Arhiva | Uncategorized RSS feed for this section

Despre molime în trecut.

3 apr.

Când scriu aceste rănduri în țară bântuie o molimă adusă de peste mări și țări – coronavirus, care ca și acum peste 100 de ani în urmă a îmbolnăvit lumea largă. La noi în țară sunt mii de bolnavi, azi 3 aprile 2020 se anunță decesul a 115 persoane. Un bolnav fiind chiar dintr-un sat vecin, un bătrân de 70 de ani din Maxut.

Ce scriau ziarele acum 102 de ani despre gripa spaniolă și despre cum trebuie să se ferească de îmbolnăvire oamenii satelor. Citez un articol apărut în publicația „Tribuna”.

Suntem la 100 de ani distanță de vremurile de atunci, am descoperit între timp roboții, internetul, și… bomba atomică, iar medicina a evoluat – poate la distanță de ani lumină…

Dar sunt lucruri care, la vreme de epidemie, pentru întreaga omenire, au rămas neschimbate de-a lungul secolelor. Și ei, asemeni nouă, acum, și noi, asemeni lor, în urmă cu 100 de ani, avem obligația să respectăm o regulă simplă. Noi avem haștag #stau acasă. Ei numeau asta „a ședea frumușel acasă”.

Am răsfoit, din curiozitate, ziarele apărute în Sibiu și în Transilvania, acum 100 de ani, în 1920, 1919, 1918, ani în care, după Primul Război Mondial, omenirea se confrunta cu una dintre cele mai letale pandemii din istoria sa – gripa spaniolă.

Dincolo de posibile sau imposibile similitudini între cele două molime: COVID 19 și gripa spaniolă, multe dintre sfaturile date pe atunci de medici sunt asemănătoare în privința prevenției. Chiar dacă acum medicina înseamnă roboți, intervenții minim invazive, laser și tratamente pentru boli care pe vremuri erau mortale, una dintre cele mai importante măsuri de prevenție a rămas valabilă: statul acasă și evitarea aglomerațiilor.

„În contra acestei molime primejdioase”

La peste 10 ani de la epidemia de gripă spaniolă, Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român – ASTRA, publica, în colecția Biblioteca Poporală a Asociațiunii, lucrarea „Ce trebuie să știm despre boalele molipsitoare” (Editura Asociațiunii Astra, Sibiu, 1931) de dr. Iosif Stoichiția, inspector sanitar general.

Principalul sfat pe care medicul sibian îl dădea pe atunci sibienilor, transilvănenilor, populației de la sate, dar și de la orașe este impresionant de asemănător cu ceea ce ne sfătuiesc pe noi autoritățile acum:

„Se pune acum întrebarea, cari ar fi măsurile de apărare în contra acestei molime primejdioase? Înainte de toate ne vom feri de a veni în atingere cu aceia despre cari știm că sunt atinși de această boală. În timp de epidemie, vom ședea frumușel acasă, vom ținea în jurul nostru cea mai mare curățenie și nu vom intra nici în cârciumă, nici la șezătoare și nici într-alt loc, unde se adună lume multă și de tot felul. Vom aierisi des odăile în cari locuim, ne vom spăla mânile de mai multe ori pe zi. […] Ne vom feri de răceli, iar când suntem siliți, totuși, să stăm între oameni mai mulți, cari vorbesc, tușesc și strănută, ne vom păzi și vom ținea o batistă curată înaintea gurei și a nasului”, scria dr. Iosif Stoichiția.

Medicul sibian vorbește, în lucrarea respectivă, despre multe dintre bolile contagioase, acordând câteva pagini gripei – Gripa spaniolă și Influența. Caracteriza gripa ca fiind o boală molipsitoare, poate cea mai molipsitoare dintre toate bolile, care se transmitea cu ușurință de la un om la altul, fiind suficient să stăm în aceeași încăpere cu omul bolnav sau să luăm masa împreună.

„În cârciumă, la ospăț, în școală, în biserică sau oriunde ar fi mai multă lume strânsă la un loc, este destul dacă unul singur este bolnav de gripă, care tușește, scuipă ori strănută, ca alții 10 să se molipsească de boală și să se îmbolnăvească pe loc”, scria medicul.

Deși nu dispuneau de aparatura modernă din zilele noastre, medicii știau de pe atunci și avertizau populația asupra faptului că gripa se ia prin contact direct – „atingere cu omul bolnav”, prin strănut, tușit sau prin nerespectarea unei distanțe minime de siguranță față de bolnav.

„De aici se întinde mai departe în tot satul”

Și acum 100 de ani, simptomele unei gripe obișnuite erau cele din zilele noastre, slăbiciune musculară, strănut, tuse, febră, etc. Iar medicii conștientizau faptul că un bolnav neizolat și lipsa măsurilor de igienă pot duce la o infectare în colectivitate:

„De obicei când se îmbolnăvește unul dintr-o casă, nu peste mult vom afla că pe rând au luat boala și cei din jurul lui. De la cei din casă o iau apoi vecinii sau rudeniile, care trec pe acolo, iar de aici se întinde mai departe în tot satul”, scria dr. Iosif Stoichiția.

Așadar răspândirea în colectivitate a rămas peste secole un pericol, în situațiile în care oamenii nu înțeleg faptul că trebuie să evite contactul social pentru ca boala să nu se întindă. În tot satul. Sau în tot orașul. După caz.

Medicul vorbește despre simptomele gripei, spunând că epidemia din 1918 a fost una dificilă: „În anul 1918, cei mai mulți bolnavi de gripă au murit de pneumonie, care a avut un decurs grav și cu mult mai rău ca în aprinderile obișnuite”.

De la înălțimea cunoștințelor medicale din vremurile noastre, ni se poate părea copilăresc modul în care medicii din acele vremuri comparau starea de boală cu un adevărat război, încercând să le explice oamenilor simpli, pe înțelesul lor, ce înseamnă lupta cu boala:

„Războiul acesta, ca orișicare alt război, ține un anumit timp, în care se întâmplă că unele lupte se câștigă, altele se pierd. Starea bolnavului, înlăuntrul căruia se duce acest război, se va resimți în bine sau în rău, după cum câștigă sau pierde câte o astfel de luptă. În cele din urmă însă, orice război are un sfârșit și astfel și acela al corpului în contra microbilor, după un timp se isprăvește. Dacă învinge corpul, omul bolnav se însănătoșește, se înțelege, numai cu încetul, deoarece organele corpului se refac numai pe îndelete după suferințele îndurate”.

„Nu se poate un lucru mai păcătos decât ascunderea unui morb infecțios acut”

La finalul secolului al XX-lea am găsit „Statistică sanitară pe anii 1896-1897”, publicată de Revista Transilvania (An. XXX, Nr. IV-V, Sibiu, aprilie-mai 1899) din Sibiu, în care specialiștii ardeleni descriau starea de sănătate a populației din Regatul Român și din Transilvania.

Este impresionant cum specialiștii din acele vremuri înțelegeau importanța măsurilor de prevenire a îmbolnăvirilor, explicând faptul că „morbii infecțioși contribuie în măsură așa mare la totalitatea mortalității” nu doar prin natura vehementă a bolii, ci prin faptul că „nu se iau din vreme măsuri pentru limitarea lor”. Iar de acest lucru nu erau vinovate atât autoritățile, cât populația, care nu înțelegea gravitatea urmărilor. Din aceste motive, primele cazuri nici nu ajungeau la cunoștința autorităților, iar atunci când erau aduse la cunoștința lor, nu erau urmate cu strictețe măsurile impuse.

Măsurile cele mai eficiente erau cele de izolare, cele prescrise de lege, capabile să îi păzească de contaminare pe cei sănătoși.

În vremuri în care suntem revoltați sau descumpăniți de modul în care unii oameni au ales să ascundă faptul că vin din zone de risc, sau cheamă personalul medical la intervenție, fără să îl avertizeze că provine dintr-o astfel de zonă roșie, punându-l în pericol, vedem că astfel de fapte nu lipseau nici în trecut.

De teama izolării, unii mințeau sau ascundeau boala, iar în acele vremuri de final de secol al XIX-lea, era vorba despre malarie, pelagră, tuberculoză.

Condamnabile erau considerate și pe vremuri astfel de gesturi: „Nu se poate un lucru mai păcătos decât ascunderea unui morb infecțios acut, de teama măsurilor de limitare ce se vor lua”.

„În timpurile grele ce le trăim ne trebuiesc sfetnici de omenie și de ispravă”

Suntem în vremuri de epidemie, pandemie chiar. De izolare, de restricții și de impuneri. De multe ori auto-izolare, auto-restricții sau auto-impuneri. Pentru a ne proteja pe noi și pe cei din jur, dar și pentru a nu le îngreuna munca celor din prima linie.

Iar pentru că unii pot să rămână acasă în aceste zile, poate săptămâni, iar timpul de lectură le va fi la îndemână, redăm mai jos câteva din pasajele de la finalul lucrării „Ce trebuie să știm despre boalele molipsitoare”, unde reprezentanții Asociațiunii ASTRA  îi îndemnau pe cititori să citească carte bună românească. Să citim orice, doar să citim, să fim mai buni, să avem alături de noi sfaturi de nădejde, căci e nevoie de multă sârguință pentru a intra în legătură cu ce este curat, frumos și bun. Rânduri scrise la 1931, la mai mult de 10 ani după gripa spaniolă și cu aproape 90 de ani înainte de gripa de acum:

„În timpurile grele ce le trăim ne trebuiesc sfetnici de omenie și de ispravă. Multe gânduri năstrușnice cutreieră țara, multă sporovăială fără de niciun rost s-a cuibărit pe la noi – omul zilelor noastre simte trebuința de a fi sfătuit de cineva, purtat de dragostea față de semenii săi.

Ca să ajungem cetățeni vrednici ne trebuie multă sârguință, multă năzuință de a intra în legătură cu ce este curat, frumos și bun, fiindcă numai așa se va putea ridica patria aceasta și va fi în stare să țină piept cu cerințele vremii”.

Referințe: https://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/trecutul-prezent-sfaturi-de-acum-100-de-ani-in-timp-de-epidemie-vom-sedea-frumusel-acasa-vom-tinea-in-jurul-nostru-cea-mai-mare-curatenie-si-nu-vom-intra-nici-in-carciuma-nici-la-sezatoare-si-nici-intr-alt-loc-unde-se-aduna-lume-multa-si-de-tot-felul-151122.html

Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă din Hârlău ediția 2020

3 ian.

Cea mai caldă zi de 3 ianuarie de când sunt spectator la acest festival. Nu este nici un pic de zăpadă, strada uscată. Din acest motiv cred că prezența publicului a fost mai numeroasă ca în anii anteriori.

Au participat 12 cete de cerb, urs, căiuți, dubași, urători, colindători. Mai puțini ca în alți ani. Ca vârstă a participanților, am observat copii, tineri și persoane în vârstă.

Din căte am observat erau cete din Deleni, Feredeni, Hârlău, Pârcovaci, Scobinți, Sticlăria, Bădeni, Balș.

Câteva fotografii de la parada participanților:

Spectator la un proiect educativ organizat de Școala Gimnazială „Petru Rareș” din Hârlău

28 nov.

Un sfârșit de toamnă mohorâtă, destul de rece însă fără zăpadă, anul acesta se pare că iarna va veni abia în decembrie. La Clubul copiilor din Hârlău (prefer să-i spun așa), este cald, forfota și glasurilor copiilor este atât de familiară că în fiecare an, din cei 10 ani de la inițierea proiectului, la care am fost nelipsit. Da, în acest an sunt 10 ani de la premiera acestui proiect educativ ” Obiceiuri și tradiții la români”, organizat de Școala Gimnazială Petru Rareș” din Hârlău, organizat de profesorii Rugină Tereza, Onofrei Gabriela, Munteanu Mirela.

Primul lucru care atrage atenția la intrarea în sala de spectacole este o expoziție de etnografie cu articole frumos și cu gust aranjate, articole de o certă valoare, aduse de părinții și bunicii elevilor și o expoziție de fotografii, cercetate cu atenție de elevii mai mari, de părinți și copiii. Este o carte deschisă cu pagini de pe parcursul a 10 ani, unde copii se văd cum arătau la prima apariție pe scenă și până în ziua de astăzi. Copiii mai mici și-au descoperit frații și surorile care acum sunt elevi la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Hârlău sau la Liceul tehnologic, alții sunt plecați la facultăți sau în lumea largă. Este ceva impresionant să vezi părinți care-și descoperă copiii așa cum arătau cu ani în urmă.

Nu-i pot uita pe cei doi prezentatori care după aprecierea mea și-au făcut datoria, aveau costume foarte frumoase, așa că i-am fotografiat.

Au participant la concursul de prezentare a costumelor, dar și de interpretare, soliști vocali, grupuri vocale, formații de dansuri, de obiceiuri și tradiții populare, următoarele școli:

Școala Gimnazială „Petru Rareș” din Hârlău, Școala Gimnazială Pârcovaci, Grădinița cu Program Prelungit Hârlău, Colegiul Național „Ștefan cel Mare” Hârlău, Liceul Tehnologic Hârlău, Școala Gimnazială Deleni, palatul Copiilor Iași – structura Clubul Copiilor Hârlău., Școala Slobozia, Școala Gimnazială Sticlăria. Posibil să fi fost și alte școli, că nu am stat până la sfârșitul activității.

Am apreciat organizarea activității, dar și modul de prezentare a copiilor. Costumele populare frumoase, autentice în majoritatea.

Este de apreciat și efortul părinților care urmăreau cu emoție evoluția pe scenă a copiilor. Aceștia au făcut un efort apreciabil pentru a asigura copiilor costume frumoase. Organizatorii au oferit copiilor dulciuri.

A fost o zi minunată pe care cei participanți nu o vor uita. Mă întrebam de ce nu sunt aplauze intense în sală. Este greu să faci fotografii sau să filmezi și să și aplauzi. A fost cred, cea mai filmată sau fotografiată ediție! Amintiri și materiale foto, video, pentru bunici și rudele de departe.

Felicitări organizatorilor și de ce nu, la mulți ani, cu ediții la fel de reușite!

Grâul, aliment sacru în cultura satului românesc

10 nov.

Grâul a fost dintotdeauna considerat unul din cele mai importante elemente în istoria omenirii. Ţăranul român îl considera sacru, la fel ca toate produsele obţinute din grâu: pâinea, colacii, paştile, prescura.

Este cunoscut faptul că încă din cele mai vechi tmpuri, omul a asociat grâul cu Dumnezeu. „Se considera că grâul este planta pe care Dumnezeu a gândit-o pentru om şi ca atare ea îl reprezenta pe EL. Chiar şi în epocile precreştine, pâinea era asociată cu divinitatea supremă în multe cazuri fiind simbolul acesteia. Pentru creştini pâinea devine sacră şi invocată zilnic în rugăciunea şi mai ales identificată cu Cristos încă din biserica originară: , spune Janeta Ciocan, muzeograf la Muzeul de tografie ş Artă Populară din Baia Mare.

Grâul, prezent în toate ciclurile vieţii ţăranului Ea mai arată că numeroase obiceiuri din ciclul vieţii subliniază importanţa grâului în viaţa ţăraului. „Putem afirma că în comunităţile tradiţionale omul era însoţit de grâu pe tot parcursul vieţii – de la leagăn la mormânt. Grâul adus în casă după seceriş, se punea pe masă însoţit de versuri care subliniază tocmai rolul său de apărător împotriva relelor şi aducător de prosperitate. Am putea afirma că el era prezent în viaţa pruncului încă înainte de naştere, pentru că  femeia înărcinată purta boabe de grâu în sân pentru ca pruncul să fie puternic. La naştere grâul era nelipsit de pe masa ursitoarelor, care numai aşa puteau fi îmbunate pentru a ursi de bine noului născut. În leagănul pruncilor se puneau boabe de grâu cu credinţa că acestea îl vor face sănătos, muncitor şi bogat”, mai explică ea.

Acestea însă nu sunt singurele aspecte care marchează importanţa grâului în viaţa omului de la sat. Şi fetele de măritat foloseau grâul în anumite ritualuri pentru a-şi vedea ursitul, dar era folosit şi în ritualul nunţii, unde avea un rol deosebit. „Spicul de grâu este nelipsit din steagul cetelor de chemători, iar tinerii căsătoriţi sunt primiţi în casa părintească atunci când se întorc de la biserică cu grâu, ca să fie la fel de puternici ca el şi mai ales urmaşi lor şi averea să sporească precum grâul. Dacă omul s-a născut cu grâul lângă el, şi în moarte grâul este cel care-l însoţeşte. Lumânarea mortului  era aşezată într-un vas cu grâu, iar în sicriul bărbaţilor se punea grâu şi ţărână pentru a nu le fi dor de lucrul lăsat”, mai arată Janeta Ciocan.

Purificarea femeilor înainte de prepararea pâinii: restricţii alimentare şi sexuale Toate acestea, mai spune ea, au făcut ca procesul de fabricare a pâinii în sine să fie considerat un act sacru. ”Femeile erau singurele care puteau participa la acest proces. Ele se supuneau unor interdicţii sexuale şi alimentare cu câteva zile înainte de a face pâine. Purificarea se făcea atât pentru suflet prin rugăciuni cât şi pentru trup care era spălat şi îmbrăcat cu haine curate, cel mai important fiind schimbarea învelitorii capului. Procesul producerii pâinii începea dimineaţa foarte devreme cu cernutul făinii, cu frământatul aluatului, dospitul şi apoi coptul. Bărbaţii se ţineau cât mai departe mai ales de primele faze. Rolul lor era acela de a face focul, dar apoi se retrăgeau din preajma cuptorului”, mai explică muzeografa. Despre produsele obţinute din grîu, pâine, colaci, prescură etc, ea mai spune că aveau atât funcţii sociale, cât şi rituale. „În satele din nordul României, tradiţia preparării pâinii binecuvântate este vie şi azi. Prescura, pâinea rituală care însoţeşte toate evenimentele din viaţa omului este întâlnită mai ales în duminicile în care se face pomenirea morţilor şi nelipsită în Sărbătoarea Paştilor”, mai spune ea. De asemenea, prescura este prezentă la fiecare liturghie, unde alături de apa sfinţită devine materia unde alături de apa sfinţită devine materia primă din care preotul pregăteşte Sfânta Împărtăşanie, cunoscută încă din biserica primară.

Masă împodobită cu pâine, grâu și vin pentru slujba de vecernie din 7 noiembrie 2019 la biserică în ajunul hramului Sf.Mihail și Gavriil din Maxut, comuna Deleni, Județul Iași.

Dealtfel, pecetluirea pâinii sacre era unul din cele trei simboluri, alături de cruce şi peşte, care îi reprezenta pe creştini încă de la începuturi. Pentru înscrierea slovelor pe pâine se foloseşte în lumea satului românesc, un obiect din lemn numit pecetar, pristornic sau prescurnicer. „În satele Maramureşului, pecetarul sau prescurnicerul se găsea în aproape toate gospodăriile, dar nu oricine îl putea atinge. Aceasta o făcea doar femeile bătrâne din casă, de obicei văduve, socotite a fi „curate”. Pentru prescurile care se făceau pentru biserică  preotul, alegea o femeie din sat pe acelaşi principiu. Respectiva femeie trebuia să fi avut o viaţă ce putea fi un exemplu pentru toţi membri comunităţii. Ea nu trebuia să fie neapărat bătrână, putea fi doar văduvă, fără însă a avea viaţă sexuală, respectând astfel sacramentul tainei cununiei şi de asemenea  să fie un exemplu în toate pentru membrii comunităţii”, mai arată muzeografa. Potrivit acesteia, pecetarul, deşi poate părea un minuscul obiect ce îndeplinea un ritual cerut de către biserică, ţăranul român a făcut din el operă de artă. „Pe acest obiect ce nu depăşeşte, de cele mai multe ori câţiva centimetri întâlnim întreaga simbolistică a caselor sau a vestitelor porţi maramureşene. Iată un motiv pentru care muzeele şi nu numai, s-au străduit să le adune în colecţiile sale. În Maramureş se cunosc două colecţii, deosebit de valoroase, cea a dr. Victor Pop din Sighetu Marmaţiei, aflată azi în Muzeul Etnografic din acelaşi oraş şi cea a preotului Mircea Antal din Breb aflată azi în Muzeul Etnografic din Baia Mare”, completează muzeografa Janeta Ciocan.

Imagini pentru Pecetarul pâine sacră biserică
Pecetarul pentru pecetluirea pâinii sacre.

Imagini pentru graul

Referință: https://adevarul.ro/locale/baia-mare/de-esteconsiderat-graul-element-sacru-cultura-satului-traditional-este-planta-dumnezeu-gandit-o-om-1_59902bb95ab6550cb8f6b98d/index.html

Fotografii, arhiva personală și http://www.informatia-zilei.ro/mm/cultura/pecetarele-folosite-de-femeile-%E2%80%9Ccurate%E2%80%9D-in-colectia-muzeului-de-etnografie-baia-mare

Moșii de toamnă

2 nov.

Sâmbătă, 2 noiembrie (2019), Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea morților. Pomenirea din aceasta zi, este cunoscută și sub denumirea de Moșii de toamnă. De ce facem pomenire mortilor?

Biserica ii numește pe cei trecuți in viața de dincolo „adormiti”, termen care are întelesul de stare din care te poți trezi. Ea nu vorbește de trecere într-o stare de neființă, ci de trecere dintr-un mod de existență in alt mod de existență. Hristos ii va dărui cuvantului „adormit”, întelesul care îl asociază cu învierea. Cand Mantuitorul ajunge in casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: „Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).

mosii

Potrivit Sfintei Scripturi, după moarte urmează Judecata particulara, în urma careia omul ajunge sa se impartaseasca fie de fericire, fie de suferință, stari date de modul vietuirii pe pamant (unit cu Dumnezeu sau desparțit de El). Aceste stari nu sunt definitive, ele dureaza pana la Judecata Universală, cand va avea loc învierea întregului neam omenesc și cand vor avea loc hotărârile finale legate de starea de fericire sau suferință. Noi ortodocsii ne rugăm pentru cei morți, pentru ca avem credința ca prin rugaciunile noastre, sufletul pentru care ne rugăm va ajunge la Judecata universală, într-o stare mai buna decat aceea cu care s-a despărțit de trup, scrie Crestinortodox.ro.

Pomenirile celor dragi înseamnă, firește, să te rogi pentru ei. Să dăruiești celor săraci pentru cei de care te-ai despărțit cu durere. Să-i evoci nu doar în lăcașul Domnului, dacă nu poți ajunge acolo, ci oriunde te afli, căutându-i cu gândul în lumea lor care mâine va fi și lumea ta. Ca atare e păcat ca măcar azi, în zi de pomenire, să nu te gândești la ei, cu o rugăciune, cu o lacrimă, cu un gând bun.

Referință https://ampress.ro/

Ansamblul de dansuri populare HURGHEȘUL din Feredeni

29 oct.

Ansamblul de dansuri populare HURGHEȘUL, a fost înființat în luna martie 2019, de către părintele Dănuț Fotea, paroh al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Feredeni. Numele grupului vine de la unul dintre râurile ce străbat satul Feredeni cu numele de HURGHEȘULce înseamnă „a hurui, a face zgomot”[1]. Ansamblul de dansuri, ca și Grupul vocal HURGHEȘELUL, este parte a unui proiect etnografico-folcloric promovat de către Parohia Feredeni. Acest proiect are drept scop redescoperirea, conservarea și perpetuarea a tot ce a reprezentat satul Feredeni, vatră în care s-au plămădit, s-au păstrat şi s-au promovat atâtea virtuţi ale poporului român. De altfel, numele ansamblului este dat și în memoria moșului Ion Leahu (1929-2017), fost cântăreț la Biserica Feredeni și mare iubitor de folclor. Acesta a amintit/redescoperit acest nume al pârâului din mijlocul satului Feredeni, uitat de contemporani.

GV Hurgheșelul

 [1] „Izvorăște din dealul Pietrăria și se unește cu Pârâul-Mare, ce se varsă în iazul Leahul, comuna Feredieni” [astăzi comuna Deleni]Cf. Marele Dictionar Geografic al României, alcătuit şi prelucrat după Dicţionarele Parţiale pe Judeţe, de George Ioan Lahovari, C. I. Bratianu, Grigore G. Tocilescu, vol. III, Bucureşti, 1900.

La invitația Asociației Culturale „Ca La Noi” din Bacău, Ansamblul folcloric HURGHEȘUL al Parohiei Feredeni, format din Grupul vocal HURGHEȘELUL și Ansamblul de dansuri populare HURGHEȘUL, a participat la Festivalul național de folclor ZESTREA, organizat de Asociația Culturală „Ca La Noi”, în calitate de inițiator, Consiliul Județean Bacău, cofinanțator și Consiliul Local Bacău, partener gazdă. Tema festivalului a fost „Personalități băcăuane ce au influențat tradițiile locale și rolul lor în formarea conceptului de viață al tinerilor de astăzi”

Referințe: Situl parohiei Feredeni, comuna Deleni, Județul Iași https://feredeni.mmb.ro/ansamblul-folcloric-hurghesul-la-festivalul-de-folclor-zestrea-bacau?fbclid=IwAR03L3ATffRW9SSOOs7iIVeH04tpHitd6HM7PPbr6barRDPhoknEtZtSagU

Un sat de altădată, obiceiul pământului.

7 oct.

Un sat de altădată, obiceiul pământului.

Moto: „Obiceiul pământului nu este creația unui moment oarecare din trecut, ci produsul unui îndelungat proces istoric care, în linii mari coincide cu însăși drumul urmat de poporul care  l-a aplicat.” Istoria Dreptului românesc vol.I, colectiv coordonat de Vladimir Hanga, Editura Academiei Române, 1980 București.

Îmi imaginez un sat de acum câteva sute de ani, un sat dispărut astăzi, aflat în ținutul Hârlăului, în “pricuturile” târgului Hârlău, în zorii domniei marilor domni Mușatini.

Satul aflat într-un fund de vale, între dealurile Siretului, ascultător de ocolul curții domnești de la Hârlău. Să-i spunem pe nume> Verbonți.

Satul care în terminologia de specialitate îi spune sat gentilic (erau toți înrudiți) așezat într- vatră de sat, avea vreo 10-20 de case mici ascunse sub poala unei bucovine (pădurii de fag), lângă un pârâiaș năvalnic la topirea zăpezilor și la urgia ploilor torențiale, aproape de sleahul domnesc ce urca peste apa Bahluiului dinspre Hârlău și mergea către târgul sașilor și ungurilor, meșterii vinarii de la Cotnari.

Stăpânii caselor erau rude, și pentru ei legile naturii, obiceiurile pământului, porunca vornicului și canoanele sfintei biserici de la mănăstirea de pe Dealul lui Vodă erau cele care le dirijau viața și munca.

Nimeni nu era șef cum s-ar spune astăzi. Toți erau egali. Hotărârile le luau oamenii buni și drepți din sfatul bătrânilor care cunoșteau rânduielile obștii sătești și mai ales hotarele vecinilor cu satul lor.

Fiecare familie avea proprietate personală doar casa, acareturile, grădina, via de lângă casă, câteva pământuri din spatele caselor. Pământul cel bun de semănat meiul, grâul se afla ceva mai departe și se muncea în devălmășie. Acestea nu erau proprietatea obștii, a satului, ci doar cu drept de folosință.  La fel pădurea de pe dealurile ce înconjurau satul, islazul și pășunea, iazul cu pește de pe valea pârâiașului ce străbătea satul. Turmele de oi și capre, cireada de vite, tabunul de cai, porcii care arătau mai mult a mistreți, prisăcile cu știubeie de albine din poienile pădurilor din vecinătate erau ale Domnului. Pentru că ele fiind proprietatea Domnului Moldovei, plăteau biruri în bani sau natură ce ajungeau la ocolul domnesc de la Hârlău. Aceasta era una din sursele de aprovizionare a Curții Domnești și a conducerii ținutului, precum și a oștii pe care ținutul trebuia să o aibă (inclusiv corpurile de oaste ale boierilor) de 2000-3000 de ostași din cavalerie și infanterie. Aceștia formau oastea mică, de viteji ai domnului. Un calcul simplu ne arată că cele 22 de ținuturi din vremea lui Ștefan cel Mare dădeau în jur de 40-50 mii de soldați la care să adăuga oastea domnului, seimeni, călărașii, lefegii și artileriști (cu bombarde) care erau în majoritate mercenari.

„Gospodăria ca proprietate particulară reprezintă de fapt cheia înțelegerii unității relațiilor intrafamiliale, unele care altfel, dacă sunt judecate pe alte temeiuri decât cele ale proprietății, bunăoară pe acelea biologice ori rasiale ale legăturilor de sânge, rămân pentru noi lipsite de înțeles. Această proprietate asupra mijloacelor mobile ori imobile de producție are un caracter ereditar și inalienabil. Ea este atribuită nu unui cap al familiei, ci tuturor membrilor acesteia, fie aceștia soție sau copii,  astfel încât cel dintâi nu poate să dispune de ea în defavoarea celor din urmă nici inter-vivos nici causa mortis.     Proprietatea particulară țărănească nu este însă o simplă proprietate de tip  familial; judecată în raport cu tipul primar al acestei proprietăți, ea pare a avea mai degrabă una cu caracter evoluat. Deși se transmite din generație în generație, iar principiul eredității nu este admis în folosul femeilor, proprietatea particulară românească se găsește emancipată atât de interdicțiile inter-vivos ori causa mortis, specifice tipului primar al proprietății familiale, cât și de principiul excluderii femeilor în materie succesorală. Totuși, proprietatea particulară deși are un caracter familial, nu putem spune că ea are și unul indiviz. Într-adevăr, deși în proprietatea particulară românească, tatăl nu este considerat un proprietar absolut al pământului, iar ca urmare copii  acestuia se socotesc încă dinainte de moartea sa și mai ales începând cu majoratul lor, pe temeiul muncii proprii depusă încă din pruncie în gospodărie,  proprietari asupra terenului de cultură, această proprietate se află în stăpânirea tatălui.( Cristinel Nicu C.Trandafir, Valori europene în „obiceiul pământului” specific satelor devălmaşe româneşti (sec. XIV-XIX),p.71).

În sat erau și oameni pricepuți la olărit, la prelucrarea lemnului, la zidit case sau construirea caselor din lemn, butunari, rotari, cojocari, fierari.

Toamna după recoltarea cerealelor, după ce în gropile arse se puneau gr\nele acoperite cu paie și frunze, în poduri se puneau ciupercile și fructele uscate, în cămările dinspre nord se punea carnea de porc  afumată, în chiupuri de lut se puneau în grăsime carne de porc, oaie, vită și vânat, obștea se aduna la o casă de bătrân înțelept și hotărau care și cât va primi pentru partea lui din munca familiei la clăcile de muncă de peste an, se stabilea goștina și cisla către domnie și ocolul târgului, ce trebuia duse la Hârlău. Se stabilea cine urma să meargă la oastea domnească a ținutului Hârlău, cine va face parte din formațiunea de pază a satului, sau de prindere a răufăcătorilor care au călcat hotarele satului sau sunt căutați de pârcălabul de Hârlău sau de armașul domnesc de la Curte. Se mai stabilea ce tineri vor primi în hotarul satului pământ ca să-și facă casă și gospodărie după însurătoare. Nu plăteau dări, fiind scutiți sărăcimea (beșleaga) satului, văduvele dacă aveau băieți minori. Dacă fiul era major era prins de omul visteriei Moldovei în catagrafie și pus la bir.

Cel mai rău era când era omorât în hotarele satului cineva din sat sau străin. Voinicii din sat trebuia să dea de urma criminalului, să-l ducă la vornicia din Hârlău pentru dreapta judecată și pedeapsă care de cele maii multe ori era cu moartea și osânditul era executat în public în piața din fața curții domnești de către gâde sub supravegherea pârcălabului sau armașului domnesc. Dacă cel care a făcut omorul nu era găsit de voinicii satului, satul primea pedeapsă de la domnie să plătească deșugubina domnească adică 20 de boi mari pe care trebuia să-i ducă la Curtea domnească.

Furtul din proprietatea comună era rar, tot rar era și furtul din proprietatea personală. Pedeapsa era bătaia cu biciul și atârnarea de gâtul hoțului a ceea ce a furat. Era o pedeapsă ce înjosea persoana, îl făcea un paria a satului și de cele mai multe ori acesta părăsea satul. Pentru cei care încălcau repetat ordinea și legea și obiceiurile pământești, din străbuni, pedepsa era foarte aspră, era alungat din sat.  Fiind alungat, soarta celui pedepsit era foarte grea, ajungea să fie ucis, făcut sclav  sau iobag la alt stăpân  care prin pedepse corporale repetate date de vornicii boierului, ori mureau ori “se dădeau pe brazdă”.

Era și în sat o procedură de judecată. Oamenii buni și bătrâni ai satului, îi aduceau acuzele celui învinuit în public, se ascultau martori și declarația celui învinuit. După care cei din sfatul bătrânilor cântăreau faptele și dădeau osânda.

Pentru tâlhării, violuri, crime, cel vinovat era “cetluit” în lanțuri sau cu jug și dus la curtea domnească de la Hârlău, unde pârcălabul și boierii din ținut sau dacă autorul acuzatul era din târg, șoltuzul și cei 12 pârgari, țineau sfatul de judecătă. Pedepseau cu moartea, sau ocnă, închisoarea, sau biciuirea celui vinovat. Pentru boieri era altă înstanță de judecată, cea domnească.

Martorii acceptați de judecători trebuiau să jure cu brazda pe cap, sau sub aspru blestem că vor spune adevărul.

În probleme de hotare, erau obiceiul pământului așa numitul mai târziu just valachorum sau lex valachorum, o moștenire daco-getică acceptată chiar și de domniile fanariote, oamenii bătrâni și înțelepți mergeau la hotare și arătau unde erau “hotarele din vechime”, stâlpii de hotar sau însemnele de hotar. Adică din loc în loc se făceau gropi, unde se puneau oale sparte, pietre.   Schimbarea de hotar, era pedepsită aspru, de la caz la caz prin biciuire, ocnă, cu moartea sau plata unei amenzi grele dacă cei care a instigat era boier sau față bisericească care ajungea la 20 de boi mari.

Când stăpânul casei se ducea la Domnul fie din cauză de boală, accident, în război sau din cauze de bătrânețe (la 35 de ani erau considerați bătrâni), se stabilea ce primeau urmașii, băieți și fete din moștenirea părinților. Urmașii erau copiii biologici ai ambilor soți, copiii din partea unuia sau altuia din soți din căsătoriile anterioare, sau copii adoptați (de suflet) de cei doi soți. Soțul supravețuitor primea o treime din moștenirea comună, copiii primeau părți egale din moștenire. Fetele spre deosebire de alte neamuri, în afară de dotă primeau și ele parte din moștenire. Moșteneau doar ce aveau proprietate personală, de obicei fiul cel mic rămânea în casa părintească. Nu intra în calcul pământul, islazul, pădurea, heleșteul de pește, moara de apă care erau în devălmășie.

Femeile nu aveau treabă cu sfatul obștii. Ele erau stăpânele casei, se îngrijeau de casă, de grădina de legume, să facă pâinea, mâncarea, să facă fuiorul de in, cânepă de lănă de oaie, să facă pânza pentru îmbrăcămintea celor a casei, să țese la războiul de țesut, să ghilească pânza la pârâu și la soare, să doftoricească cu ierburi de leac și mai ales cu rugăciuni bărbatul și copiii bolnavi dar și pe părinții care uneori erau neputincioși și se aflau în grija femeii, să pescuiască, să adune din pădure ciuperci și plantele medicinale,  și mai ales să crească copiii. Bărbații erau la muncile grele de pe câmp, de la stâne, din pădure, la vânătoare, la război când îi chema pârcălabul din Hârlău pentru oastea domnului, sau la clacă cu carele ca să facă muncă și cărăușie poruncită de domnie, pentru căratul proviziilor la război, la refacerea drumurilor, la construcții de poduri, cetăți.

Căsătoria era un obicei vechi a pământului ce venea de la străbunii daci. Ea se făcea cu consimțământul liber a tinerilor, “vederea la față” și „urmarea de vorbă”. Tinerii se cunoșteau și cădeau de acord asupra căsătoriei spre deosebire de alte neamuri, care potrivit legilor bizantine, părinții hotărau cu cine se va căsători fiica sau fiul.

In vremuri de pace, când prădătorii din hotarele Moldovei nu treceau prin foc și sabie țara, când nu era secetă cumplită sau molime ce doborau și jumătate din populația țării Moldovei, creșterea populației satului făcea ca tinerii satului să plece în alt loc din hotarele satului, defrișau pădurea și întemeiau un alt sat, adică era o roire a satului.

De marile praznice, de două ori pe an, în piața de lângă curtea domnească din Hârlău era un târg mare la care veneau negustori din Podolia, din Țara Leșească, din Tara Ungurească, din Valahia Mare, din secuime sau sașii din Țara Bârsei si din ținutul Sibiului dar și din țară cu sare, păcură, butoaie, poloboace, donițe, țesături, articole din fier.  Aici mergeau și locuitorii din Verbonț. Luau cele necesare gospodăriei: unelte de fier, arme, vase din lut, oale de tablă pentru gătit, amnare pentru aprins focul, tămâie, sare și câte și mai câte, însă cu multă chibzuială că erau scumpe și trebuiau să dea roadele muncii lor de peste an. Negustorii cumpărau mai ales miere, piei de animale, porci, vite, oi și capre, vin, pe care le plăteau în zloți, groși, florini, unghii, aspri. Din acești bani se plătea la domnie birul de către obște și de către stăpânii casei.

Satul nu era închis altor persoane care voiau să se așeze în sat. Ei cumpărau o proprietate, însă doar după ce nimeni din sat nu o dorea, prin căsătorie sau la porunca pârcălabului ocolului domnesc sau vornicul ținutului Hârlău. Cei așezați în sat erau fie moldoveni aduși din alte sate ale ocolului, sau din cei aduși de domnii Moldovei în urma unor războie, așa cum a făcut Ștefan cel Mare la 1499 când a așezat în ținuturile centrale ale Moldovei între 100 de mii la 150 mii de persoane, creștini ortodocși din Podolia poloneză și lituaniană, sau fugiți din Transilvania din cauza opresiunilor ungurilor, sașilor sau secuilor. Aceștia au primit nume a locului de baștină: Corduneanu la cei din Bucovina, Ungureanu cei din Transilvania, Rus (Rusu) cei din Podolia, Valahu cei din Tara Românescă. (Catagrafiile Visteriei Moldovei 1920, vol.V. Ținutul Hârlău).

Nu pot trece peste unele obiceiuri care astăzi sunt considerate infracțiuni sau contravenții. Una era bătaia aplicată nevestei și copiilor. Nevasta era deseori bătută de bărbați din varii motive, de cele mai multe ori la beție. Însă nu trebuiau să fie bătute ca să fie ucise sau rănite grav. Nu trebuiau lovite peste față, și numai cu palma sau pumnul, uneori cu o vargă de lemn. ( Pravila lui Vasile Lupu tipărită la Iași în 1646). „Fără de măsură și cum nu să cade și cu vrăjmășie să cheamă bătaia când să face cu toiagul și mai vârtos când să va svărâma lemnul sau să facă cu acesta rane să margă sânge sau când o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap, atunce de pururea să va certa bărbatul pentru vrăjmășia lui.” Prin ”vrăjmășie” se mai înțelege și legarea femeii în fiare și închiderea ei de către bărbat, pedeapsă permisă în situația unui adulter sau a unei tentative de asasinare a bărbatului.

Cel mai mult aveau de suferit femeile măritate în alt sat și cele care nu aveau frați mai mari care la nevoie să o apere de furia bărbatului. Au rămas în folclorul românesc sute de doine în care femeia își plânge înstrăinarea și viața amară și grea făcută de bărbat și rudele bărbatului, mai ales de soacră.

Femeile din satele moldovene se puteau despărți de bărbații lor, însă foarte greu. Era rușinos să te întorci la părinți cu carul plin cu zestrea de la nuntă, oamenii considerau că vina este doar a femeii că nu este “femeie de casă”, este “rea de muscă”, adica își înșeală bărbatul, sau că este “sterpă” și nu poate face copii.

Referințe:

 Emil Cernea, Emil Molcuș, Istoria statului și dreptului românesc – Editura Șansa București 1994

Colectiv, coordonator Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc vol.I, Editura Academiei RSR, București 1980.

Cristinel Nicu C.Trandafir, Valori europene în „obiceiul pământului” specific satelor devălmaşe româneşti (sec. XIV-XIX),Editura Muzeul Literaturii române, București 2015.

R.Rosetti  Pamântul,sătenii si stăpânii în Moldova, Tomul I, ed. Socec, București, 1907

Echinocțiul de toamnă 2019. Tradiții, supersiții.

23 sept.

La țară, echinocțiul de toamnă reprezintă încheierea muncilor agricole și sărbătorirea estui eveniment prin sărbătoarea recoltelor. Sătenii obișnuiesc să ducă bucate din recoltă la preot pentru a fi sfințite. După sfințire, se spune că aceste legume și fructe capătă puteri tămăduitoare.

Se spune că în această zi florile plâng pentru că venirea iernii înseamnă și sfârșitul lor. Pentru a avea flori în ghiveci care să reziste peste iarna trebuie să le ungi cu mir sfințit la o mănăstire și astfel vor rezista și pe timpul iernii la fereastră.

Potrivit tradiției, în această zi se prepară primul must din strugurii proaspăt culeși, se bat nucii și se scutură merele și gutuile.

Imagini pentru gutui

În mitologia greacă, toamna începea când se întorcea zeiţa Persefona împreună cu soţul ei, Hades, în lumea subpământeană.

Se spune că în calendarul popular se păstrează încă în perioada echinoțiului de toamnă amintirea celebrării unui străvechi început de an„Părinții Bisericii creștine au suprapus aici, peste moartea și renașterea Zeiței Muma de origine neolitică, sărbătorile Adormirii (morții) și Nașterii Fecioarei Maria”, explică profesorul Ion Ghinoiu

Dacă țăranii văd în această zi păsările plecând în stoluri spre țările calde, ei aruncă peste gard câteva mâini de grâu. Astfel, păsările călătoare nu vor pleca flămânde și nu vor distruge recoltele țăranilor. 

O sărbătoare folclorică și un târg meșteșugăresc la Hârlău.

17 aug.

Primăria Hârlău, a oferit publicului o mică compensație la neorganizarea pentru a treilea an consecutiv a Zilelor orașului Hârlău. În Parcul Tineretului (alintat în glumă de unii „sala mică” de vară, sala cea mare fiind în parcarea de la parchetul de pe lângă Judecătoria Hârlău), a unui spectacol folcloric.

Și-au adus contribuția formații locale, interpreți locali dar și invitați din comunele învecinate. Ioan Ursachi a ținut un adevărat concert cu melodii mai vechi și mai noi.

Mulți tineri interpreți au venit în fața publicului cu melodii proprii sau din repertoriul unor artiști consacrați de muzică populară.

O impresie deosebită a produs datorită repertoriului original, o formație de lăutari vestiți în zonă, pe care am avut ocazia să o ascult la serbările organizate la Căminul cultural din Deleni.

Au mai cântat pentru public fanfară din Sticlăria. O urmașă modestă a marii fanfare de acum peste 30 de ani, o fanfară renumită în întreaga țară.

Publicul în număr destul de modest, fluctuant ca prezență, mai mulți la început și mai puțini spre sfârșitul spectacolului.

Târgul meșterilor populari, nu a constituit pentru vizitatorii din Hârlău o noutate. Cam aceiași meșteri, parcă mai puțini față de edițiile anterioare, lucru explicat la radio Iași de președintele Asociației Meșterilor Populari din Moldova, domnul Marcel Lutic: mulți meșteri fiind prezenți la târguri mari cum ar fi în Dumbrava Sibiului.

O șezătoare la Muzeul Viei și Vinului de la Hârlău.

17 mai

Noaptea muzeelor 2019, nu s-a organizat anul acesta la Muzeul Viei și Vinului de la Hârlău. Însă momentul nu a trecut totuși nemarcat și la muzeul nostru. Nu a fost pe 18 mai, și nici noaptea, ci astăzi 17 mai, în miezul zilei. Doamna Paula – Lorela Iancu, directoarea Liceului Tehnologic din Hârlău, cadre didactice și elevi au organizat o frumoasă activitate în parcul din incinta muzeului. Formatul activității a fost o șezătoare.

Elevii au efectuat activități specifice clăcii de la șezătoare, însă au și cântat, au dansat, au spus zicători, proverbe.

Activitatea a fost o reușită, spectatorii prezenți au fost încântați de spectacolul oferit de elevii liceului care sunt și membrii Ansamblului Rapsodia Hârlăului.

Printre spectatori au fost și membrii unui club de motociclism aflat în tranzit prin Hârlău, care au vizitat muzeul și au asistat la dansurile oferite de formația de dansuri a Ansamblului Rapsodia Hârlăului.

Vremea a fost frumoasă, soare, cald și grădina muzeului încărcată de iarbă și flori a fost un decor minunat pentru activitățile desfășurate. Iată câteva fotografii.

Aspecte de la șezătoare
O surpriză plăcută oferită de două fetițe care au avut un mic și frumos dialog umoristic
Oaspeți surpriză, un club de motociclism care a vizitat muzeul.