Archive | Uncategorized RSS feed for this section

Paștele. Repere arhaice

15 Apr

Paștele. Repere arhaice

Ana-Maria Rață, Muzeograf, Muzeul Etnografic al Moldovei

Cea mai însemnată sărbătoare de peste an este marcată de Muzeul Etnografic al Moldovei prin expoziția Paștele. Repere arhaice, organizată la Muzeul Viei și Vinului din HîP1080135rlău.

Paștele marchează începutul anului ritual creștin și este amplasat între echinocțiul de primăvară, ce desemnează începutul anului agrar, și ziua Sfântului Gheorghe, cap de primăvară și debut de an pastoral. Astfel că semnificațiile religioase sunt dublate de o multitudine de credințe și practici legate de revigorarea naturii sau de muncile agrare și pastorale ce influențau viața întregii comunități pe parcursul anului. La toate acestea se adaugă și o altă coordonată a tuturor marilor sărbători, și anume consistenta reprezentare a cultului strămoșilor.

Încercând să surprindem liniile definitorii ale acestor „zile mari” din calendar, demersul expozițional a urmărit, pe de o parte, prezentarea Păresimilor – perioada Postului Mare, și, pe de alta, reliefarea bucuriei, sărbătorii reînnoirii ce urmează Paștelui. Astfel, obiceiuri și gesturi rituale specifice perioadei premergătoare sărbătorii, cu referiri la cultul morților, curățarea spațiului, Duminica Vlăstarelor (Floriile) și Săptămâna Patimilor, sunt prezentate alături de elementele de sărbătoresc și festiv ce marchează perioada de după Înviere – alimentul ritual (oul încondeiat, pasca, cozonacul), socializarea în comunitatea restrânsă și lărgită (masa festivă și hora satului), gesturi privind începutul de an pastoral.

Cultul strămoșilor, atât de bine reprezentat la români, este sugerat în expoziție prin prezența moșoaicelor (vasele provenite din importantul centru de olărie de la Poiana – Deleni, care, prin forma de ornamentare specială – realizarea decorului cu var, care se duce după prima utilizare – sugerează existența vremelnică a omului pe pământ), dar și prin pomana la mormânt. Poporul crede că în această perioadă sufletele defuncților se întorc printre cei vii, astfel că pomenirile de acum urmăresc să îi păzească pe răposați de eventualele pericole, dar și să înlăture posibilitatea ca ei să se întoarcă în chip de strigoi, astfel că în unele locuri se îngropa în pământul de pe mormânt un ou împodobit cu motivul „calea rătăcită” sau „cărarea pierdută”, pentru ca sufletul răposatului să nu mai nimerească drumul spre casă.

În Săptămâna Mare sau a Patimilor, se săvârșesc numeroase treburi gospodărești, în casă și în curte; se aerisește, se curăță, se dă cu var, se face curățenie prin grădini și livezi, iar expoziția include, în acest sens, zolitorul, covățica și pămătuful sau badanaua. Iar icoanele pe sticlă expuse rememorează momentele Răstignirii Domnului și Tânguirii Maicii Domnului.

Sărbătoarea ce urmează Învierii este sugerată, pe de o parte, prin alimente specifice acestei perioade; în acest sens, sunt expuse forme de copt și ouă încondeiate. Alimentele tradiționale – pasca, oul roșu, cozonacul – sunt pregătite după un ritual moștenit din generație în generație și sunt duse la biserică în noaptea Învierii pentru a fi sfințite. Dimensiunea rituală a acestor alimente este demonstrată și de credințele populare care s-au păstrat până astăzi, de aceea în expoziție este transpus obiceiul spălării cu apa în care a fost pus un bănuț și un ou roșu, pentru ca oamenii să fie frumoși și sănătoși pe tot parcursul anului, dar și credința conform căreia cojile oului roșu nu trebuie aruncate la gunoi, ci date pe o apă curgătoare pentru a vesti Blajinilor sosirea Paștelui.

Un alt element al sărbătorii îl constituie datul în scrânciob, un prilej de socializare în cadrul comunității lărgite a așezării. Scrânciobul se ridica în mijlocul satului, de dinainte de Paște, iar cel mai răspândit tip era cel vertical, cu patru băncuțe, numit și dulap. Datul în leagăn era nelipsit la Paște; era prilej de divertisment, dar și de idile și împrieteniri, astfel că vorbim și de un rit premarital circumscris acestei datini. Datul în leagăn este, însă, și un act magic, pentru că exista credința că legănatul ajută la rodnicia semănăturilor; femeile, mai ales, se dădeau cât mai tare în leagăn, ca să le crească cânepa înaltă. Este vorba de un act de magie imitativă, legănatul transferând firului de cânepă puterea de a se înălța.

Începutul de an pastoral care avea loc la Sfântul Gheorghe este sugerat în expoziție prin elementele de identificare ale ciobanului – gluga și bâta, dar și prin cupa de muls și budalăul cu brighidău, simboluri ale înțelegerilor ce se consfințeau acum între ciobani și săteni și care urmează să se încheie la Sfântul Dumitru.

Expoziția a fost vernisată marți, 11 aprilie 2017, și rămâne deschisă pentru public până pe 14 mai 2017.

Notă: Articolul este publicat prin bunăvoința doamnei Ana-Maria Rață, Muzeograf, la Muzeul Etnografic al Moldovei. Este prezentarea făcută la vernisajul expoziției „Paștele. Repere arhaice”. Îi mulțumesc și pe această cale!

Potrivit DEX, straiele românilor au nume de împrumut.

1 Mar

URIAȘA MINCIUNĂ DIN DEX: Conform acestuia, toate piesele componente ale costumului național românesc au nume… luate de la străini! Nimic de la geto-daci! Un articol  de Iulia Brânză Mihaileanu

M-am gândit să desenez o pereche de români îmbrăcați în straie tradiționale, pe care să atârn, ca pe un pom de Crăciun, etimologiile instrumentului nostru ,,științific”.

Ştiţi la ce mă gândesc, când mă uit la acest desen? Dacă ar fi avut măcar un pic de imaginaţie, autorii DEX-ului s-ar fi jenat ei înşişi de absurditatea ce o impuneau.

Numele pieselor din costumul național românesc sunt toate ,,împrumutate”.

Etimologiile DEX-ului par „normale”, când sunt rupte de întreg. Dar când analizăm întregul, ele devin mai mult decât absurde: sunt antiştiinţifice. Poţi să împrumuţi de la vecini numele unui fel de mâncare (ciulama, gulaş, pizza) sau al unei băuturi (vodka, wisky, coca-cola), al unei arme (iatagan, katiuşa, kalaşnikov), al unui aparat inventat de curând (sputnic, lunohod, computer, mouse). Dar nu majoritatea pieselor de port naţional, care, la toate popoarele, vin din timpuri imemorabile.

costum-de-barbat

Uitați-vă atent la ţăranca specialiştilor în răsfoit dicţionare.

Bunda[1] din piele de oaie şi catrinţa[2] de lână le-au inventat strămoaşele noastre din neolitic, când au domesticit oile. Pe spatele bundelor românii brodează și azi simboluri geto-dacice vechi cât lumea, cum ar fi Pomul Vieții și pasărea-suflet. Catrința o ţeseau la stativele alcătuite dintr-un băţ sprijinit pe două crăci înfipte în pământ, iar urzeala era întinsă de pietre legate de fire. Dar, conform DEX-ului, ele n-au fost în stare să inventeze și nume pentru hainele lor. Mii de ani le-au arătat cu degetul. Au venit legionarii, apoi slavii, dar nu știu de ce nu le-au luat de la aceștia. I-au așteptat pe maghiari, ca sa se producă alt miracol lingvistic în stil DEX: deși vedeau pentru prima dată o catrinţă, maghiarii le-au dat româncelor numele fustei lor tradiţionale. Deși e mai logic să admiți că femeile maghiare, dupa ce au învățat să țeasă, au luat de la dace catrința și, pocind niţel cuvântul dac, au ajuns la katrinca. Este absurd să afirmi că pentru piese vestimentare străvechi românii au împrumutat nume de la ultimii migratori veniți lângă noi.

costum-de-femeie

Ia[3], bluza femeiască, dacă ar putea vorbi, ar spune că nu-i luată de la romani. O purtau femeile de la Cucuteni când desenau pe oalele lor aceleaşi semne ca cele de pe mâneca sa. În fața iei, toată suflarea europeană trebuie să se închine adânc. Pe mânecile sale a păstrat, în formă de ornamente, pictogramele celei mai vechi scrieri din lume. Femeile traco-dace scriau pe altiţă[4] formule magice, care îndepărtau duhurile rele de la persoana ce o purta. Din păcate acestea n-au putut îndepărta duhurile respective și din etimologiile DEX-ului. Conform lui, când au venit legionarii, strămoaşele noastre n-au avut altă treabă decât să umble pe sub gardurile castrelor cerșind cuvinte, inclusiv pentru cămaşa lor. DEX-ul afirmă că legionarii le-au dat linea, care, printr-o minune lingvistică, s-a transformat în ie.

Când mă uit la picioarele ţărăncii îmbrăcate în etimologiile „specialiştilor” de la Academie, mă copleşeşte mila pentru biata femeie. Pentru ciorapi[5] a aşteptat turcii ca să le dea un nume. Iar pentru colţuni închipuiţi-vă că s-a dus tocmai în Grecia. La limba neogreacă. Dar când, cu ce mijloc de transport şi în ce regiune a Greciei au mers strămoaşele noastre după numele unor simple obiecte de îmbrăcat pe picioare, specialiştii în confecţionat etimologii tac mâlc.

Cu opincile şi nojiţele le-a fost mai uşor. Au tras o fugă la bulgari.

Pentru brâu[6] au făcut o drumeţie lingvistică în Albania. Conform răsfoitorilor de dicţionare, alte popoare importau mirodenii, mătase, cafea. Noi importam cuvinte.

Să nu uităm de traistă[7]. Geanta tradiţională de lână ţesută la stative. Strămoaşele noastre o purtau pe umăr din străvechime. Dar numele ei, aţi ghicit, l-au împrumutat. De la cine? Tot de la albanezi. Când, cum, în ce împrejurări? Ce întrebări dacomanice? Răsfoitorii de dicţionare trebuie crezuţi pe cuvânt. Altfel se supără şi te fac dacoman, dacopat, promotor de teorii nocive.

Acum uitați-vă la țăranul român. N-are în costumul tradițional niciun cuvânt de la geto-daci.

Sumanul[8], paltonul dacic din lână bătută la piuă, gluga[9], opincile, nojițele au nume bulgărești. Cojocul[10] l-a luat de la slavi. Dar dacă ar putea vorbi, această haină dacică ar spune că originea numelui său vine dintr-o rădăcină proto-indo-europeană -koug’, care însemna ,,coajă”, ,,înveliș”. O piele uscată, ca o coajă, ce învelea trupurile dacilor când bătea crivățul de nord. Dovada: acest radical există în mai multe limbi indo-europene. Știu că lingviștilor oficiali le tremură barba, când un Mihai Vinereanu sau alți cercetători de bună credință fac paralele între limba română și limbile indo-europene. Dar altfel nu se poate face etimologie științifică. N-au demonstrat chiar autorii DEX-ului că, răsfoind dicționarele vecinilor, obții acest tablou monstruos: costum național românesc cu numele pieselor exclusiv de împrumut?!

Pălăria, fiindcă nu au găsit-o nicăieri, au dat-o cu ,,et. nec.”

fata-la-hora

Dar culmea cinismului e că autorii DEX-ului nu se sinchisesc să spună despre cioareci, pantalonii dacici strânși pe picior, că au ,,etimologie necunoscută”. Am observat că susținătorii romanizării au frică de lucrurile clare. Metoda comparativa, principiile ferme, găsirea unor echivalente în limbile indoeuropene vechi nu sunt în favoarea romanizării. De aceea în DEX nu veți găsi nici principii ferme, nici metodă, nici criterii științifice. Totul este arbitrar. De aici și masa compactă de etimologii bizare. Asta se vede foarte bine când ne uităm la feluritele etimologii prin care a fost purtat cuvântul ,,cioareci”. Cihac îl considera împrumutat din maghiarul szövelèk ,,țesătură”. Șăineanu îl lua din turcă, čarek ,,cisme orientale”. Capidan din aromână, cioară ,,șireturi pentru picioare”. Observați intenționata încâlceală. Dacă ar fi mers, ca domnul Mihai Vinereanu, pe linia unui radical proto-indo-european, cum fac și alți etimologi serioși de pe alte meridiane, ar fi dat de (s)keu- ,,a acoperi”. Acestui radical i s-a adăugat, în limba veche traco-dacă, sufixul –iko-s, obținându-se keuriko-s. În traco-dacă se zicea k’uriko-s. În străromână ciorecu. Iar în română cioarec(i). Prin geto-daci, cuvântul a ajuns la noi. Metoda urmată de Vinereanu se cheamă comparativ istorică. Și ea chiar îl duce pe cercetător la originea cuvintelor. Spre deosebire de răsfoitorii de dicționare, care vor să ne convingă că cuvintele nu evoluează în decursul a mii de ani, ci sar pârleazul, ca niște găini, de la un vecin la altul. Dar mai ales că au sărit pârleazul de la toți vecinii în limba noastră. Asta te face să pui la îndoială corectitudinea celor de la DEX.

Până și unealta principală de muncă a țăranului român are denumiri numai de la migratori: de la legionari securea[11], de la slavi toporul[12], de la maghiari barda[13], de la turci baltagul[14].

Nici pleata[15] nici chica[16] nu-i a lui. Și pe acestea le-a împrumutat de la slavi.

Da poate nici trupul[17] nu-i al lui? parcă-l aud întrebând pe un cititor inimos.

Firește că nu. Conform DEX-ului, l-a luat din vechea slavă.

Dar măcar sufletul[18] îi al lui?

Ce întrebare dacomanică! Firește, că nu. Conform DEX-ului l-a luat din latină. De la un suflitus cu asterisc, adică el nu există în limba latină, dar răsfoitorii de dicționare presupun că ar fi existat. De ce? Ca să provină din el românescul suflet, pe care ei nu l-au găsit nicăieri.

Dar măcar capul, creierul, mintea, a munci, a gândi sunt ale lui?

Nu, nici vorbă. Capul, mintea și creierul i le-au dat legionarii. Iar a munci și a gândi l-au învățat maghiarii.

Citind etimologiile DEX-ului, ai senzația că te afli în lumea acelor ,,trolls” de pe internet care neagă totul. Cu un cinism și o lipsă de logică demnă de un balamuc, românului i se neagă adevărata identitate. Are în vocabular cuvinte de la toți vecinii și străinii. Numai de la strămoșii săi reali, geto-dacii, nici unul. Îți vine greu să crezi în profesionismul celor ce au alcătuit un asemenea ,,instrument științific”. Întrebarea este: ,,Cui folosește el?”

Publicat De Daniel Roxin pe blogul:

http://www.cunoastelumea.ro/uriasa-minciuna-din-dex-conform-acestuia-toate-piesele-componente-ale-costumului-national-romanesc-au-nume-luate-de-la-straini-nimic-de-la-geto-daci/

[1] Din fondul pre-latin. Cf. MihaiVinereanu, Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 166.

[2] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 188-189.

[3] Din radicalul proto-indo-european lino, care definește inul. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 431; p. 434.

[4] Din radicalul proto-indo-european al- ,,a crește”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 74; p. 445.

[5] Origine traco-dacă. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 230.

[6] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 155.

[7] Origine dacică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 843.

[8] Din fondul prelatin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 798.

[9] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 398-399.

[10] Din radicalul proto-indo-european keug’-, koug’– ,,coajă”, înveliș”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 253.

[11] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 754.

[12] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 842.

[13] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 116.

[14] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 113.

[15] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 647.

[16] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 217.

[17] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 850.

[18] Din radicalul proto-indo-european bhel-, bhle- ,,a (se) umfla, sufla”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 796.

 

 

Ziua ursului – 2 februarie, tradiții.

1 Feb

Întâmpinarea Domnului are loc, în fiecare an, pe 2 februarie şi este cunoscută în popor şi sub denumirea de Stretenie (rusă: Întâmpinare) . În tradiţia românească, Stretenia era văzută drept o sfântă, care ajuta oamenii nevoiaşi. Ziua de 2 februarie mai era şi sărbătoarea vitelor şi a babelor.

Ziua Ursului deschide Anul Nou viticol și pomicol. Ziua Ursului ocupă, în calendarul popular, ziua de mijloc a Filipilor de Iarnă (Muntenia, Oltenia) sau a Martinilor de Iarnă (Banat).

%d0%bc%d0%b8%d1%88%d0%ba%d0%b8-%d0%b3%d1%80%d0%b8%d0%b7%d0%bb%d0%b8-%d0%ba%d1%82%d0%be-%d0%be%d0%bd%d0%b8-500x333

Ursului, dovadă a caracterului divin, nu i se spune în această zi pe nume — urs, iar prin locurile lui obișnuite de trecere i se lasă, de obicei, o pulpă de vițel. Dacă, totuși, trebuia să i se pronunțe numele, i se zicea, cu respect, ăl Bătrân, moș Martin, Moș.

Conform tradiției, ursul ar ieși în ziua lui din bârlog să-și privească umbra pe zăpadă. Dacă este frig, ceață și nu-și vede umbra, își dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu și bea o gură de apă și își vede de treburi prin pădure. Dacă timpul este frumos, e Soare și își vede umbra pe zăpadă, intră din nou în bârlog, pentru că iarna va mai dura 40 de zile.

 

Satul: tradiție, supravețuire și speranță.

25 Ian

Am ales ca temă  satul transilvănean pentru două motive principale:

Primul motiv este sensibilitatea profundă a transilvănenilor faţă de semnificaţia satului românesc în istoria poporului român, după cum se vede de pildă la poeţi și prozatori ca George Coșbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga și Liviu Rebreanu.

Al doilea motiv este starea precară și incertă a satului românesc începând cu epoca colectivizării, industrializării și urbanizării comuniste și continuând cu fenomenul emigraţiei în străinătate în perioada care a urmat după anul 1990.

Situaţia dramatică a satului românesc de astăzi este percepută în mod acut și de Biserică, deoarece preoţimea ortodoxă română din mediul rural simte cum îmbătrânește rapid satul românesc, scade numărul botezurilor și al cununiilor, în timp ce crește numărul deceselor, al înmormântărilor iar oamenii devin tot mai săraci.

  1. Spiritualitatea tradiţională a satului românesc

În discursul său de recepţie la Academia Română din 5 iunie 1937, intitulat Elogiul satului românesc, poetul şi filosoful român Lucian Blaga dezvolta de fapt metafora sa poetică „veşnicia s-a născut la sat“ şi argumenta că satul românesc este „singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, este unanimul nostru înaintaş fără nume”.

Prozatorul Liviu Rebreanu în discursul său de recepţie la Academia română din 29 mai 1939, intitulat Laudă ţăranului român, afirma că „la noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare. Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi – omul român.“ Şi, ceva mai departe Rebreanu preciza: „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.”. ,,Aurul curat” din sufletul ţăranului despre care vorbea Rebreanu este de fapt spiritualitatea profundă a ţăranului, lumina credinţei și a hărniciei, a dărniciei și a jertfelniciei ca dăruire de sine și dăinuire spirituală în timp și peste vremuri diferite.

Cuvântul „ţară” vine de la latinescul „terra” („teritoriu”). „Terranus” este ţăranul, cultivatorul pământului, cel mai ataşat de ţară, cel care are cea mai intimă legătură cu ţărâna și cu ţarina, cu solul. Cuvântul românesc „pământ” vine din latinescul „pavimentum”, care înseamnă vatra sau locul bătătorit de locuitorul şi cultivatorul statornic al terenului sau al solului. Pământul este deci în acest sens terenul lucrat, umanizat și sfinţit. De aceea zice românul: Omul sfinţeşte locul!

Cuvântul „pământean” înseamnă de obicei în limba română „omul locului”, adică indigenul, dar în limbaj liturgic el este şi locuitorul statornic al planetei Terra, adică al Pământului. Pământeanul este omul, compus din humus (humă) și anima (suflet raţional), o sinteză mistică între materie și spirit, între, ,,ţărână și suflet viu”: „iar noi pământenii din pământ suntem zidiţi și în același pământ vom merge” cum se spune în Slujba înmormântării. Pământeanul poartă deci în el taina mormântului şi a cerului, a morţii trupului şi a nemuririi sufletului, fiindcă el este ţărână modelată după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu. În acest sens, pământeanul cultivă deodată cu pământul şi dorul veșniciei.

Pe lângă percepţia atemporală a istoriei de către ţăran, pe care o subliniază Lucian Blaga, expresia ,,veșnicia s-a născut la sat” poate semnifica și faptul că la sat, mai mult decât la oraş, pot fi mai uşor percepute şi apreciate prezenţa Creatorului în natură, valoarea naturii înconjurătoare ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie cultivat în relaţie de recunoștinţă faţă de Dăruitor, precum şi legătura indisolubilă dintre cult şi cultură, având ca bază agricultura. La sat, cultivarea pământului este adesea însoţită de acte cultice precum binecuvântarea holdelor, a semănatului, a fântânii, a primelor roade ale pământului, iar în unele regiuni Troiţele străjuiesc fântânile, colinele sau drumurile din mediul rural. Toate slujbele de binecuvântare a cultivării pământului evidenţiază legătura între rugăciune şi acţiune, încât omul credincios și harnic se conduce după principiul: „totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu”!

După cum observă Părintele Dumitru Stăniloae, ţăranul român vede prezenţa harică şi ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său: „Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El spune în Mioriţa: «Pe un picior de plai,/Pe o gură de rai». El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, încât foloseşte pentru ei diminutive: (de familiaritate – n.n.) «Dumnezeu drăguţu’», «Măicuţa Domnului».

Metafora „veşnicia s-a născut la sat” semnifică şi percepţia relaţiei dintre timpul acţiunii și timpul rodirii. Poţi să organizezi totul foarte bine din punct de vedere tehnic sau practic, dar dacă ploaia nu vine la timp sau vine cu grindina mare, cultura agricolă poate fi compromisă! Pentru agricultor, între sămânţa semănată şi recolta scontată este o legătură spirituală trăită existenţial în rugăciune, răbdare și speranţă.

Este vorba de un timp al aşteptării, al binecuvântării şi al rodirii pe care ţăranul îl înţelege altfel decât muncitorul sau inginerul care apasă pe buton în fabrică şi obţine imediat rezultatul dorit sau program.

satul-iarna

La sat, viaţa este înţeleasă şi ca timp binecuvântat pentru a sfinţi locul în care trăim”. Iar dacă sfinţim locul în care trăim pe pământ putem spera să primim şi un loc în ceruri, „un colţişor în rai”– cum spunea Părintele Paisie Olaru de la mănăstirea Sihăstria de Neamţ. De asemenea, satul are un cult al pomenirii morţilor şi al legăturii dintre generaţii, mult mai profund decât oraşul. Creaţiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înţelegerii sensului sfânt al vieţii şi al morţii. Din experienţa Liturghiei euharistice, a vieţii ascetice şi a dăruirii jertfelnice s-a format spiritualitatea poporului român, ca fiind un popor care a interiorizat și asumat jertfa Crucii şi lumina Învierii lui Hristos în viaţa lui.

O înaltă expresie a capacităţii artistice a sufletului ţăranului român pătruns profund de jertfa Crucii şi bucuria Învierii, ne-o arată sculptorul Constantin Brâncuşi în Ansamblul comemorativ al eroilor români din Primul Război Mondial, de la Târgu-Jiu. Acesta simbolizează, într-o concentrare triptică: taina iubirii jertfelnice, a bucuriei pascale şi a luminii eterne. Un memorial al morţii jertfelnice pământeşti devine motiv de meditaţie asupra misterului vieţii şi iubirii cereşti de dincolo de moarte, exprimând, într-o formă artistică modernă, nouă, vechea tradiţie liturgică şi culturală a satului românesc.

Asemenea ţăranului credincios din trecut şi de astăzi, sculptorul Constantin Brâncuşi simţea că trăieşte şi creează în interiorul lumii create de Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului. De aceea ca sculptor el respecta liniile din lemn și din piatră imprimate de Creator în însăși structura materiei care urma să devină epifanie sau simbol al spiritului prin lucrarea artistică a sculptorului român.

Înclinaţia românilor spre dimensiunea veşnică a existenţei, izvorâtă parcă dintr-o dorinţă ascunsă de a opri timpul în loc, sau măcar de a mai încetini grabnica lui trecere, sunt ilustrate atât de frumos şi în poezia lui Blaga intitulată „Sufletul satului”: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept / ci adânc în pământ undeva”.

În Elogiul satului românesc, Lucian Blaga mai constată că: „A trăi în sat înseamnă a trăi în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie (…). Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria“ făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti“.

  1. Criza actuală a satului românesc:

Ne întrebăm astăzi dacă satul românesc mai trăieşte, cum constata Lucian Blaga, în „zariştea cosmică“, sau dacă ţăranul român mai poate să determine „destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală”, cum spera Liviu Rebreanu.

Este limpede pentru noi toţi că satul românesc nu mai este astăzi tot ceea ce Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu considerau că este cu mai bine de 70 de ani în urmă, dar nici nu se poate spune că nimic din ce a fost în trecut nu mai poate fi recuperat sau cultivat astăzi, ca urmare a unor rupturi profunde existente între istoria sau tradiţia bogată a satului românesc şi situaţia lui actuală.

satul-romanesc

Satul nostru românesc a tezaurizat o mulţime de valori spirituale, morale și culturale care trebuie aduse din nou în actualitate, fără a cădea însă într-o nostalgie a repetiţiei trecutului. Din nefericire, în zilele noastre se constată o criză a satului românesc atât din punct de vedere practic cât şi spiritual. Astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică şi abandonare practică, între identitate tradiţională şi supravieţuire precară.

După cum remarcă domnul Pierre Rabhi din Franţa, pământul hrănitor din mediul rural este astăzi elementul cel mai neglijat şi mai ignorat de către marea majoritate a comunităţii ştiinţifice, a intelectualilor, a politicienilor, a oamenilor în general. Cu toate acestea, pământul care ne hrăneşte este principiul primordial fără de care nimic nu se poate realiza viabil. În consecinţă, el trebuie să constituie, în mod legitim, obiectul vigilenţei şi al protecţiei tuturor. Ciudată şi primejdioasă ignoranţă în sânul unei societăţi supra-informată despre orice, în afară de esenţial!

Ne mirăm astăzi că nivelul de trai al ţăranului român a rămas mult în urmă! Deşi adevăraţii ţărani muncesc din zori şi până în noapte, în România se practică o agricultură de subzistenţă, adică de supravieţuire. Cauzele acestei situaţii sunt multiple: criza economică care a urmat celor două războaie mondiale, colectivizarea impusă de regimul comunist, şi insuficienta atenţie cu care au fost tratate satul românesc şi agricultura românească după anul 1989 până azi, mai precis lipsa de strategie coerentă și coresponsabilă pe termen lung privind prezentul și viitorul agriculturii românești.

În tot acest timp ţăranii români au dus-o greu: au luptat în războaiele mondiale între anii 1916-1918 şi 1940-1945, unii dintre ei plătind cu jertfa vieţii lor împlinirea măreţelor idealuri de libertate şi unitate naţională, alţii au suportat cu greu ocupaţia trupelor sovietice (1944), au îndurat foametea anilor 1946-1947, teroarea colectivizării din perioada 1949–1962 şi umilinţa dispreţuirii credinţei şi a tradiţiilor strămoşeşti sub regimul comunist, care l-a înstrăinat pe ţăranul român de el însuși încercând să-l transforme forţat în lucrător industrial. În prezent (după 1989), ţăranul român trăiește suferinţa dezrădăcinării sale şi a înstrăinării sale prin emigraţie în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor ţări, decât pentru propria sa patrie de origine.

Toate aceste vitregii îndurate de ţăranul român au avut efecte devastatoare la nivelul identităţii și mentalităţii sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieţii sale tradiţionale şi generând în mediul urban transformări negative de ordin spiritual, cultural şi demografic.

Deşi se considera ideologic un câştig, rezultatul colectivizării comuniste a fost dezastruos și demolator pentru identitatea și demnitatea ţăranului și a satului în general, iar pierderea a fost enormă. Un profit fără proprietate! CAP-urile  erau în teorie proprietatea tuturor ţăranilor, dar, de fapt, a niciunuia dintre ei. Un profit fără libertate! Colectivizarea a fost un proces forţat, nu a fost o asociere liberă, nici binevenită şi nici bine gândită. Pierderea simţului proprietăţii și a demnităţii omului liber a fost o pagubă pe termen lung, a dus la degradarea comportamentului uman prin nivelare și constrângere. De asemenea, ea a dus la pierderea iniţiativei particulare şi la pierderea încrederii în corectitudinea retribuţiei pentru munca prestată. În consecinţă, ţăranii de astăzi au o mare reticenţă în a lucra pământul prin asociere agricolă din cauza traumei colectivizării forţate şi a dezamăgirilor suferite ca urmare a experienţei lor negative cu CAP-urile.

Deşi nici până astăzi nu s-a încheiat anevoiosul proces de retrocedare a proprietăţilor confiscate de către regimul comunist – după 20 de ani de la publicarea Legii Fondului Funciar (18/1991) -, totuşi, din cele 12 milioane de hectare teren arabil, 9 milioane s-au restituit proprietarilor, creându-se astfel aproximativ 4 – 5 milioane de proprietari de parcele mici a câte 0,5 – 1 ha de teren. Lipsa unei gândiri unitare în organizarea eficientă a agriculturii, numărul mic al programelor de sprijinire a investiţiilor, subvenţiile foarte reduse, valorificarea dezorganizată a producţiei, ne diminuează nouă românilor mult şansele de redresare a agriculturii şi ne împiedică să valorificăm potenţialul natural existent în spaţiul rural.

Prin urmare, criza actuală a satului românesc este amplificată şi de tensiunea existentă între potenţialul de dezvoltare şi neputinţa de afirmare. Ţară cu pământ bogat, dar cu ţărani săraci! Mult teren agricol, dar fărâmiţat, multe speranţe, dar puţine mijloace de a-l lucra eficient și de a valorifica recolta obţinută. Dorinţa de a avea sau a face ceva rentabil şi lăudabil, dar şi neputinţa de a ajunge la acel ceva!

Aşa cum afirma recent Domnul Emil Boc, suntem astăzi în situaţia în care, deşi “ţara noastră are capacitatea de a hrăni 80 de milioane de oameni, din nefericire, importă cea mai mare parte a produselor agroalimentare!”. Altfel spus, terenul cultivabil al României poate hrăni 80 de milioane de oameni, dar când? și cultivat de cine? De români sau de străini? Oricum, nu poate exista cu adevărat ţară românească fără ţărani români!

Potrivit Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, cu o suprafaţă totală de 238 mii km2 şi o populaţie de peste 21 milioane de locuitori, România, este ca mărime mijlocie, cel de-al doilea stat-membru al Uniunii Europene, după Polonia. Ea reprezintă 6% din suprafaţa totală a Uniunii Europene şi 4% din populaţia acesteia. Zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul ţării, cuprinzând 45,1% din populaţie, şi anume, 9,7 milioane de locuitori.

Restructurarea și eficientizarea reală a agriculturii românești vor avea un impact deosebit asupra economiei rurale în general, având în vedere că agricultura continuă să rămână cea mai importantă activitate din spaţiul rural şi o sursă esenţială de venit pentru gospodării și pentru piaţa internă sau chiar și externă. Populaţia activă reprezintă 46,3% din totalul locuitorilor din spaţiul rural şi poate contribui la susţinerea creşterii economice din zonele rurale, dacă vor exista mijloace de stimulare adecvate.

Biserica Ortodoxă Română militează cu responsabilitate pentru dezvoltarea rurală, și pentru că majoritatea populaţiei sărace din mediul rural este creștin ortodoxă, iar preoţii noștri de la sate se confruntă cu multe probleme de ordin social și pastoral. Criza economică, şomajul, dezvoltarea rurală insuficientă şi emigraţia spre ţări mai bogate au creat o criză majoră a satului românesc, care se zbate între tradiţie și supravieţuire, cu speranţe firave pentru viitorul apropiat.

La nivelul Patriarhiei Române, în satele sărace, avem multe biserici în construcţie, mai ales acolo unde n-au existat niciodată biserici, iar altele necesită restaurare sau reparaţie. Avem nevoie de case parohiale, pentru ca preoţii să locuiască în sat, dar şi de cantine parohiale, pentru ca oamenii săraci să fie și mai mult ajutaţi cu o supă caldă, cu un prânz, mai ales sâmbăta, după parastas sau duminica, după Sfânta Liturghie. Sărăcia actuală de la sate ne determină să organizăm mai multă solidaritate între parohiile urbane și cele rurale și mai multă cooperare cu autorităţile locale și cu posibili donatori.

Aceste activităţi social-pastorale coordonate de Biserică întâmpină însă dificultăţi din cauza situaţiei economice precare a multor comunităţi din mediul rural. Există în rândul preoţilor noștri multă voinţă de a ajuta pe cei săraci, dar puţine mijloace de a realiza cele ce sunt urgent necesare.

Se constată tot mai mult că în satul în care nu este biserică, nu este preot, nu este casă parohială, sau preotul nu locuieşte în sat, ci la oraş şi face naveta la sat, există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puţină solidaritate între oameni, mai puţină comuniune și mai puţină bucurie. În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranţă, organizând programe de întrajutorare frăţească și mobilizând oamenii credincioşi să-i ajute pe cei mai săraci, situaţia spirituală și socială a parohiei este diferită. Deci, actul religios nu are numai o consecinţă cultică sau spirituală, ci el influenţează şi viaţa socială, aduce un spor de calitate vieţii într-o anumită comunitate. Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învăţător şi medic, între toţi factorii de răspundere, se creează speranţă mai multă şi comuniune spirituală mai intensă. Totuși nu putem cere credincioşilor noştri să contribuie foarte mult la dezvoltarea activităţii social – pastorale a Bisericii în comunitatea rurală dacă ei sunt foarte săraci. În acelaşi timp, nu trebuie doar să aşteptăm ajutorul statului român, ci trebuie să încurajăm și să preţuim agricultorii harnici şi darnici din comunitatea noastră românească. Suntem interesaţi ca satul românesc să fie un sat în care viaţa să fie o binecuvântare, nu o înstrăinare a oamenilor de propriul pământ și de propria identitate. Aceasta înseamnă că putem să învăţăm și din experienţa altora, dar şi să valorificăm din trecutul satului românesc unele virtuţi spirituale, morale și practice, cum sunt: credinţa, cinstea, hărnicia, dărnicia, simţul proprietăţii și al iniţiativei, solidaritatea și comuniunea în comunitatea rurală și între comunităţile rurale.

În limba română, se spune despre ţăranul harnic şi priceput că este gospodar, însă cuvântul “gospodar” vine din slavonă şi înseamnă “domnitor”. Deci, într-un fel, un om gospodar este un domnitor pe moşia sacel care are grijă de aceasta, o apără şi o cultivă, fiind bucuros de frumuseţea şi rodnicia ei. Gospodarul adevărat simte o răspundere constantă pentru moşia moştenită de la moşi – strămoşi. El exprimă sentimentul recunoştinţei când moşia rodeşte şi se bucură că o poate dărui sau transmite în stare bună urmaşilor. Am dat doar un exemplu de valorificare spirituală și etică a unor termeni vechi din tradiţia noastră.

  1. Speranţă pentru satul românesc: o agricultură rentabilă, orientată etico – social și ecologic

Speranţa pentru satul românesc se află într-un viitor pregătit în mod activ, nu doar aşteptat în mod pasiv. Speranţa aceasta este ca ploaia care cade pe solul deja pregătit. Ploaia care vine de sus nu depinde de noi, dar lucrarea pământului depinde de noi, astfel că atunci când vine ploaia, aceasta trebuie să cadă pe un sol pregătit. Viitorul trebuie pregătit cu discernământ critic şi creator, dar și cu efort stăruitor.

La punerea în practică a oricărui proiect major trebuie avut în vedere nu numai profitul material imediat, ci şi câştigul spiritual pe termen lung. Profitul material pe termen scurt poate fi mare, dar consecinţele pe termen lung pot fi uneori negative. Lacom de câştig sau profit imediat şi nelimitat, omul individualist din epoca modernă și postmodernă, secularizat, exploatează în mod excesiv şi neraţional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Astfel omul secularizat care a pierdut simţul spiritual al relaţiei sale cu pământul, nu mai sfinţeşte pământul, ci îl otrăveşte, îl degradează şi-l îmbolnăveşte. Ca atare, criza ecologică sau criza mediului înconjurător este și o criză spirituală, o consecinţă a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat.

Prin urmare, agricultura nu trebuie redusă la o industrie agrară, la o lăcomie pătimașă după profit material cu orice preţ, ci trebuie avută în vedere şi bogăţia spirituală a relaţiei om – natură și a oamenilor între ei și între generaţii succesive. Cu alte cuvinte, nu contează doar cantitatea materială obţinută imediat, ci şi calitatea relaţiilor oamenilor cu natura şi între-olaltă. Economicul nu mai trebuie separat de etica socială și de responsabilitatea ecologică. Practic, pentru prezent şi viitor, trebuie promovate atât dezvoltarea asociaţiilor agricole pentru producţie mare (hrana întregii populaţii a ţării şi export), cât şi fermele de familie în care se cultivă în mod deosebit relaţia familie – pământ şi relaţiile interumane. La nivelul acestor ferme de familie, cultura tradiţională şi relaţiile interumane se păstrează mai puternic decât la nivelul fermelor de tip nord-american, industrial. Noi considerăm că ambele forme pot coexista în mod complementar. Valorile etico – sociale permanente privind generaţia prezentă şi generaţiile viitore însă trebuie cultivate în ambele forme de agricultură.

Mai precis, natura trebuie mereu cultivată ca dar al lui Dumnezeu, pentru noi şi pentru generaţiile viitoare.

Părintele Dumitru Stăniloae spunea în acest sens: „natura nu-şi îndeplineşte rolul ei fără om, sau printr-un om care lucrează contrar ei. Prin coruperea, sterilizarea şi otrăvirea naturii, omul face imposibilă existenţa sa şi a semenilor săi. Astfel, natura nu este numai condiţia existenţei omului singular, ci şi a solidarităţii umane. Natura apare într-un mod cu totul clar ca mediul prin care omul poate face bine sau rău semenilor săi, dezvoltându-se sau ruinându-se el însuşi din punct de vedere etic sau spiritual”.

Între creaţie şi Creator, între dar şi Dăruitor există o legătură de viaţă, pe care Sfânta Scriptură o descrie ca fiind: „legământul veşnic dintre Mine (Dumnezeu) şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pământ” (Facere 9, 16). Libertatea noastră însă, a fiecăruia dintre noi şi a tuturor împreună, este cea care poate transforma o legătură sănătoasă şi sfântă a vieţii într-o legătură a degradării şi a morţii. Agricultorul adevărat este harnic şi darnic; responsabil de a înmulţi darurile și bucuria de a face pământul roditor. Dăruim semenilor noştri ceea ce am primit de la Dumnezeu ca dar, la care am adăugat munca şi priceperea noastră; astfel realizăm o bogată comuniune veşnică divino – umană, unind, prin agricultură, cultul şi cultura, știinţa practică și spiritualitatea profundă.

În plus, viaţa înseamnă mai mult decât consum, deoarece nu trăim numai biologic, ci și spiritual. Viaţa înseamnă mai ales comuniune de gândire şi de acţiune între contemporani, dar și între generaţiile trecute şi cele viitoare.

În faţa nelimitatei dorinţe de câștig „mereu mai mult” care ruinează planeta pentru profilul unei minorităţi, sobrietatea este o alegere conştientă inspirată de raţiune. Ea este o artă şi o etică de viaţă, sursă de satisfacţie şi de profundă stare de bine. Ea reprezintă o poziţionare politică şi un act de rezistenţă în favoarea pământului, a împărţirii bunurilor şi a echităţii.

Industrializarea agriculturii, prin utilizarea masivă a îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor şi a seminţelor hibride şi prin mecanizarea excesivă a prejudiciat grav pământul care se ne hrăneşte, precum şi cultura ţăranilor. Pierre Rabhi constată în această privinţă: „Neputând produce fără a distruge, umanitatea se expune unor perioade de foamete fără precedent”.

O agricultură care nu poate să producă fără să distrugă poartă în ea germenii propriei sale distrugeri”.

Dacă noi consumăm totul şi degradăm totul din natură (creaţie), dovedind lipsă de respect faţă de Creator, nerecunoştinţă şi nepăsare faţă de darurile primite, ce transmitem generaţiilor viitoare? Binecuvântare sau poluare? Pământ lucrat şi sfinţit sau pământ degradat şi pustiit? Totuși, putem transmite generaţiilor viitoare bogăţie şi înţelepciune, dacă gândirea noastră este creatoare de valori și voinţa noastră este promotoare a coresponsabilităţii și a cooperării practice la nivel naţional și planetar.

† DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Referințe bibliografice:

Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, discurs de recepţie la Academia Română, susţinut în data de 5 iunie 1937, publicat în volumul “Izvoade – eseuri, conferinţe, articole”, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 2.

Liviu Rebreanu, „Laudă ţăranului român“, discurs de recepţie la Academia Română, 29 mai 1939. www.academiaromana.ro/com2005/pv1031/ESimion.doc.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 105.

Vezi „Brâncuşi, sculptor creştin ortodox”, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura TRINITAS, Iaşi 2008.

Lucian Blaga, „În marea trecere”, Editura Ars Longa, Iaşi, 2009, p. 45.

Pierre Rabhi, „Manifest pentru o nouă relaţie a omului cu pământul”, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 69.

Pierre Rabhi, „Manifest pentru o nouă relaţie a omului cu pământul”, p. 5.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, ediţia a doua, p. 223.

Pierre Rabhi, „Manifest pentru o nouă relaţie a omului cu pământul”, p. 137.

Referință:

https://www.pemptousia.ro/2011/12/satul-romanesc-intre-traditie-supravietuire-si-speranta/

 

Banda lui Jianu, la Colegiul Național din Hârlău.

22 Dec

Deja a devenit tradițional spectacolul cu obiceiuri și tradiții de Anul Nou, ce are loc la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Hârlău. În acest an în afara alaiurilor obișnuite de cerb, capră, căiuți, plugușor a fost și teatrul popular și anume o piesă „Banda lui Jianu”.

Ultima dată când am văzut un alai care a interpretat „Banda lui Jianu”, a fost acum 6 ani, cu ocazia „Festivalului tradițiilor și obiceiurilor de iarnă” ce are loc anual, în ziua de 3 ianuarie la Hârlău.

Elevii care au interpretat un fragment din acest teatru popular, au fost  de la colegiul Hârlău. Costumele, recuzita, textul și prezentarea au fost o reușită, apreciată de spectatori.

Câte ceva despre Banda lui Jianu. Nu este reprezentativă zonei folclorite Hârlău, Pârcovaci, Deleni, Scobinți, ci în județele din centrul Moldovei. În zonă, de anul nou se juca pe vremuri Banda lui Coroi, despre un haiduc Coroi și banda lui, (alții spun că era un bandit) care opera în sudul fostului județ Botoșani, deci și în zona Hârlăului.

Banda (sau Banta) lui Iancu Jianu reprezintă una din piesele frecvent interpretate cu ocazia sărbătorilor de iarnă în zona de sud a județului Iași, la limita cu județul Vaslui. Piesa îl prezintă pe Iancu Jianu, simbol al luptei împotriva boierilor, fanarioților, habsburgilor și turcilor. El este fugar, în piesă autoritățile reușesc să îl prindă, dar haiducii săi  îl răscumpără  ˵pe-o pungă de poli ˝, spre marea bucurie a tuturor.

Personaje: Anul Nou, Anul Vechi, Haiduc 1, Haiduc 2, Iancu Jianu, Ghindul, Căpitanul, Vânătorul și o țărăncuță iubita lui Jianu.

Textul diferă de la o zonă folclorică la alta, și din câte am văzut la festivalurile folclorice la care am participat la Hârlău și Iași, precum și din înregistrările video ale unor festivale, nu este apreciat de public, care preferă alaiurile de capră, urs, cerb. berbece, căiuți care sunt mai dinamice, cu o costumație mai evidentă și colorată.

Am făcut câteva fotografii cu elevii de la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” Hârlău care au interpetat un fragment din piesa „Banda lui Jianu”.

p1070779

p1070780

 

p1070771

 

 

 

 

 

 

Aici o înregistrare video a unui alai care interpretează piesa de teatru popular banda lui Jianu:

 

Mersul cu Steaua, tradiții de Crăciun.

12 Dec

De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii din satul tradițional, dar și din centrele urbane, umblau cu steaua. Un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească de steaua care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi, multe din ele, din tradiţiile locale.
Micul cor al “stelarilor”, care intră în casă în zilele Crăcinului, cântă versuri religiose despre naşterea lui Isus: „Steaua sus răsare”; „În oraşul Vitleem”; „Trei crai de la răsărit”. De obicei, cei care merg cu steaua, sunt cete de copii în vârstă de 7 – 14 ani.

tot-cu-steaua

Steaua în funcție de zona folclorică, are forme diferite. Unele sunt fixe, altele au un dispozitiv telescopic, care aruncă în sus steaua. În general, steaua are în centrul  o icoană a maicii domnului cu pruncul Iisus, și de jur împrejur niște brațe ce imită razele unei stele, confecționate din lemn sau sârmă pe care se împletesc decorațiuni din hârtie colorată, peteală, și se atașează clopoței sau zurgălăi. Se termină cu o coadă lungă din lemn pe care o ține un copil, ce manevrează steaua. Când eram în Iași, în ultimile zile din an, dar și după, eram mereu deranjat de copiii (de rromi mai ales), care urcau în autobuze și tramvaie câteodată și câte 2-3 cete, și îți cântau până la exasperare cântecul de stea, trecând pe la călători să solicite taxa pentru “urare”. Nu uitau ca la terminarea colindului să facă o urare și vatmanului sau șoferului: “foaie verde și-un piper, să trăiască dom’șofer”. Se pare că în prezent nu prea mai au clienti prin tramvaie, călătorii sunt puțini, majoritatea în vârstă, care nu prea se grăbesc, să arate pe unde-și țin banii.

Nici prin Hârlău nu prea vezi pe stradă, la case sau apartamente copiii cu steaua, nici măcar pe cei de rromi, acum au alte preucupări mai interesante decât să meargă din ușă în ușă cu steaua. In primul rând nu sunt primiți, în al doilea rând există o anumită comoditate, preferând internetul, televizorul, cât despre câștig de bani sau dulciuri, îl obțin mai ușor de anul nou sau a doua zi, cu semănatul și sorcova.

Iată cel mai cunoscut colind de stea:

Steaua sus răsare,
Ca o taină mare,
Steaua luminează
Şi adeverează,
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte
Că astăzi curata,
Preanevinovata
Fecioara Maria,
Naşte pe Messia
In ţara vestită
Bethleem numită.
Magii cum zăriră
Steaua şi porniră
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază.
Şi dacă sosiră,
Îndată-l găsiră,
La Dânsul intrară
Şi se închinară
Cu daruri gătite
Lui Hristos menite,
Luând fiecare,
Bucurie mare.
Care bucurie
Şi la noi să fie
De la tinereţe
Pân’la bătrâneţe.

 

Sf.Spiridon, un sfânt călător ocrotitor și tămăduitor.

12 Dec

Sfântul Spiridon, episcop al Trimitundei, mare făcător de minuni, este unicul sfânt care îşi părăseşte racla pentru a veni de grabă în ajutorul credincioşilor care-i cer sprijinul să-i scape de necazuri.

cizmar

Creştinii ortodocşi îl prăznuiesc la 12 decembrie pe Sfântul Ierarh Spiridon, pe care Dumnezeu l-a binecuvântat cu harul tămăduirilor, încât credincioşii l-au numit făcător de minuni. Potrivit tradiţiei, Sfântul Spiridon este singurul sfânt care îşi părăseşte racla şi vine la cei care-l cheamă prin rugăciuni de evlavie şi dragoste să-i scape de necazuri.

 

casa-iarna

În tradiția populară se crede că nu este bine să lucrezi de ziua sfântului, 12 decembrie, deoarece te vei îmbolnăvi și nu te mai scoli din pat. Sf.Spiridon este prăznuit mai ales de tăbăcari, cojocari și cizmari, care credeau că acesta a inventat sula cu care lucrează. Mai ales cizmarii se roagă la sfântul, să dea ploaie și noroaie ca să se rupă pingelele la încălțăminte, să aibă de lucru.

Sfântul Spiridon era respectat și pentru minunile pe care le făcea, el te apăra de lovituri, de bubă neagră și dalac.

In Moldova, în secolul al XIX-lea, în numele sfântului Spiridon, s-a făcut o Epitropie a spitalelor și așezămintelor de caritate care se îngrijea de spitale, orfelinate, așezăminte pentru bătrâni. Am scris despre Epitropia Sf.Spiridon aici:

https://harlau625.wordpress.com/2012/05/05/sanatatea-publica-in-moldova-despre-epitropii-spitale-si-veniturile-epitropiei/

Referință: Marcel Lutic Timpul sacru – sărbătorile de altă dată, Ed.Fundației Academice AXIS, 2006 Iași.

Fotografie: https://feher.wordpress.com/2014/03/17/cea-mai-scumpa-casa-din-lume-si-orfanii-din-mumbai/