a fost mai puternică şi s-a menţinut mai ales în zonele submontane, mai ferite de influenţele străine. Potrivit lui I. Oprişan – singurul care a iniţiat până acum un studiu mai de amploare pe această temă –, nu întâlnim, pe teritoriul ţării noastre, troiţe de piatră mai vechi de perioada medievală a secolelor XIV-XV şi troiţe de lemn mai vechi de secolul al XVIII-lea, din cauza perisabilităţii materialului. Zonele unde s-a observat menţinerea unor forme străvechi sunt judeţele Buzău, Dâmboviţa, Olt, Vâlcea, Gorj şi Mehedinţi. Exemplarele cele mai vechi (cum sunt, potrivit aceluiași cercetător, coloanele cerului de structură precreştină) s-au păstrat în judeţul Buzău.

În alte zone profund tradiţionaliste precum Moldova de sub munte până în Bucovina, , mai puţin formele arhaice, care nu s-au mai menţinut decât izolat.

Albumul alcătuit de I. Oprişan mai prezintă troiţe-capelă şi troiţe în formă de bisericuţă, cu icoane pictate în interior şi (deseori) în exterior din judeţele Dâmboviţa, Argeş, Gorj.

Troiţele de incintă sunt dotate cu sfeşnice sau vase cu nisip pentru lumânări, sunt nelipsite candelele, care se aprind duminica şi în zilele de sărbătoare, uneori se găsesc şi o masă (cu vaze cu flori şi icoane) şi o bancă pentru odihnă. Aşa cum în trecut săpau „fântâni de pomană”, ţăranii îşi dau osteneala să ridice troiţe pentru a face un bine şi pentru ispăşirea propriilor păcate.

Motive ornamentale pe troiţe. Valoarea artistică a troițelor

Motivele ornamentale de pe troiţele din lemn şi piatră sunt mai ales geometrice, trimiţând la cultul solar (majoritatea se găsesc şi pe porţile ţărăneşti): cercuri concentrice, rozete, cruci cu laturile egale sau îndoite în formă de elice, triunghiuri cu vârful în sus (semn al focului), romburi, pătrate, linii în zigzag; sau motive care trimit la cultul uranic-celest: săgeata, arborele, unghiurile singulare sau paralele, coarnele (simbol al lunii). Alte motive importante sunt funia răsucită sau împletită – formând noduri sau cruci înscrise în cerc – şi spirala, simboluri reprezentând aspiraţia spre infinit; mai sunt prezente motive vegetale (frunze, flori, tulpini), legate de simbolul pomului vieţii.

Pe troiţele cu iconografie sunt înfăţişate scene din viaţa lui Iisus, Sfânta Treime, Fecioara Maria şi, în general, sfinţi care sunt patronii ctitorului şi ai membrilor familiei acestuia. Mai frecvent sunt reprezentaţi arhanghelii Mihail şi Gavril şi cei patru evanghelişti, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Sf. Ilie, Sf. muceniţe Ecaterina, Paraschiva şi Filofteia, mai sunt ilustrate scenele Judecăţii de Apoi, imaginea raiului şi a iadului, istorisiri biblice (mai ales despre Adam şi Ea, redate în partea de jos a troiţelor, sub icoanele de sfinţi). Pe lângă icoanele cu sfinţi şi scene biblice, mai sunt pictate pe unele troiţe portrete de ctitori.

Un detaliu care atrage atenţia în legătură cu troiţele româneşti este că ele redau învăţăturile creştine într-un mod propriu românesc, integrându-le viziunii populare autohtone asupra lumii şi vieţii. Adam şi Eva sunt prezentaţi în straie populare româneşti, Eva este ilustrată torcând, Adam ară sau sapă. Crucea cu imaginea răstignirii lui Iisus este împodobită cu ştergare cusute cu motive populare, cu cununi de spice sau de sânziene şi cu oale de lut pictate. Acest aspect se explică prin faptul că la noi lumea spirituală apare umanizată, Dumnezeu este perceput ca existând aproape de oameni, chiar printre oameni, un Dumnezeu care stă la masă cu oamenii. Potrivit păr. Dumitru Stăniloae, această trăsătură esenţială diferențiază creştinismul autohton de cel athonit sau de cel rusesc. „Un Dumnezeu care se apropie de imaginea oamenilor este un Dumnezeu care se adresează inimii”, scrie Dumitru Stăniloae, care mai spune că și în colindele româneşti se simte o familiaritate plină de afecţiune faţă de Dumnezeu (în colinde auzim deseori expresia „Dumnezeu draguțu”), care nu este, pentru ţăranul român, un Stăpân aspru şi distant, ci un Părinte iubitor. (De altfel, şi vechile simboluri solare capătă uneori o formă antropomorfă, reflectând însuşirile umane pe care credinţa populară i le atribuia astrului solar.)

Pe crucile de piatră apar, de obicei, medalioane având înscrise în ele însemnele IS, HS, NI, KA – „Iisus (IS) Hristos (HR) Învinge (NIKA)” –, încadrate uneori de motive astrale (soarele şi luna, stele) sau de elemente florale stilizate. Pe fața principală a crucii de piatră este trasat un chenar care subliniază forma crucii. Crucile vechi din piatră sunt simple, sobre şi masive, iar cele sculptate în relief sunt specifice mai ales mănăstirilor şi ctitoriilor domneşti.

Uneori, crucea de piatră, legată de mănăstiri şi ctitorii, este îmbrăcată în decoraţii asemeni unei dantele fine, amintind de cele care acoperă, în mod minunat, suprafeţele mănăstirilor „Trei Ierarhi” sau Curtea de Argeş.

În cadrul troiţelor, atât de variate ca structură şi formă artistică, se întâlnesc mai multe arte, astfel că acest monument atât de preţuit de ţărani devine o „sinteză a artelor”. După cum arată I. Oprișan, își aduc contribuția arhitectura peisagistică (încadrarea în spaţiu a artefactelor), sculptura, pictura murală, artele textile (ştergare, fețe de masă, chiar covoare şi lăicere), creaţii poetice1. Principalul meşteşug rămâne însă sculptura, artă în care poporul român şi-a dovedit iscusinţa deosebită încă din vremea dacilor. „Ca o replică la adagiul «românul s-a născut poet», s-ar putea afirma la fel de bine că el s-a născut şi sculptor, într-atât de uşor se modelează lemnul în mâna lui şi într-atât îi umplu ambianţa formele sculptate”, constată, pe bună dreptate, I. Oprişan. Adesea, ne încântă ochii elemente de sculptură îmbinate cu ornamente traforate, formând o minunată dantelărie, fără să dea însă impresia de încărcare, artistul popular menţinând cu măiestrie cumpăna între plinuri şi goluri [18]. Arta ţărănească respiră armonie, echilibru şi simplitate.

Troiță din 1863, de o deosebită valoare artistică. Valea Lupșii, jud. Alba

Ctitori de troiţe

Îndeosebi monumente din piatră (mai durabile, dar mai costisitoare) au fost ctitorite iniţial de domnitori şi de nobili, pentru a marca evenimente istorice (în memoria unor eroi ai neamului), a înştiinţa oamenii cu privire la anumite legi sau porunci domneşti sau în cinstea unor donatori sau familii cu rol social important. Din secolul al XVIII-lea, au început să apară ctitori şi de condiţie socială mai modestă. Înălţarea unei troiţe îi conferea ctitorului un prestigiu social aproape la fel de mare ca în cazul ctitoriei de biserici sau fântâni. Troiţele şi crucile din lemn au fost însă, de regulă, ctitorite de poporul simplu. Dacă mănăstirile şi bisericile româneşti vechi sunt legate de numele unor domnitori sau boieri, majoritatea crucilor care împânzesc drumurile rurale sunt „expresia vieţii anonime a satelor” [20].

Troiţa, biserică în miniatură şi semn al rezistenţei poporului român

Dacă nu putea ridica singur o biserică, ţăranul simţea nevoia sufletească să construiască o cruce, pentru ca omul, pornit în drumeţie, să nu rămână singur în călătoria sa. Troiţa este o biserică în miniatură. Am putea spune că, în pofida multelor silnicii la care a fost supus de-a lungul istoriei acest popor, troiţa românească se ridică neînfrântă, ca un semn al credinţei nestrămutate, dar şi al rezistenţei strămoşilor noştri. Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, autorul studiului Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, spune că poporul român, aşezat în calea altora, a rezistat în faţa mării slave fiindcă s-a legat temeinic, sufleteşte şi trupeşte, de Crucea lui Hristos. Nimic altceva nu poate explica acest miracol al rezistenţei sale.

Referințe:
Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, București, 2003, pp. XV-XVI.
Eugenia Golub, „Troiţele arată mereu calea dreaptă”, Ziarul Lumina, http://ziarullumina.ro/documentar/troitele-arata-mereu-calea-dreapta.

Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 151.
Mircea Cristian Pricop, Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, teză de licența, București, 2004.
Dumitru Stăniloae, „De ce suntem ortodocși”, în Teologie și viață, serie nouă, anul

Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, „Conservarea troiţelor româneşti – o necesitate culturală”http://theodialogia.blogspot.ro/2009/06/conservarea-troitelor-romanesti-o.html.
Mihaela Floroiu, „Crucile de jurământ sau casa sufletelor plecate”, Gazeta de Sud, anul 17, 01 martie 2012 (http://www.gds.ro/Actualitate/2012-03-01/Crucile+de+juramant+sau+casa+sufletelor+plecate).
România anilor ’30)
Florian Bichir, Răzvan Codrescu, „Crucea – forme și semnificații”, Lumea credinței, anul II, nr. 9 (14), 2004.
Anatolie Negruţă, Semnificația Sfintei Cruci în ortodoxie

 http://www.sfnectariecoslada.ro/2009/09/13/semnificatia-sfintei-cruci-in-ortodoxie/.

https://irinamonica.wordpress.com/2013/09/14/troita-biserica-in-miniatura-semn-al-credintei-nestramutate-si-al-rezistentei-stramosilor-nostri-semnificatia-crucii-in-crestinism/

Bobotează şi Sfântul Ioan – 6 – 7 Ianuarie. Tradiții și obiceiuri

7 Ian

Indată după sarbătoarea Bobotezei, creștinii ortodocși sarbatoresc pe Sfantul Ioan, cel care L-a botezat pe Iisus în apa Iordanului. Sfântul Ioan a primit de la însusi Domnul Christos marturia ca a fost cel mai mare dintre oameni și cel dintâi dintre profeți. La maturitate el s-a retras în pustiu, îmbracat într-o haina de pâr de cămila, hrănindu-se cu cosași și miere sălbatică. El âi boteză în apele Iordanului pe cei pocaiți și pregătiți să-L primească pe Domnul Mântuitor. Pentru curătenia și dragostea sa, Sfântul Ioan a fost vrednic să-L boteze pe Iisus și sa fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.
Irod Antipa, tetrarhul Galileei, căruia Ioan i-a reproșat căsătoria cu Irodiada, pe cînd acesta era înca soția fratelui sau Filip, și cu care avea o fiica, pe Salomeea; acest Irod Antipa a pus ca Ioan sa fie întemnițat, și la ziua sa de naștere a oferit capul Sfântului pe o tipsie, Salomeei. Prin viața și moartea sa, Sfântul Ioan Botezatorul rămane pentru toți creștinii un model; profet și stăpanitor al vieții spirituale, o personalitate marcantă a creștinismului.

casa-iarna

Sf.Ioan care se prăznuiește pe 7 ianuarie, încheie sărbătorile de iarnă care au început cu Sf.Nicolae.

Obiceiuri

Boboteaza – Botezul Domnului – mai este numită şi Iordanul, după numele râului în care a fost botezat Mântuitorul. La Bobotează se sfinţesc toate apele, preotul aruncă o cruce de lemn într-o apă adâncă şi mulţi bărbaţi intră în apă aceea, încercând să o aducă înapoi. Cel care scoate crucea, se spune că are noroc tot anul. Mai nou, există obiceiul ca acesta să fie premiat şi cu bani. Alt obicei de Bobotează este Iordănitul femeilor, care constă într-o petrecere numai a femeilor, până dimineaţă, când ieşeau în uliţă şi oricare bărbat întâlnit în cale, era luat cu forţa, dus la râu şi ameninţat cu aruncatul în apă.
Cele două sărbători, Boboteaza şi Sfântul Ioan, aproape că formează una şi aceeaşi sărbătoare. Astfel, de Sfântul Ioan, există obiceiul numit „udatul Ionilor”, obicei păstrat în Transilvania şi Bucovina.

La porţile celor care poartă acest nume se pune câte un brad împodobit, iar numiţii dau o petrecere cu lăutari, apoi sunt purtaţi cu alai prin sat, până la râu, unde sunt botezaţi – purificaţi. Este obiceiul ca în această zi să se ţină post negru până când preotul sfinţeşte apa, apoi cu această apă se sfinţesc gospodăriile şi apoi oamenii beau din ea; preotul este precedat de copiii îmbrăcaţi în cămăşuţe albe şi purtând clopoţei, care strigă Kira Leisa, care este pronunţarea românească a grecescului Kyrie Eleison, însemnând „Doamne, miluieşte!”.

Superstiţii

De Bobotează nu se spală rufe spre a nu se spurca apă; se spune că atunci apa este sfinţită şi este păcat să o foloseşti astfel. Femeile nu vor spăla rufele în această zi şi nici în următoarele 7 zile, până la sfârşitul praznicului. În noaptea de Bobotează, fetele îşi visează iubitul. Ele îşi leagă de inelar un fir de mătase roşie şi un pic de busuioc; tot busuioc se pune sub pernă, iar cel iubit, poate este şi alesul, pe care fetele îl vor visa noaptea. Superstiţia mai spune că cele care cad pe gheaţă, pot fi sigure că se vor mărita în acel an. Şi, cine-ştie-câte dintre ele se vor „împiedica” atunci…
Pe vremuri, în timpul Bobotezei şi al Sfântului Ioan, era un ger de crăpau pietrele; de unde şi vorba românească despre frig: „parcă e gerul Bobotezei”. Dar vremurile acelea s-au dus…sau nu! In acest an, 2017 am avut parte de gerul bobotezei, temperaturi de minus 15 grade, vânt puternic și viscol. La Hârlău nu prea a nins, însă am avut parte de vânt și ger.

La mulți ani Ion, Ioan, Ioana, Ionela și derivatele acestui nume.

Pe acest blog și https://harlauletnografie.wordpress.com/2014/01/04/boboteaza-traditii-si-obiceiuri/