În anul 320, papa Iuliu I a specificat pentru prima dată oficial data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie. În 325, împăratul Constantin cel Mare a desemnat oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Iisus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie zi sfântă; într-o săptămână de şapte zile şi a introdus Paştele cu dată variabilă.
Cu toate acestea, cele mai multe ţări nu au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie), în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă. în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, iar în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea. În Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a adoptat Crăciunul ca sărbătoare legală, în 1836. Oklahoma a fost ultimul stat, în 1907.
Unul dintre cele mai îndrăgite obiceiuri de Crăciun, colindatul, era pe vremuri interzis. Cel care a decis că muzica este nepotrivită pentru o zi solemnă cum este Crăciunul a fost Oliver Cromwell, care, în secolul al XVII-lea, a interzis colindele. Cel mai vechi cântec creştin de Crăciun „Jesus refulsit omnium”, compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. Cea mai veche transcriere după un colind englezesc îi aparţine lui Ritson şi datează din 1410.
În 1818, ajutorul de preot austriac Joseph Mohr a fost anunţat cu o zi înaintea Crăciunului că orga bisericii sale s-a stricat şi nu poate fi reparată la timp pentru slujba de Crăciun. Foarte trist din această pricină, el s-a apucat să scrie trei piese care să poată fi cântate de cor şi acompaniate la chitară. Una dintre ele era „Silent Night”-Holy Night” care în prezent este cântată în peste 180 de limbi străine de milioane de persoane.
Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine şi în satele româneşti. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în această zi sunt legate de cultul fertilităţii şi de atragerea binelui asupra gospodăriilor. În satele de pe Valea Mureşului, Crăciunul este încă legat de anumite credinţe populare care se păstrează şi în prezent, iar obiceiul de a oferi daruri îşi are originile într-o legendă pe care numai bătrânii o mai cunosc.
În satul Harpia, dacă primul care intră în casă de Crăciun este un bărbat, oamenii cred că este un semn de bunăstare şi sănătate pentru anul următor. Pentru a atrage binele asupra caselor lor, oamenii ţin masa întinsă toată noaptea.
O altă poveste despre Crăciun, mai puţin cunoscută, spune că, în secolul al VII-lea, călugării foloseau forma triunghiulară a bradului pentru a descrie Sfânta Treime. În jurul anului 1500, oamenii au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis şi au atârnat în el mere roşii, simbol al păcatului originar. În secolul al XVI-lea, însă, familiile creştine au început să decoreze brazii cu hârtie colorată, fructe şi dulciuri. Dar mai înainte, în secolul al XII-lea, oamenii obişnuiau să atârne brazii de Crăciun în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creştinătăţii.
Reprezentările lui Moş Crăciun s-au schimbat de-a lungul vremii, astfel că între imaginea acestuia în vechea cultură populară – de frate mai bogat şi mai inimos al lui Moş Ajun – şi imaginea contemporană – de personaj iubit de copii – există mari diferenţe de la oraş la sat. Tradiţiile contemporane despre sfântul Crăciun, despre Moşul darnic şi bun, încărcat cu daruri multe sunt printre puţinele influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est.
Din vechime se ştie că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile naşterii, i-a cerut adăpost lui Moş Ajun. Motivând că este sărac, el a refuzat-o, dar i-a îndrumat paşii spre fratele lui mai mic şi mai bogat, Moş Crăciun. În unele legende populare şi colinde, Moş Ajun apare ca un cioban sau un baci la turmele fratelui său. În cultura populară românească, Crăciun apare ca personaj cu trăsături ambivalente: are puteri miraculoase, ca eroii şi zeii din basme, dar are şi calităţi tipic umane. El este bătrân (are o barbă lungă) şi bogat (de vreme ce are turme şi dare de mână).
Pe de altă parte, ideea de spiriduşi de Crăciun vine din credinţa străveche că gnomii păzeau casa omului de spiritele rele. Spiriduşii au fost iubiţi şi urâţi, pentru că, deşi uneori se purtau cu bunăvoinţă, puteau foarte uşor să se transforme în fiinţe răutăcioase şi nesuferite, atunci când nu erau trataţi cum se cuvine. Percepţia cea mai răspândită era că ei se purtau precum persoana cu care aveau de-a face, fiind fie răutăcioşi, fie drăguţi. În Evul Mediu, în loc să ofere daruri, spiriduşii mai degrabă aşteptau să le primească. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea spiriduşii au devenit prieteni ai lui Moş Crăciun.
Scriitorii scandinavi, cum ar fi Thile, Toplius şi Rydberg, au combinat cele două trăsături oarecum contradictorii ale personajelor: ei îi prezentau pe spiriduşi puţin răutăcioşi, dar buni prieteni şi ajutoare de nădejde ale lui Moş Crăciun. Unii spun că sunt 13 spiriduşi, alţii sunt convinşi că este vorba de nouă, alţii – de şase. Într-o vreme se credea că Moş Crăciun şi spiriduşii săi se simt foarte bine în casa lor de la Polul Nord.
În 1822, poetul american Clement Clark a publicat lucrarea „Visit From St. Nicholas” (cunoscută şi ca „The Night Before Christmas”). . În 1885, Thomas Nast a desenat doi copii privind la o hartă a lumii şi urmărind călătoria Moşului de la Polul Nord în Statele Unite, deci se presupunea că acolo, în îndepărtatul Nord, locuieşte bătrânul cel bun. Dar în 1925 s-a descoperit că nu există reni la Polul Nord, aşa că toţi ochii s-au întors spre Finlanda, unde există multe astfel de animale. În 1927, Markus Rautio, un prezentator de emisiuni pentru copii la postul naţional de radio finlandez, a declarat că Moşul locuieşte pe un munte în Laponia. Astăzi pare aproape sigur însă că Moş Crăciun şi cei 11 spiriduşi ai lui stau bine ascunşi undeva pe muntele Korvatunturi în Laponia, Finlanda, în apropiere de graniţa cu Rusia. Pepper Minstix, unul dintre spiriduşi, este paznicul credincios al satului lui Moş Crăciun.
Cum reuşeşte acesta să se mişte atât de repede, într-o noapte, din Laponia până în casele tuturor copiilor din lume? Cu foarte multă vreme în urmă, Moş Crăciun şi spiriduşii săi au descoperit formula specială, secretă, a prafului magic pentru reni, care îi face să zboare. Acest praf magic este împrăştiat peste fiecare ren cu puţin timp înainte de a pleca din Laponia, în ajunul Crăciunului. Este suficient pentru a-i face să zboare întreaga noapte în jurul lumii. Zborul este, de altfel, foarte rapid: aproape de viteza luminii. Rudolph este cel mai celebru ren, fiind conducătorul celorlalţi opt, pe nume Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen. Când Rudolph era pui, nasul său a fost atins de Magia Crăciunului şi de atunci este strălucitor şi roşu.
Pe teritoriul românesc, Crăciunul este una dintre cele mai mari sărbători ale creştinilor, printre care se mai numără Paştele şi Rusaliile. În tradiţia populară se spune că Fecioara Maria trebuia să-l nască pe fiul lui Dumnezeu şi umbla, însoţită de Iosif, din casă în casă, rugând oamenii să-i ofere adăpost. Ajunsă la casa bătrânilor Crăciun şi Crăciunoaie, aceştia nu o primesc pentru a nu le „spurca” locuinţa prin naşterea unui copil conceput din greşeală. Ajunsă la capătul puterilor, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile naşterii. Crăciunoaia a auzit-o şi i s-a făcut milă, astfel încât a ajutat-o în rol de moaşă. Crăciun a aflat, s-a supărat şi i-a tăiat bătrânei mâinile, apoi, de frică, a fugit de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit şi l-a dus să spele copilul. Maria i-a zis să încerce apa şi când a băgat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc. În altă variantă a poveştii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei şi acestea cresc la loc.
În ajunul Crăciunului, copiii merg cu colindul şi cu Steaua, pentru a vesti naşterea lui Iisus. Originea colindelor, texte rituale dedicate Crăciunului şi Anului Nou, nu este cunoscută cu exactitate în istoria românilor. Copiii merg la colindat, la casele frumos împodobite, „Steaua sus răsare” şi „Bună dimineaţa la Moş Ajun!” şi alte cântece, şi sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi bani.
În ceea ce priveşte obiceiurile culinare, creştinii români obişnuiesc să ţină post timp de 40 de zile înainte de Crăciun, acesta încheindu-se în seara de Crăciun. Un moment gastronomic important care precedă Crăciunul este ziua de Ignat (20 decembrie), când se taie porcul şi se prepară mâncăruri specifice, precum cârnaţii, chişcă, tobă, răcituri, sarmalele, caltaboş, care, alături de tradiţionalul cozonac, vor sta pe masa de Crăciun.
Frătăuții Vechi din județul Suceava, este un sat de frontieră, din ”Mica Bucovină”, sat vechi, atestat documentar de sute de ani prin vechi hrisoave domnești. Aici am fost în vizită la o familia, vechi prieteni, Ioan și Oltea Luchian, originari din acest sat și care au revenit după mai mult de 30 de ani la casa părintescă, după ieșirea la pensie. Casa părintescă moștenită de Oltea a fost modernizată și făcută confortabilă după investirea de bani și multă muncă.
Am fost oaspete acestei familii de intelectuali trei zile, ocazie cu care am descoperit adevărate comori de etnografie moștenite de la părinți dar și opera multor zile de muncă și iscusință în confecționarea unor costume populare, așa cum se poartă în Mica Bucovină, zona Rădăuților.
Casă renovată fără a altera moștenirea casei specifice zonei Rădăuților.Tesături din zona Frătăuții VechiȚesături făcute la războiul de țesut, o moștenire păstrată de gazde într-o odaie specială.Un accesoriu nelipsit a costumului popular bucovinean – trăistuța.O naframă și un ștergarCostume populare femeieștiCostume populare bărbătești.
Și pe acastă cale mulțumesc gazdelor pentru găzduire și minunatele clipe petrecute în casa lor. Mulțumesc domnei Oltea Luchian care mi-a prezentat zestrea moștenită de la părinți și cea făurită cu multă migală și dăruire de ea.
O familie de intelectuali din Frătăuții Vechi, Oltea și Ioan Luchian au avut bunăvoința de a ne invita la casa din Mica Bucovină pentru trei zile. Pentru mine și familia mea a fost o premieră vizita în acest minunat colț de țară. Am mai fost pe aproape, acum mai mulți ani, la Dersca, localitate de frontieră în județul Botoșani.
Orașul arată minunat, un amestec de vechi și nou, cu o pronunțată amprentă imperială austriacă mai ales la clădirile publice și unele reședințe din partea veche a orașului.
O impresie deosebită mi-a făcut Muzeul Etnografic „Samuil și Eugenia Ioneț” din Rădăuți, unul din cele mai vechi muzee de etnografie din țară. Aici spre deosebire de muzeu similar din Câmpulung Moldovenesc, și-a păstrat structura sălilor și tematica veche fără modernități audiovizuale care unora nu le sunt pe plac.
Muzeul este structurat pe săli tematice, cu exponate de o mare autenticitate și frumusețe. Nu insist prea mult, situl muzeului este foarte explicit:
Părintele Savatie Bștovoi scria într-un articol publicat pe blogul său: Vreau să spun și eu cîteva cuvinte despre Paștile Blajinilor. Cît păgînism și cît creștinism este în obiceiul de a merge cu toată casa în cimitire, de a mînca la morminte, de a bea și a cînta veșnica pomenire? Această întrebare văd că frămîntă pe mulți, […]
Noaptea de Sânziene este o noapte magică, un moment de linişte, de echilibru, în care se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Se spune că mai ales în această noapte (23-24 iunie, noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul) cei norocoşi pot întâlni Sânzâienele.
Sânzâienele sunt fiinţe ireale, fantastice, făpturi luminoase din aer, albe, frumoase, binefăcătoare, care au numai însuşiri bune. Fuioare uşoare de vânt în timpul zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben şi rochii albe de abur, ce dansează hore ameţitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc într-altul, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Sunt entităţi ale aerului, transparente, pure şi nobile, foarte greu de perceput, dată fiind natura lor instabilă, fluidă, predispusă la mişcări foarte rapide.
Sărbătoarea Sânzienelor are loc la trei zile după Solstiţiul de Vară, cea mai lungă zi din an, moment de răscruce situat la mijlocul anului şi înscris sub semnul focului, al Soarelui. În cinstea acestuia se aprind focuri uriaşe pe culmile dealurilor. Încinşi cu brâuri din pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă în foc aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri viitoare. La final, se rostogolesc la vale roţi aprinse, şi ele simboluri ale Soarelui, care se îndreaptă odată cu vara către toamnă şi care au rolul de a alunga spiritele rele. Uneori, sunt lăsate să plutească pe ape mici ambarcaţiuni cu lumânări. Se practică săritul peste focul purificator. Se crede că cine va trece prin foc sau va sări peste el în această noapte, se va purifica şi întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli şi va fi fericit.
În această zi, florile de sânzâiene, împletite în cununi, sunt atârnate, până în anul următor, la ferestre, la porţi, la streşinile caselor, cu credinţa că vor apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice şi vor aduce noroc şi belşug. Aceste cununi sunt folosite şi pentru prevederea viitorului, în funcţie de felul în care cad după ce sunt aruncate pe casă.
După ce se trece de miezul nopţii şi focurile se sting, oamenii se îndreaptă în linişte spre casele lor, lăsând locul spiritelor care, după credinţa populară, în noaptea aceasta ca şi în toate nopţile importante ale anului, hoinăresc hai-hui prin lume.
Este sezonul priceasnelor. La aud la radio, la televiziuni. Unele sunt atât de triste, transmit sentimente atât de puternice, pe care doar doinele de jale ale creștinilor din satul de odinioară le puteau transmite. Chiar și o inimă împietrită era mișcată de o priceasnă.
Ce este priceasna? Potrivit dicționarelor este o cântare executată la slujba liturghiei ortodoxe în timpul împărtășirii preotului, a credincioșilor; [Var.: priceástnă,priceáznă s. f.] – și vine din slavonă, priceastĭn.
Am găsit un articol interesant pe situl basilica.ro despre priceasnă. Citez câteva idei:
”PS Ieronim Sinaitul a spus că „priceasna este o doină duhovnicească” pentru că dincolo de tema ei, de preacinstire a Maicii Domnului în general, ea reprezintă și un îndemn moral.”
„A fost deosebit de instructiv să ascultăm o priceasnă despre chipul mamei creștine, de ce trebuie ea să aibă grijă în formarea odorului ei ca să-l dea curat lui Dumnezeu, folositor societății”, a exemplificat Episcopul vicar patriarhal.
„Priceasna este o creație populară, este o doinire prin care se preaslăvește Dumnezeu. Este un mod deosebit de a împodobi și completa slujba de la biserică și cu ethosul nostru românesc”.
„Priceasna poate să-l însoțească pe credincios sau credincioasă și dincolo de zidurile bisericii”.
„Mesajul lor este atât de sensibil încât în ceasuri de taină, de suferință, poate să fie genul cel mai potrivit pentru a te exprima în singurătate și a-ți cânta rugăciunea către Maica Domnului sau către Dumnezeu și suferința sau necazul”, a spus ierarhul.
Vineri, 20 decembrie, în calendarul popular românesc este marcată Sărbătoarea Ignatului, sau Ihnatul, Ignatul porcilor sau Inătoarea, care deschide, conform credinţelor populare, suita sărbătorilor de iarnă care se încheie cu Sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul.
Fără o legătură directă cu această tradiţie, în religia creştin-ortodoxă este prăznuit, în această zi, Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul, urmaş al apostolilor, patriarh al Bisericii Antiohiei şi ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan, care a suferit multe chinuri pentru că nu s-a lăsat întors de la credinţa în Hristos şi a fost aruncat leilor, care l-au devorat, oasele lui fiind duse în Antiohia şi venerate ca moaşte. Astfel, tăierea porcului de Ignat este modul în care o practică păgână este asociată cu o sărbătoare creştină.
Ritualul tăierii porcului în ziua de Ignat îşi are originea, conform folcloriştilor, în tradiţiile Romei antice, care practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, zeu al semănăturilor, la origine. Porcul era considerat întruchiparea acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre ani.
Încă din acele vremuri, ritualul tăierii porcului trebuia să respecte anumite condiţii stricte: sacrificiul trebuia pornit după ivirea zorilor şi încheiat la apusul soarelui, întrucât numai lumina poate ţine la distanţă spiritele malefice care ar putea anula virtuţile sacrificiului. De asemenea, locul sacrificiului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită, pentru îndepărtarea duhurilor rele.
Cuvântul Ignat provine din latinescul Ignis, care înseamnă foc, iar în vremuri îndepărtate, această zi era una dintre cele mai importante sărbători solare.
Din bătrâni se spune că, dacă sacrificarea porcului nu se împlineşte în ziua Ignatului, animalului nu-i merge bine şi începe să slăbească.
Conform tradiţiei, tăierea porcului este singura activitate permisă a se desfăşura în ziua de Ignat, fiind interzise oricare alte activităţi casnice – spălatul, cusutul, torsul lânii, măturatul.
Tablou de la „Taierea Porcului” – de Sava Henția (1901)
În vremurile actuale, respectând tradiţiile antice, bărbatul care se ocupă de ritualul tăierii porcului trebuie să fie un om curat sufleteşte, care înainte de sacrificiu trebuie să se spovedească la Biserică, Duhovnicul iertându-i astfel şi păcatul sacrificării porcului. De asemenea, conform vechilor ritualuri, e necesar ca şi gospodăria să fie sfinţită înainte de sacrificare.
Există credinţa că femeile, mai miloase din fire, nu trebuie să participe sacrificiu, deoarece se spune că animalul nu poate muri, rolul lor începând din momentul în care carnea ajunge spre preparare în bucătăria gospodinei. Conform altor credinţe, participarea oamenilor miloşi la ritual trebuie evitată şi fiindcă se spune că în caz contrar, carnea porcului nu va fi gustoasă.
Unii specialişti în tradiţiile noastre mai menţionează şi aspecte magice, printre care şi sacrificarea unui porc de culoare neagră, a cărui carne, după sacrificiu, are efecte vindecătoare în cazul unei boli ciudate, numită „Spurcatul”. Dealtfel în medicina populară se spune că, atunci când sângele porcului negru este amestecat cu făină, reprezintă un leac sigur pentru bolile grave, cu care se „afumă” copiii, ca să scape de guturai, de frică şi de alte boli ale copilăriei.
Fie el alb sau negru, ritualul tăierii porcului începe cu o seară înainte, atunci când oamenii pregătesc câteva cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie – pentru pârlit, vasele în care vor pune carnea, slănina şi şoriciul. Se spune că paiele pentru foc e necesar să fie primele din cele culese în urma secerişului de vară, special depozitate pentru Ignat.
Se spune că în noaptea de Ignat porcii visează dacă vor fi sau nu tăiaţi sau visează un cuţit, ceea ce constituie un semn că vor fi sacrificaţi.
Tradiţia arată că în focul pregătit pentru preparare trebuie să fie aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, pentru ca aroma şoriciului să fie una deosebită.
Un alt obicei arată că, după ce este gata de pârlit, trebuie să se pună un pled peste porc pe care să se urce cei mici, să se veselească, pentru ca porcul să fie mâncat cu poftă. Mai mult, în unele zone din ţară, copiilor care participă la ritual, când sunt urcaţi pe pântecul porcului, li se face semnul crucii pe frunte cu sângele animalului sacrificat, existând credinţa că, respectând acest obicei, copiii vor fi rumeni în obraji şi feriţi de deochi tot anul. Acest ritual este legat de credinţa populară mai largă care arată că de Ignat oamenii trebuie vadă sângele porcului sacrificat pentru a fi feriţi de boli în Noul An.
Deşi Ignatul cade întotdeauna în plin post al Crăciunului, tradiţiile moştenite de români sunt extrem de puternice, încât nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserică.
Acum despre cele „lumeşti”: după prepararea şi tranşarea în „mare” de către bărbaţi, femeile sunt cele care se ocupă, uzual, cu împărţirea cărnii pe categorii, pentru cârnaţi, caltaboşi, tobă, pentru friptura de la ”pomana porcului”, iar picioarele se folosesc pentru piftie.
După tranşarea şi sortarea cărnii, se pregăteşte „pomana porcului”, pentru toţi cei care au ajutat sau doar asistat la tăierea porcului. Într-un ceaun mare se prăjeşte carne din porcul proaspăt sacrificat, tăiată din toate părţile porcului: muşchi, ficat, slănină, coastă, alături de care se „asezonează”, de obicei, o mămăligă mare, şi eventual un castron plin cu murături asortate, alături de, bineînţeles, ţuica fiartă.
Nu ne îndoim că în materie de preparare a produselor din carne de porc, românii sunt unii dintre cei mai calificaţi şi cei mai apreciaţi specialişti. Vorbim aici de utilizarea oricărei bucăţi a porcului, începând de la urechi, coadă şi picioare pentru piftie, la carnea macră pentru friptură, slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocată – pentru delicioşii cârnaţi, condimentaţi în fel şi chip, tobă, lebăr şi caltaboş.
În unele zone de la noi, ”pomana porcului” se împarte comunităţii şi săracilor, sau o parte din bucatele gătite din carnea porcului se duce la biserică spre a fi sfinţite.
În unele zone din Banat şi din Moldova, sărbătoarea se mai numeşte şi Inătoarea – un duh ostil, o divinitate răzbunătoare, întruchipată de o femeie bătrână, urâtă, lacomă şi cu apucături de căpcăun, care „mânca lumea”, sau o fiinţă vicleană, ce încerca să le ispitească pe femei să lucreze, după care le opărea sau le devora. Pentru a contracara acţiunile ei malefice şi a o împiedica să se apropie de casă, femeia „ispitită” trebuia să iasă, la miezul nopţii, în curte şi să imite cântecul cocoşului, repetându-l de trei ori. Se credea că, auzind cântecul cocoşului, Inătoarea se retrăgea speriată. După ce îndeplinea acest ritual de apărare, femeia trebuia să intre în casă şi să stingă focul, ca Inătoarea să nu fie atrasă de lumină şi să revină. Tocmai de aceea, se spune că este bine ca, pe tot parcursul zilei de Ignat, oamenii să poarte sau să aibă asupra lor inele, cercei, monede sau orice alt obiect metalic, care încărcat fiind cu energie, să ţină la distanţă duhurile ostile.
Tot în Banat există obiceiul ca Inătoarea să fie împiedicată să se apropie de casă, după sacrificarea porcului, prin înconjurararea de trei ori a gospodăriei cu o cârpă aprinsă.
Toate aceste obiceiuri şi credinţe se circumscriu, de fapt, obiceiului străvechi al oferirii ofrandelor pentru alungarea spiritelor rele şi atragerea duhurilor bune care să ocrotească gospodăriile şi oamenii, în anul care urmează.
Ar trebui, ca orice lucrare care se respectă, să înceapă şi aceasta cu definirea termenului: „stil prost, de prost gust, deseori în legătură cu diletantismul artistic”. De obicei termenul ” se foloseşte în legătură cu obiecte pseudo-artistice de prost gust, faţă de stiluri cu adevărată valoare artistică şi estetica sofisticată” (George Pruteanu). Şi e previzibil să se dea şi etimologia general acceptată, din limba germană, venind din verbul kitschen, folosit în limbajul familial în Bavaria cu sensul de ” a face ceva de mântuială”, noţiunea fiind considerată intraductibilă, şi de aceea folosindu-se termenul original.
Aşadar, o spune şi Herman Istvan, un teoretician al fenomenului („Kitsch-ul, fenomen al pseudoartei” traducerea românească la Editura politică, Bucureşti, 1973), înseamnă schematism, caracter nefinisat. Esteticianul francez Abraham Moles, în „Psihologia kitschului”, precizează: „kitsch este un cuvânt foarte cunoscut în germana vorbită în sud; cu sensul modern, el apare în Munchen, în 1860, verbele kitschen şi verkitschen însemnând a face ceva de mântuială şi, respectiv, a degrada, a măslui”. Termenul este indisolubil legat de sfârşitul secolului al XIX-lea, când unii pictori miinchenezi confecţionează şi pun în vânzare, din necesităţi pecuniare, primele prototipuri ale picturii kitsch. Drept pentru care această noţiune este şi astăzi asociată cu opere aparţinând artelor plastice şi, în primul rând, picturii. În literatura estetică de după 1900, îmbracă întotdeauna conotaţii negative şi abia o dată cu epoca artei populare artiştii îşi permit să îl preia cu titlul de distracţie estetică, în istoria artelor aceasta fiind prima etapă a reconsiderării în curs de înfăptuire a conceptului.
Revenind la definirea iniţială, criticul Marin-Marian Bălaşa este de părere că. . . ” Kitschul este cea mai largă categorie sau gen artistic, reprezentâ. arta simplificată ieftin şi adesea produsă în serie, care apelează la stridenţă, artificiu, zgomot şi pompă pentru a reţine atenţia, pentru a zgâlţâi simţul, pentru a satisface rară probleme şi consecinţe, pentru a fi fără bătaie de cap sau filozofie.” În ultimă instanţă, se ajunge la o pervertire estetică, indisolubil legată de artă, în sensul clasic, sau cu trimitere la un anumit tip de aranjare a acesteia într-un cadru, spaţii vulnerabile devenind pictura, sculptura, arhitectura, obiectele de cult, arta populară, muzica, vestimentaţia … totul. Pronunţând acest cuvânt îmi sclipeşte în memorie o carte a unui tânăr, Cristian Crisbăşan, ” Delicte minore, sau kitschul cel de toate zilele”, cuprinzând fulgere prin comportamentul, ideile, caracterele, acţiunile de aici şi de aiurea care pot fi periculoase. Pe ultima copertă, vorbind despre cartea cu pilule antikitsch, Stelian Ţurlea constată că ” umorul spiritualizat se hrăneşte copios din kitsch şi e singurul medicament care ne poate trata.” Fiecare va fi propriul său medic cu propriile prescripţii.” Sunt flashuri de viaţă, cuvinte cu tâlc, ironie, şi nu amară, ci chiar didactică, fără intenţie sau cu …! Concluzia pare a fi că frumuseţea autentică nu e pe placul tuturor, e respinsă adesea, fiind preferată o pseudofrumuseţe, familiară unei categorii, adesea parveniţii, insensibili la valorile veritabile, sensibili la un tip de subcultură. Kitschul aparţine artei de mase, dovadă a mediocrităţii. Cândva, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, Caravaggio a fost nevoit să-şi lase talentul să doarmă pentru a-şi câştiga existenţa pictând, de nevoie, carpete în serie, cerute de vulg, sinonimul ” răpirii din serai” de azi, lucrul ieftin şi făcut să satisfacă necesitatea minimă de frumos, obiectul cu intenţie artistică, dar pueril. Şablonul. Obiectul de bazar din secţiunea artă, realizat la scară industrială cu scopul clar de a înlocui un produs autentic, rar, sau scump. Azi, ca şi pe vremea lui Caravaggio, motivul vine dintr-un compromis între pecuniar (imposibilitatea atingerii fructului dorit) şi nevoia de frumos. Omul trebuie să se întoarcă, proscris, la kitsch. Psihologic – vom căuta filosofia lui Abraham Moles („Psihologia kitsch-ului. Arta fericirii”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980).
Valorile sunt totuşi relative, gusturile fluctuează, dar numai între anumite limite. Specialiştii sunt însă de acord că adevărata cultură a aparţinut clasei aşa-zise culte, iar norodul s-a purificat în cultura sa populară, folk, rudimentară adesea, pervertită de la un punct în kitsch. De exemplu sărbătorile dintotdeauna ale neamului au fost momente de purificare. Pentru folclorul românesc, Dragobetele a existat mereu, celebrat cu predilecţie în anumite zone, dar cunoscut este abia de când economia de piaţă a căutat o nouă sursă de profit, care să semene cu Sfântul Valentin de pe alte meleaguri, asociat acolo cu o comercializare acerbă a atâtor nimicuri din plastic. Kitschul pentru varianta urbană a sărbătorii noastre populare. Sărbătoarea mărţişorului, care urmează calendaristic, a rămas măcar ea unică, ca un gest de rezistenţă în faţa atacurilor globalizatoare (încă nu e concurată de festivalul florilor de cireş, sakura, al japonezilor). Firul nostru alb-roşu împletit cu gingăşie şi legat într-un târziu de martie de creanga unui zarzăr a rămas totuşi neîntinat încă (doar abundenta de mărţişoare-kitsch de pe tarabele negustorilor o mai întunecă!). În anii pe care îi numim cu un clişeu (tot kitsch?) „de tristă amintire”, cultura populară a fost dusă forţat pe scenele caselor de cultură, a fost prihănită prin forţarea notei, prin impunerea ” Cântării României”. Trebuie să recunoaştem însă că manifestarea a avut şi o latură pozitivă: a scos din satele româneşti comori. Dar a şi deschis calea spre kitsch prin uniformizare. Particularităţi locale ale stilurilor zonale ale costumelor populare au fost amestecate prin contaminare neglijentă (televiziunea a pus umărul şi ea, aceasta fiind una din puţinele manifestări culturale popularizate atunci). Erau necesare şi informaţia corectă şi cunoştinţele de etnografie, nu numai zelul de a aduce în prim-plan bijuterii autentice. Talentul, simplitatea originară, discreţia, personalitatea zonei etnografice au fost însă şi atunci condiţii ale acordării premiilor.
Păcat însă că în dans, în muzică, la fel ca şi în costumele specifice zonelor, au apărut imixtiuni mult mai greu de înlăturat ulterior. Meşteşugul cusutului altiţelor, al tocmirii opincilor strămoşeşti, al aranjării penei la pălăriei … a fost înlocuit brutal cu producerea industrială, în mii de exemplare, a costumelor a traistelor … Ţăranul, deja în flux către oraş, a uitat încet-încet tradiţia microgrupului din care a ieşit din dorinţa arivistă de nouă diversificare conform ” noului standard”, superior în concepţia sa de orăşean. Valorile adevărate s-au pervertit iar, au constituit baza pentru simulacre de artă nouă, altoită cu reţete occidentale. Pe aceleaşi scene, cântecul şi poezia populară, născute între magic şi estetic, au lunecat către un gen de artă naivă, improvizaţii neprofesioniste, cu intruziuni de aşa-zis academism, care poartă acelaşi nume, de kitsch. Întorcându-se către sat, căruia îi luaseră ” spuma” şi tinerii, kitschul acesta a devenit cultura nouă, care poate pretinde că este un produs tot al maselor.
Referință articolul Georgeta Șalgău ”Kitschul în arta populară” publicat în ACTA MOLDAVIAE MERIDIONALIS XXXI, 2010
Peste o săptămână (24 iunie) Ziua Universală a Iei va fi sărbătorită în ţara noastră, dar şi în comunităţile româneşti din întreaga lume. La începutul anului 2013, comunitatea online (Facebook) „La Blouse Roumaine”, fondată de Andreea Tănăsescu, în 2012, a propus ca data de 24 iunie (sărbătoarea de Sânziene) să devină o zi dedicată iei şi să fie numită Ziua Universală a Iei. Prima marcare a acestei zile a avut loc la 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sânziene (Drăgaica).
La Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, profesori și elevii de la liceul tehnologic din Hârlău au pregătit și au prezentat publicului ediția a doua a Sărbători Iei Românești.
Vremea s-a îmbunat în acestă dimineață (17 iunie) după zile de ploi torențiale și coduri portocalii și galbene de vreme rea. Curtea Muzeului Viei și Vinului a devenit un adevărat ”stup de albine”. Zeci de elevi, profesori, au amenajat spațiul din curtea muzeului cu o expoziție a creațiilor elevilor de la diferite specializări. Unele articole prezentate sunt mai elaborate, altele mai modeste, însă toate au un numitor comun: efortul și talentul elevilor de a confecționa și prezenta aceste artefacte.
In curte mai erau și membrii ansamblului folcloric ”Rapsodia Hârlăului” care au prezentat un program de succes, ansamblu pregătit de talentata și apreciată profesor coregraf Gabriela Sandu!
Printre invitați am văzut și bunici ai elevilor care au venit în frumoase costume populare și au prezentat publicului diferite activități casnice specifice gospodăriei tradiționale românești (torsul, cusutul, impletitul). Public puțin, probabil au citit buletinele meteo care anunțau ploi. Păcat, au pierdut o activitate deosebită la care s-a muncit mult.
In deschiderea activităților s-au prezentat succinte cuvântări despre iia românescă, despre sărbătoarea de Sânziene. De asemenea s-a prezentat semnificația etnofolclorică a iei.
In continuare, a fost prezentată expoziția lucrărilor expuse de secțiilor Liceului Tehnologic din Hârlău.
Reamintesc că peste o lună se vor împlini 15 ani de la inaugurarea Muzeului Viei și Vinului, a cărui prim muzeograf Paul Iancu a fost comemorat și astăzi prin păstrarea unui moment de reculegere.
Activitate a fost filmată, și este un bun prilej de popularizare a acestei instituții de învățământ care va asigura piața muncii cu tineri cu o înaltă calificare în diferite domenii. Mai multe aici http://www.lic-th.ro/
Regret că nu am stat mai mult însă eram așteptat în altă parte. Impresia mea a fost că activitatea a fost o reușită, elevii și coordonatorii – profesorii de la Liceul tehnologic din Hârlău merită felicitări.
Etnografie si folclor in zona Hârlău 