Arhiva | Uncategorized RSS feed for this section

O destinație. Muzeul Oului din Vama, județul Suceava.

24 Sep

Acum câteva zile, am vizitat un muzeu cum mai rar poți găsi în România. Muzeul Oului.

Muzeul situat în vecinătatea gării din satul Vama, este unicat prin exponatele de mare valoare expuse. La intrare primești căști audio care redau vocea Letiției Orșivschi, artist plastic și proprietara acestui muzeu, care la fiecare vitrină dă explicții despre exponatele expuse: origine, mod de realizare, semnificații religioase sau culturale.

În vitrine se găsesc mii de exponate, de mare valoare artistică din țară și mai toate țările lumii. La ajungerea la ultima vitrină, constați cu uimire că oul ca suport (sau formă), poate fi un câmp de exprimare artistică în forme și motive infinite, indiferent de cultură.

În fotografia datată 20 sept. 2017, intrarea în muzeu.

Mai multe despre acest muzeu pe pagina oficială a muzeului: http://www.muzeuloului-vama.com/index.php?lang=ro

P1080769

Anunțuri

Înălțarea Sfintei Cruci, tradiții și obiceiuri

13 Sep

In popor, această sărbătoare se mai numește și Ziua Crucii și este considerată data ce vestește sfârșitul verii și începutul toamnei. Conform tradiției populare, de Ziua Crucii se închide pământul, care ia cu sine insectele, reptilele și plantele ce au fost lăsate la lumina în primavară.

“In lumea satelor înca se mai crede că, în această zi, șerpii, înainte de a se retrage în ascunzișuri, se strâng mai mulți la un loc, se încolăcesc și produc o piatră nestemată, folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor”, spun specialiștii în etnografie și folclor.

Tot în această zi, preotul sfințește via și butoaiele de vin, pentru ca și în viitor gospodarul să se bucure de o recoltă bogată. Strugurii din ultima tufă de vie nu trebuie culeși astăzi. Ei trebuie păstrați ca ofrandă pentru păsările cerului și de aceea se numesc, în limbaj popular, “strugurii lui Dumnezeu”. în serile culesului, podgorenii fac focuri din vița uscată, în jurul cărora petrec cu mâncare, băutură și muzică.

Pe 14 septembrie, la biserică se sfințesc busuiocul, menta, măghiranul și cimbru, considerate plante magice. Acestea îi apără pe credincioși de diverse boli, dar veghează și asupra păsărilor și animalelor din ogradă.

Monedele sfințite în aceasta zi, păstrate în portofel, alături de o cruciuliță aduc belșug și spor în muncă.

M-rea Neamț 074

 

De asemenea, se spune ca nu este bine să se mănance usturoi, nuci, prune și peștele. Este recomandat să se țina post negru, aspru, pentru vindecarea sufletului și a trupului.

Nu este voie, în ziua Inălțării Sfintei Cruci, să se lucreze, pentru a nu atrage primejdiile.

Marcel Lutic în lucrarea “Timpul Sacru – sărbătorile de altă dată”, p158, spunea:

“Celor care , din varii motive, nu sunt dispuși să respecte această importantă sărbătoare, le amintim că făcând astfel, ies de sub protecția crucii. (…) Dacă tuna de după 14 septembrie, este semn de toamnă lungă”.

Referință:

Marcel Lutic în lucrarea “Timpul Sacru – sărbătorile de altă dată” Editura Fundația Academică AXIS, seria etnologie, 2006 Iași.

O elevă din Hârlău, laureată la un festival din Dorohoi.

2 Aug

Ieri, 01 august 2017 la TVR 3, s-a transmis în reluare, o emisiune folclorică înregistrată de TVR Iași, în luna iunie 2017 la Dorohoi. Printre participanții care au concurat și au luat premiul întâi, este și o elevă originară din Hârlău, care acum este elevă la Botoșani. Este vorba de eleva Teodora Grumeza. Aceasta la Festivalul Internațional de muzică populară „Mugurelul” din Dorohoi a obținut premiul întâi, la grupa de vârstă la care a concurat.

Anul acesta a fost unul din cele mai bune festivaluri organizate la Dorohoi, deja la ediția a XIII-a. Au participat la concurs copii și tineri din țară și străinătate foarte bine pregătiți, cu un repertoriu autentic și tradițional. De fapt s-au dat și premii pentru autenticitatea cântecelor interpretate.

De remarcat și prestația deosebită și profesionistă a orchestrei de muzică populară „Mugurelul” din Dorohoi, formată în majoritatea din elevi și tineri, lucru remarcat și de solista de muzică populară Angelica Flutur.

Două fotografii de la Festival, trimise de hârlăoanca noastră, care a permis publicarea lor  pe acest blog.  A reprezentat Botoșaniul, unde în prezent este elevă.

Teodora Grumeza1

 

Teodora Grumeza la gala laureaților.

 

 

 

Teodora Grumeza2

Îi doresc mult noroc în viață, multă sănătate, succes la școală și o frumoasă carieră ca interpret de muzică populară, sau ce va dori, că are o voce foarte bună, care va trebui cultivată în ani și ani de studiu și repetiții.

Ii mulțumesc pentru fotografii și datele despre festival.

Pentru cei care o apreciază și doresc să-i transmită felicitări o găsiți aici:

https://www.facebook.com/theodora.grumeza?fref=ts

Răbojul ciobanilor, instrument de evidență?

3 Iul

RĂBÓJ, răbojuri1. Bucată de lemn în formă cilindrică sau paralelipipedică pe care, în trecut, se însemnau, prin crestături, diferite calcule, socoteli (zilele de muncă, banii datorați, numărul vitelor etc.). ◊ Expr. A șterge de pe răboj = a da uitării; a ierta. (Reg.) A crede după răboj = a crede tot ce se spune. A(-și) ieși (sau a scoate pe cineva) din răboj (afară) = a (se) supăra. 2. (Pop.) Socoteală, calcul. Pierdusem răbojul timpului. ◊ Expr. A i se uita cuiva răbojul = a i se uita numărul anilor. 3. Crestătură făcută, ca semn distinctiv, la urechea unei vite. [Var.: răbúș s. n.] – Din bg., sb. raboš.

Necesitatea păstrării unor evidenţe cât mai corecte i-a determinat pe oameni să găsească soluţii şi instrumente pentru înregistrarea tuturor socotelilor pe care le făceau, mai ales în ceea ce privea activităţile comerciale. În societatea tradiţională cel mai cunoscut obiect folosit pentru a înregistra diverse tranzacţii era răbojul. Acesta este un băţ de formă cilindrică sau în patru muchii pe care se fac însemnări cu ajutorul crestăturilor. Uneori răbojul a fost folosit şi drept ,,chitanţă”, prin efectuarea a două seturi de crestături asemănătoare, la cele două capete al băţului; prin rupere sau tăiere, o parte revenea datornicului, iar cealaltă creditorului.

răboj

 

Fragment de răboj.

 

 

 

 

 

Scopul răbojului era acela de a însemna datoriile, numărul animalelor, cantităţi de produse agricole sau sume de bani.

De obicei, o cantitate sau un număr era însemnată printr-un simbol convenţional, cel mai adesea fiind folosite crestăturile. Ciobanii foloseau în unele situaţii beţele specifice, numite bâte, pentru a însemna numărul oilor, sau diferite cantităţi de produse specifice mediului pastoral.

Coborârea turmelor

Toate oile aduse la stână sunt marcate pentru a se cunoaște proprietarul lor și sunt date în primire ciobanilor, care le vor mulge și vor determina, în funcție de laptele adunat, câtă brânză primește fiecare crescător de animale. Ei folosesc un sistem de calcul vechi de sute de ani, dar extrem de eficient, pentru care utilizează mai multe unități de măsură și un răboj, totul fiind consemnat apoi cu grijă.

Elementul  comun al răbojurilor îl reprezintă, acele crestături dispuse în şiruri şi uneori în registre. Una dintre aceste piese este găsite de cercetătorii de etnografie și folclor era tăiată, cel mai probabil cu prilejul încheierii socotelilor dintre două persoane, fiecare păstrând dovada tranzaţiilor făcute.

Larga întrebuinţare a acestui obiect este dovedită inclusiv de anumite expresii care se mai păstreză în limbajul curent, dar şi de unele surse literare care menţionează întrebuinţarea sa.

Mă uit în dicționarul explicativ al limbii române ediția 2009 (DEX 2009) și constat că răbojul ar fi de origine bulgărească. Să înțeleg că ciobanii daci sau protoromâni, și mai târziu cei modoveni, valahi sau transilvăneni, care utilizau de mii de ani acest instrument de evidență, nu l-au denumit ei, ci i-au așteptat pe bulgari ca să-l denumească?

Despre răboj, N. Drăganu spune că ne-am obişnuit să considerăm răbojul ca un mijloc de contabilitate întrebuinţat exclusiv la stână. Părerea este greşită. Trebuie să ţinem seama, atunci când vrem să lămurim etimologic, că răbojul se întrebuinţa şi la notarea dărilor, a birurilor. În acest sens, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj are o bogată colecţie de răboaje. Acestea sunt nişte beţe tăiate în patru muchi, fiecare muchie fiind destinată unei uliţe a satului. Acest sistem de contabilitate a fost utilizat şi de saşi, dovadă că, în anul 1708, mai era atestat încă în satele din jurul Codlei. Când cineva avea mai multe răboaje, le înşira, ca să nu le piardă, pe o sfoară, fiecare debitor având răbojul său. Un astfel de şir de răboaje se numea legătură, cuvânt care, exact cu acest sens, se întâlneşte şi în proza lui Eminescu („ciobanul ia legătura de răboşuri”). Această legătură de răboaje se mai numea şi salbă.

În cadrul academic al explicării acestei etimologii N. Drăganu introduce şi un fapt anecdotic pe care l-a trăit el însuşi în Rucărul Muscelului. Soţia unui gospodar îl roagă pe acesta să-i facă o salbă de galbeni cum avuse înainte de războiul mondial. Soţul, mucalit, îi răspunde: „O să-ţi fac una de răboaje!”. Bănuim că respectivei gospodine îi era încărcat carul ! În vremurile vechi, fiecare stânaş era, în acelaşi timp, şi proprietarul oilor şi deci, nu avea voie să dea socoteală nimănui de numărul lor. O utilizare şi mai veche însă au avut răboajele la munca făcută de robi sau ocnaşi.

Ţinând seama de toate aceste consideraţii, de sensurile multiple ale acestui cuvânt, N. Drăganu propune, printr-o deducţie logică, etimonul slav robu, cu sensul de „sclav, rob, ocnaş”, „cu sufixul adj ectival os „. În cazul acesta ar fi însemnat, la origine, „băţ de rob” presupunând că fiecare rob, pus la o muncă oarecare, îşi avea băţul său pe care i se însemnau zilele de lucru, bolovanii de sare tăiaţi de el etc.

Considerăm că aceste trei exemple ne îndreptăţesc să afirmăm faptul că N. Drăganu, pe care astăzi îl sărbătorim, s-a impus ca un filolog ilustru al şcolii clujene, dovedind neîndoielnică erudiţie, o cultură multidisciplinară şi claritate academică în stabilirea etimologiilor unor cuvinte controversate ale limbii noastre româneşti.

 

Notă:

Nicolae Drăganu (n. 18 februarie 1884, Zagra, comitatul Bistrița-Năsăud – d. 18 decembrie 1939, Cluj) a fost un filolog, lingvist și istoric literar român.

Referințe:

http://www.ziartarguneamt.ro/un-vechi-instrument-de-calcul-rabojul

ARHIVA SOMEŞANĂ REVISTĂ DE ISTORIE ŞI CULTURĂ SERIA A III-A II/ 2003 , p.256-257.

Fotografie: https://www.facebook.com/Ilyes.Claudiu/?fref=ts

CASA ROMÂNULUI „stăpânul” este SLAV – Despre falsificarea istoriei noastre

28 Iun

DEX-ul: în CASA ROMÂNULUI „stăpânul” este SLAV – Despre falsificarea istoriei noastre. Un articol de Iulia Brânză Mihăileanu

Dacă intrăm în casa românului, nu ne rămâne decât să-i plângem de milă. Conform DEX-ului, nu are nicio denumire moștenită de la strămoșii săi geto-daci. Toate sunt de împrumut.

Însăși casa este luată de la legionari. Până la venirea lor, dacii nu locuiau în case. Căci dacă ar fi locuit, ar fi avut un cuvânt pentru acest adăpost atât de necesar pentru supraviețuire.

,,Dar poate locuiau în hâjuri și cocioabe?” va replica cititorul.

Exclus. DEX-ul e sigur: hâjul l-am luat din ruteană, iar cocioaba este de origine necunoscută, deci n-o putem plasa în timp.

Dar poate locuiau în bordee?

Ar fi vrut ei. Dar înțeleptul nostru instrument ,,științific” îl dă și pe bordei cu ,,et.nec” (origine necunoscută). Deci nu putem spune când s-au ivit bordeele în viața dacilor: înainte sau după locuirea lor în case latine. Până când autorii DEX-ului nu se hotărăsc de la cine am luat bordeele, nu-i putem pune pe geto-daci să locuiască în ele.

Atunci au locuit în colibe. Nici în ele. Coliba am luat-o de la bulgari.

Atunci e clar: geto-dacii locuiau în vizuine. O vizuină își poate scobi orice animal care are unghii. Da, orice animal, dar nu și geto-dacii. Pentru că baronul von Münchhausen lingvisic al nostru ne spune clar: vizuină provine din viezure. Iar când mă duc la viezure, mă trimite la albanezul vjedhulë. Deci iarăși, până nu se clarifică când și în ce împrejurări românii au luat viezure din albaneză, nu putem să-i băgăm pe daci în vizuini.

Atunci au locuit în borți. Imposibil. Baronul von DEXhausen spune că românii au luat borta de la ucraineni. Deci geto-dacii n-au știut de borți până la venirea slavilor și încă mult timp după aceea, până nu s-a format nația ucraineană. Abia atunci am cerșit borta de la ucraineni și de atunci avem și noi borțile noastre. Până la contactul cu ucrainenii, dacii nu săpau borți.
Înseamnă că locuiau în cuiburi. Nu, nici în ele. Cuiburile le-am luat de la legionari odată cu casa.

Atunci unde locuiau dacii până la venirea legionarilor?

Conform baronulului von DEXhausen, pe unde apucau. Probabil, se agățau de copaci, cum și-a agățat baronul Münchhausen calul de morișca de vânt de pe turla primăriei.

Deși, dacă te iei după prea științificul nostru instrument, apoi dacii nu știau nici de copaci. El susține că am luat copacul de la albanezi. Aici nu mai pot răbda. Îndrăznesc să-l înfrunt pe baronul von DEXhausen și să-mi cațăr strămoșii în copaci, fie ei albanezi ori de altă nație. Să aibă și ei, săracii, o clipă de tihnă. Iar baronul lingvistic îmi strigă de colo că degeaba-i jelesc: geto-dacii nu știau nici de tihnă, nici de odihnă, acestea fiind împrumutate de la slavi. Și nici săraci nu puteau fi, pentru că sărac l-am luat de la sârbi.

Așadar, după ce chinuiții mei strămoși au coborât din copacii albanezi și au luat de la legionari casa, au început să-și construiască case. Dar fără prag, fără prispă și fără tindă. Pe acestea le-au luat, după o jumătate de mileniu, de la slavi. Când au venit din stepele lor pustii, deși nu aveau alt sălaș omenesc decât spinarea calului, slavii i-au învățat pe geto-daci ceea ce nu reușiseră să-i învețe ,,mult prea superiorii” romani: să facă prispe, praguri și tinzi.

casa cu prispă

Deci, casa aceea avea pereți, acoperiș, ușă și ferestre de origine latină. Dar s-ar putea ca ușa să nu fi avut țâțâni. Pentru că acestea au fost ,,împrumutate” dintr-un titia cu steluță, deci neatestat. Aici vreau să-mi apăr strămoșii geto-daci cărora DEX-ul le neagă cu încăpățânare orice capacitate lingvistică. Mihai Vinereanu arată că țâțână este de origine imitativă. Adică l-au născocit strămoșii preistorici ai dacilor imitând legănarea copacilor. A se țâțâi înseamnă ,,a se legăna”. Pe de altă parte ferestrele nu aveau pervaz. Baronul von DEXhausen ne spune cu istețimea-i specifică că românii au așteptat 1400 de ani, ca să vină turcii să ia de la ei pervazul.

Și cerdacul. De parcă, când au năvălit turcii în țările valahe, prima lor grijă a fost să construiască cerdace la casele pe care le prădau. Apoi și un elev de clasa a patra îți poate spune că valahii și turcii nu stăteau de povești în cerdace. Ci se războiau la Târgoviște, la Vaslui, la Războieni, la Călugăreni. Dimpotrivă, etimologiile DEX-ului sunt vorbe de clacă în cerdacul romanizării. Am împrumutat de la turci lucruri care țineau de realitățile lor: iatagan (armă), capuchehaie (fiul sau fratele domnitorului luat ca zălog la Constantinopol), beizadea (fiu de domn, principe), ciulama (fel de mâncare) și altele. Dar nu cerdacul casei țărănești care vine din timpuri imemorabile.

În al său Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică Mihai Vinereanu scrie: ,,Este posibil ca cerdac să provină din fondul traco-illiric și să fi fost răspândit apoi în mai toate limbile slave, precum și în neogreacă și unele dialecte turcești”.

interior rustic_1930

DEX-ul mai spune că tot de la turci am luat și soba. Deși nu înțeleg de ce strămoșii noștri, geto-dacii, n-au luat-o de la legionari, de la slavi ori de la maghiari. Au așteptat 1400 de ani, dârdâind de frig, ca să ia soba de la turci?! Închipuiți-vă că în casele dacilor era frig, ca afară. Și totuși, conform, baronului von DEXhausen, ei nu s-au priceput să construiască sobe. Căci, dacă ar fi știut să facă sobe, și-ar fi păstrat și cuvântul pentru această construcție atât de necesară pentru încălzirea casei, când bate crivățul de miază-noapte.

Acum stau și mă gândesc în ce împrejurări o fi împrumutat românii soba de la turci. Poate că nouă ni s-au spus minciuni despre luptele românilor cu turcii. Poate că aceștia ședeau la taifas lângă sobele calde și mâncau semințe de bostan, iar copiii noștri însuresc la cap, învățând despre bătăliile lui Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu. Oare demontatorii noștri de mituri sunt la curent cu aceste taifasuri turco-valahe la gura sobelor de origine otomană?

Pe de altă parte, am o nedumerire: turcii aceia așa de ,,specialiști” în sobe, de ce nu i-au învățat pe români să facă și cahle? Astfel încât strămoșii mei să nu fie nevoiți a le împrumuta de la ucraineni, iarăși peste câteva secole.

Deși istoricii noștri nu ne vorbesc despre turcizare, mă conving că interiorul casei tradiționale românești a fost puternic turcizat de către baronul lingvistic von DEXhausen. De ce? Ca să susțină fabuloasa și nici până azi dovedita romanizare!

În casa dacilor proaspăt ,,romanizați”, vedeai doar masa și scaunul. Luate din latină. În rest, aceasta era aproape goală. Pentru că celelalte piese de mobilă aveau să ni le aducă alți migratori.

Lavița am luat-o de la bulgari.

Cotruța de la maghiari.

Cotlonul, firida făcută sub cuptorul vetrei țărănești, tot de la maghiari. Din katlan, care la ei înseamnă ,,căldare”. Adică faci un biet cotlon sub vatră și nu ești în stare să-i dai un nume, ci alergi la maghiari și împrumuți cuvântul ,,căldare”. Asta puteau s-o spună doar autorii DEX-ului!

Lada de zestre am lut-o de la sârbi. Până la venirea lor dacii își aruncau zestrea pe unde se nimerea. Și abia când au venit sârbii cu lăzile pe spinările cailor, au început să-și facă și dacii lăzi de zestre pentru fetele lor.

Blidarul îi alcătuit dintr-un cuvânt slav blid + suf. ar. Până la venirea slavilor, dacii nu aveau blide. Dacă te iei după baronul von DEXhausen, situația devine grotescă: dacii cunoșteau meșteșugul ceramicii din preistorie, dar nu aveau cuvinte pentru piesele ce le confecționau. Oala și ulciorul l-au luat de la legionari. Farfuria și gavanosul de la turci, ceașca de la ruși. Talgerul nu se știe de unde-i, probabil de la extratereștri. Strachina au împrumutat-o de la greci, din neogreacă, unde înseamnă ,,scoică”. Întrebarea este: de ce dacii n-au luat de la greci cuvântul pentru ,,strachină”, dar au luat ,,scoică”. Nu vă pare că baronul nostru l-a întrecut chiar și pe Münchhausen cu bazaconiile sale etimologice? Adică strămoșii nostri s-au dus în Grecia după ,,strachină”, dar s-au întors cu ,,scoica”. Castronul nu se știe cu precizie de unde l-au luat: de la sârbi, de la sași, de la polonezi ori de la francezi. Aici baronul von DEXhausen dă dovadă de o precizie științifică ieșită din comun: nu se știe de la cine, dar se știe cu foarte multă siguranță că l-am împrumutat!

Închipuiți-vă că nici patul nu-i al nostru. L-am luat de la greci. Din neogreacă. Mă mir de ce geto-dacii n-au luat patul de la legionari, de la slavi ori de la maghiari? Care erau mai aproape de ei. Ce împrejurări ieșite din comun i-au făcut să alerge tocmai la greci după o mobilă făcută din câteva scânduri și patru țăruși, mai ales că în greacă πατός nici nu înseamnă ,,mobilă de dormit”, ci ,,drum pietruit”. Sau poate geto-dacii erau deprinși să doarmă în mijlocul drumului, de aceea le-a plăcut ,,drumul pietruit” al grecilor? Deși, dacă alegi să dormi în drum, este mai moale unul nepetruit.

Mihai Vinereanu demontează etimologia absurdă a lui DEXhausen, arătând că pat este de origine traco-dacă, provenind din aceeași rădăcină proto-indo-europeană bhedh-,bhodh-, din care provine și cuvântul elnglez bed.

În mijlocul odăii se află cuptorul cică luat din latinul coctorum, dar cu steluță, deci neatestat. Nu vă mai îndemn să vă închipuiți scena comică în care legionarii își lasă coifurile și armurile și se apucă să-i învețe pe daci să facă cuptoare de copt plăcinte. Mihai Vinereanu arată că cuptor provine din fondul illiro-tracic.

Mult timp casa asta ciudată n-a avut nevastă și gospodar. Iar femeia nu era gospodină. Și nici nu aveau gospodărie. Și în general, era o casă fără stăpân. Pentru că baronul von DEXhausen ne spune că aceste cuvinte le-am luat de la slavi. Până să vină slavii, dacii nu știau ce înseamnă a stăpâni. Geto-dacii nu stăpâneau arta războiului. Burebista și Decebal n-au stăpânit un regat. Dacă nu erau slavii, nu aveam în casa românului stăpân. Și iarăși mă întreb nedumerită: dacă legionarii au stăpânit o parte din Dacia timp de 160 de ani, de ce dacii n-au împrumutat cuvântul respectiv de la ei? Dacă n-au vrut să se lepede în fața legionarilor de cuvântul pentru ,,stăpân”, ce împrejurări așa de speciale i-a făcut să renunțe la cuvântul geto-dacic și să ia altul de la slavi? Iar dacă totuși l-au luat de la legionari, atunci de ce au lepădat cuvântul latin și au luat stăpân de la slavi? Sunt întrebări care te înnebunesc. Etimologiile baronului von DEXhausen sunt așa de absurde, încât ai impresia că ești într-o piesă din teatrul absurdului. La teatru mergem să ne distrăm. Pe când DEX-ul este dat drept instrument științific. Deci eu sunt obligată să cred că absurditățile lui sunt lucruri științifice. Basna cu stăpânul luat de la slavi este prea de tot. Dacii n-ar fi avut un Burebista, un Decebal ori atâția daci liberi viteji care i-au fugărit pe romani, eliberându-și frații, dacă nu s-ar fi simțit stăpâni legitimi ai acestor meleaguri. Cuvântul stăpân nu-l poți contesta dacilor. Dincolo de argumentele științifice, logica bunului simț te oprește să crezi că strămoșii noștri, care erau stăpâni pe un regat, au împrumutat cuvântul stăpân de la niște bieți migratori a căror țară era pe șeile cailor.

Ca să-mi limpezesc creierul, iau Dicționarul Etimologic al domnului Vinereanu. Precum era și de așteptat, stăpânul nostru este vechi cât lumea. Provine din rădăcina proto-indo-europeană steb(h)-, stemb(h)- ,,stâlp, trunchi”, verbal ,,a opri, a întări, a lega” . Iar slavii l-au luat din română.

La fel e și cu gospodarul casei românești. Mihai Vinereanu arată că provine din două rădăcini proto-indo-europene ghosti-poti-s (ghosti-s ,,străin, oaspete” și poti-s ,,stăpân, stăpânul casei”). Iar forma veche slavă provine din stră-română.

Baronul von DEXhausen, ca toți născocitorii de basne, inversează lucrurile.

Și ne mai spune instrumentul nostru prea științific că slavii, când au venit pe aici aduși de cai, i-au învățat pe geto-dacii cei sedentarii să-și facă ogrăzi, garduri, ocoale pentru vite și le-au dat încă multe alte cuvinte necesare în gospodărie.

De exemplu, grindă și streașină.

Până la slavi, dacii construiau case fără grinzi. Își poate închipui cineva o casă fără grinzi, care să nu se prăbușească la prima furtună sau după o ninsoare căzută din belșug? Dumneavoastră nu vă închipuiți. Dar baronul von DEXhausen susține, fără să clipească din ochi, că o casă se poate construi și fără ca acoperișul să fie susținut pe bârne. Pentru că dacii nu cunoșteau nici bârna pe care tot slavii le-au dat-o. Probabil baronul nostru lingvistic judecă după sine: etimologiile lui nu sunt susținute de argumente științifice și totuși stau neclintite între coperțile sale.

Apoi ați mai văzut case fără streșini? Un bun gospodar, nu. Dar autorii DEX-ului caută să ne convingă că până la venirea slavilor, ,,populația romanizată” din Dacia își construa casele fără streșini, fără hogeag, fără horn. Pentru că hogeagul l-am luat de la turci, iar hornul de la ucraineni.

Închipuiți-vă această scenă înduioșătoare. Năvălesc ienicerii cu chiote și urlete asupra românilor, dar se opresc brusc cu ochii holbați când văd casele lor fără hogeaguri, cu fumul ieșind pe unde se nimerește: prin ferestre, prin ușă, prin pod. Își aruncă iataganele în mijlocul ogrăzilor și încep să-i învețe pe români să facă hogeaguri. Pe urmă sobe. Apoi cerdace. Vă spun: istoricii ne mint când afirmă că valahii se războiau cu turcii. Vestitul baron von DEXhausen ne spune altceva: turcii au venit la noi ca să construiască sobe, hogeaguri, cerdace. Mărturie stau etimologiile celui mai ,,științific” instrument al Academiei.

Îl înțeleg perfect pe baronul nostru lingvistic. O teorie falsă cum e romanizarea se poate construi pe vorbe goale. Dar despre o casă fără grinzi ori o sobă fără horn încă n-am auzit. Adică turcii te învață să faci soba și hogeagul. Dar ,,uită” de horn. Mă întreb cum ajungea fumul din sobă direct în hogeag, în lipsa acestui element de legătură? Că doar nu era direcționat cu telecomanda. Într-un fel, am chiar pică pe ucraineni: nu puteau să se formeze mai repede ca nație, ca să participe, împreună cu turcii, la construirea unei sobe întregi pentru români?! Că eu una m-am săturat de atâta fumăraie și în casa românului și în instrumentul ,,științific” al Academiei.

Este absurd să sugerezi că geto-dacii nu aveau cuvinte legate de construcția unei case. Ori dacă le aveau, s-au dezis de ele și s-au repezit să ia altele de la migratori. Conform Dicționarului Etimologic al domnului Vinereanu, dintre cuvintele menționate în acest articol (cincizeci și patru la număr) doar trei (cahlă, talger și hogeag) rămân deocamdată cu originile nelămurite. Restul sunt traco-dacice provenind din diferite rădăcini proto-indo-europene.

Apoi dacă ne uităm la etimologiile DEX-ului, ne convingem încă o dată că instrumentul ,,științific” al Academiei combate cu nonșalanță teoria romanizării.

Să facem o mică statistică. Din cele 54 de cuvinte legate de casa românului, 16 sunt slave, 12 latine, 6 turcești, 4 ucrainene, 3 albaneze, 3 cu etimologie necunoscută, 2 bulgare, 2 sârbești, 2 grecești, 2 maghiare, 1 rusesc și unul francez. Deci cele mai multe le-am ,,împrumutat” de la slavi, nu de la latini. Iar proporția dintre cuvintele așa-zise latine și cele ,,împrumutate” de la alți migratori este de 22% și 78%. Vedeți cumva romanizare cu numai 22 la sută ,,împrumuturi” din latină?!

Eu una văd doar că etimologiile DEX-ului combat teoria romanizării.

Oare lingviștii oficiali nu s-au gândit că cineva ar putea să dea cândva în vileag contradicția strigătoare la cer dintre etimologiile DEX-ului și romanizare? Arătând că absurditatea și spiritul grotesc al acestei teorii sunt consemnate chiar în paginile celei mai ,,științifice” lucrări de referință academică!?

Nu cred că s-au gândit.

Cu teoria romanizării în mână, falsificatorii istoriei s-au simțit mereu stăpâni nu doar ai lingvisticii românești, ci și ai celei europene.

Dar vorba dacică: ulciorul nu merge de multe ori la apă. Iată că lingviștii onești din toată lumea se ridică împotriva acestei teorii absurde.

Spaniola Carme Jiménez Huertas susține continuitatea lingvistică a strămoșilor săi iberici, scriind cartea No venimos del latin. Într-un interviu, ea spune: ,,Limbile romanice nu vin. Erau. Aici. Înainte de venirea romanilor, oamenii vorbeau.¬ […] Erau limbi autohtone”.

Francezul Yves Cortez afirmă același lucru despre francezi în Le français ne vent pas du latin! Essai sur une abberation linguistique. De exemplu, făcând analiza câmpului semantic al războiului, Cortez arată că, în limbile așa-zise romanice, această terminologie coincide, însă nu și cu latina. Deci aceste limbi provin de la o limbă-mamă, dar care nu este în niciun caz latina.

Unul din premergătorii ideii că latina n-a înlocuit limbile autohtone este lexicograful Pirona de Udine. În 1871, el scria că „graiurile romanice de astăzi nu continuă latina ci graiurile locale de odinioară apropiate mai mult sau mai puțin de latină”.

Pe de altă parte, există o grupare de cercetători străini care împărtășesc teoria italianului Mario Alinei. În Origini delle lingue d’Europa acesta susține continuitatea etnolingvistică din Paleoliticul superior până în zilele noastre. Această continuitate se regăsește în dialectele europene actuale, care au mai multe trăsături arhaice decât limbile literare.

Sunt limbile autohtone despre care vorbește Carme Jiménez Huertas. Și printre ele și limba geto-dacă, care ne-a lăsat o zestre arhaică inestimabilă, și pe care autorii DEX-ului și ciracii lor o neagă cu vehemență.

Grecul Dienekes Pontikos consideră regiunea Carpato-Balcanică drept rădăcină a „trunchiului” acestei mari formații lingvistice. Concluzia sa se bazează pe lucrările lui Igor M. Diakonov, Colin Renfrew, Kalewi Wiik, Gray și Atkinson.

Dar acest subiect merită să fie dezvoltat într-un studiu aparte.

Noi am semnalat doar că cercetătorii de vocație, români și străini, n-au depus armele în fața unei teorii false care a adus atâtea pagube științei și istoriei popoarelor de pe continent.

Ei și-au mobilizat inteligența și curajul, pentru ca Adevărul să devină Stăpân pe lingvistica și DEX-urile lor.

Gura Humorului, impresii de turist

27 Iun

După 3 ore de mers cu trenul sordid de Timișoara, de la Iași la Gura Humorului, cobor într-o gară la fel de sordidă. Strada de la gară spre centrul orașului are la capăt o interesantă pensiune, care la parter are un restaurant decorat ca o tavernă medievală. Aici mi-am satisfăcut toate poftele culinare cu bucate foarte bine gătite, din păstrăv și ciuperci (mai ales hribi).

Centrul orașului care a păstrat multe cădiri din vechea provincie a imperiului autriac, este îngrijit, sunt multe parcuri, flori, însă și un rond în fața unui hotel imens. O mașină ancorată, pe care s-au plantat flori. Un mare kitsch care urâțește peisajul.

În vecinătatea primăriei, renovate probabil recent, este o catedrală și un parc. De asemenea un muzeu despre care voi vorbi mai târziu.

P1080511

Orașul are la periferia dinspre sud, peste apa Humorului, la vărsarea în râul Moldova, după ce treci un pod, un imens parc bine întreținut, cu alei asfaltate, și un centru de distracții ce include și piscină acoperită, restaurante, buticuri, chioșcuri, terenuri de tenis, baschet.

Centru atracției în parc sunt niște locatari mici, cu coadă stufoasă, care indiferent de sex, răspund la ciocnirea a două nuci și numele de Mariana. Sunt familii de veverițe, am numărat 5 animăluțe, prietenoase care vin la picioare sau se cațără pe cunoscuți și primesc nuci. L-am oferit alune, însă sunt mofturoase, nu doresc decît nuci.

P1080527

La marginea de sud a parcului, peste apa Moldovei, este o punte suspendată care duce în pădure. Spre stânga pe poteci marcate, însă neîntreținute, mergi cale de 5 ore pe vârful Măgura, 860 m înălțime. Dacă faci la dreapta este un drum asfaltat, care merge la complexul Ariniș, ce deservește pârtia de schii, iar mai departe pe șosea la un complex hotelier.

 

Încă din prima zi am vizitat Muzeul obiceiurilor populare din Bucovina. Aici, într-o sală modernă, am vizitat o expoziție de caricatură, care avea un numitor comun – „humorul”, hazul. Erau  caricaturi predominant politice, sociale, despre protecția naturii, și cu alte tematici, din țară și străinătate.

P1080506

Vizitarea muzeului de obiceiuri populare  este o desfătare vizuală și culturală. Aici sunt grupate pe marile sărbători religioase de peste an, manechine în costume populare precum și artefactele specifice pe diferite tematici: Noapte Sf.Andrei, Crăciunul, Paștele, Sf.Gheorghe și Sf.Dumitru (urcarea și coborârea oilor de la munte).

 

 

P1080509

Domnul muzeograf, ghidul nostru prin sălile muzeului. O persoană care vorbește despre muzeu, exponate, cu un patos ce mă face să cred că își iubește profesia, este pasionat de ce face și un minunat interlocutor. Am lăsat fotografia în format mare și pentru a arăta cum arată un muzeu uitat de autorități, ce adăpostește comori de artă populară într-o clădire insalubră. În exterior, din „pudicitate”, edilii orașului, ca să nu afecteze peisajul cu primăria renovată și viu colorată, au aplicat o invelitoare pe care sunt printate imagini ale vechiului oraș.

Dacă vă hotărâți să vizitați orașul, vă spun că merită. Mâncare tradițională la prețuri acceptabile, cazare pe alese la pensiuni și hoteluri, locuri de drumeții, peisaje deosebite, aer curat și locuitorii ai orașului foarte amabili, parcă bucuroși să-ți dea toate datele despre oraș.

P1080531

P1080535

Probabil există, însă nu am dat peste un magazin cu articole autentice de artizanat. Eram doritor să cumpăr articole tradiționale zonei, iar soția dorea o ie autentică bucovineană.

Portul popular românesc -între tradiții, cultură și artă.

21 Iun

Forma pielii culturale – Foloasele privirii.    un articol de Ioana Popescu.

În interiorul portului țărănesc au existat două (doar două) forme-model de frumusețe a trupului, care demarchează două teorii largi, corespunzând în mare provinciilor istorice: Vechiul Regat și Transilvania. Ele pot fi percepute doar la nivelul pielii culturale – costumul

În Muntenia și Moldova, în teritoriile românești extracarpatice, aflate în contact cu cultura bizantină și în vecinătatea curților domnești, țăranca purta un costum care să corespundă idealului de „femeie fus”
Construit pe un volum cilindric, vășmântul urmează îndeaproape conturul trupului.
Capul este acoperit cu țesături ușoare, tulpane, basmale sau marame de borangic, care acoperă părul împletit, nelăsând niciun accent să schimbe proporțiile craniului. Gâtul este lăsat descoperit de cămașa-ie, cu decolteul încrețit sau drept, dar fără guler. Încrețiturile și lărgimea cămășii dau un volum echilibrat pieptului și umerilor.

Peste cămașă era înfășurat un brâul lat, peste care se prindea fusta și peste se legau betele.
Talia este marcată de betele înfășurate strâns de mai multe ori în jurul trupului.
Cămașa se prelungește, înnădită sau din două bucăți, lungă până la glezne, decorată la poale cu broderii care, departe de a fi un simplu ornament, sunt semne simbolice.

țărancă_port_tradițional

De la talie în jos, trupul e înfășurat pe deasupra cu o fotă (bucată dreaptă de țesătură) ale cărei margini laterale se suprapun peste pântec.Fota , pe fond de culoare închisă, se poartă cu colțul de jos răsfrânt și ridicat (în Moldova) sau drept (în Muntenia și Oltenia).

În picioare se purtau opinci încălțate peste obiele , ceea ce dădea gambei piciorului și gleznei un aspect monumental, de statuie. Ținuta femeilor, mersul, ba chiar și dansurile tradiționale din Vechiul Regat sunt direct dependente de strâmtimea fotei și de libertatea de mișcare a gâtului și capului.