O seară magică de colinde la Deleni

O zi primăvăratică astăzi duminică 9 decembrie 2018. La Căminul cultural din Deleni, județul Iași, o inițiativă a preotului Dănuț Fotea și a soției acestuia profesoara pentru învățământul primar Fotea Iulia, un concurs de colinde „Nașterea Domnului bucurie Sfântă” care a început acum 3 ani în biserica din Feredeni, comuna Deleni, a ajuns la a III-a ediție. Ca în poveste, concursul a crescut an de an,  atât în numărul de participanți cât și în calitatea interpretării. 

Au suit pe scenă copii, tineri și adulți din 4 județe, și au adus pe scenă colinde minunate atât din repertoriul cunoscut publicului, cele din Maramureș, însă și colinde din zona folclorică de origine: Zona Deleni, Scobinți, Balș județul Iași, dar și din Bacău, Suceava – comuna Vama. Spectatorii care au umplut sala încăpătoare a căminului cultural Al.Tănase din Deleni, au avut ocazia să vadă, să simtă emoțiile unor colinde dar și a obiceiurilor și tradițiilor de iarnă: plugușorul, capra, ursul, sorcova. A fost o schimbare culturală pentru spectatori. Au luat la cunoștință de tradițiile, datinile, obiceiurile  culturii  populare din alte vetre folclorice. 

Cu căteva excepții, grupurile școlare și parohiale care au urcat pe scenă, au fost de calitate. Nu știai ce să admiri, costumele populare, repertoriul, modul de  interpretare. Și aici, spectatorii în marea lor majoritate au plecat acasă cu impresii deosebite dar și cu imagini, fotografii, făcute cu celulare, aparate foto. Câteva fotografii din cele 59 făcute pe timpul spectacolului.

Fotografii și materiale video găsiți aici:  https://www.facebook.com/fotea.iulia

O nouă ediție a concursului „Parada costumului popular”, la Clubul copiilor din Hârlău.

Pe o postare pe Facebook: doamna învățătoare Maria Tereza Rugină comunică organizarea unui concurs de costume populare, prezentate de copii.

Concursul este județean, și este organizat de școala gimnazială „Petru Rareș” din Hârlău. Se va desfășura în ziua de 29 noiembrie, orele 11-14 și va avea loc la Clubul copiilor din Hârlău. 

În prag de Paște, o expoziție tematică la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău.

Complexul Muzeal Național Moldova din Iași, Muzeul Etnografic al Moldovei și Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, în ziua de 11 aprilie 2017, ora 12.00 vor vernisa o expoziție tematică, dedicată apropiatelor sărbători de Paște: Paștele, repere arhaice. Din cele văzute în avanpremieră, sunt expuse artefacte rare din colecția Muzeului Etnografic al Moldovei.

Câteva fotografii:

Curtea muzeului, arată ca o grădină botanică primăvara.

Intrarea este liberă.

Pregătirea bucatelor de Paști, cu Mihai Lupescu

Despre lucrarea “Din bucătăria țăranului român”, am mai scris pe acest blog. Fiind în apropierea sărbătorilor pascale, din aceiași lucrare, doresc să aduc în atenția cititorilor blogului câteva rânduri scrise acum mai mult de 100 de ani, despre cum se făcea în Moldova pasca, cozonacul și ouăle roșii. Am lăsat nemodificate denumirea unor produse și tehnici de prelucrare și preparare a unor produse tradiționale, ce se făceau în gospodăria țărănească în zilele ce precedau sărbătoarea de Paști. Unele procedee sunt uitate, unele produse sunt înlocuite cu altele moderne, însă rezultatul este același: În zilele de Paști toți românii au pe masă cozonac, pască și ouă roșii.

(…) Cozonacii sunt cunoscuți mai mult în Moldova, Bucovina și Basarabia. Ei se fac din același aluat ca pasca. Cozonaci fac sătenii cu dare de mână. Ei se fac în forme, după vasul în care se pun: dacă se pun pe lopată, samănă cu pânea. În munții Sucevei nu se prea fac cozonaci , căci făina se aduce greu, iar ouăle sunt scumpe. La șăs fac mai toți fruntașii satelor, cam și mijlocașii. Ca să fie galbeni, se pune în ei zamă de șofran, care nu le strică gustul. Cozonacii nu se duc la biserică, cum se duc paștele. În cozonaci se pune zahăr sau miere  ca să fie dulci. La cozonaci se pune mai multă drojdie sau țaică, ca să crească bine. În unele locuri au forma unei potcoave. Cozonacii se mănâncă goi, cu lapte, cu zamă de carne (ciorbă) și felii din ei se dau și de pomană. Ei se duc cu pasca la nași a doua zi de Paști, mai ales când gospodina i-a făcut buni.

Pasca, paștele, se fac de Paști, ce pică întotdeauna primăvara, pe la 22 mart până la 24 april, și că sunt sărbătorile cele mai de samă ale creștinilor. Fie țăranul cât de sarac, de Paște se dă pe sub pământ și face câteva păscuțe. Celor săraci li se dau paști de cei cu dare de mână, că nu-i pomană mai mare decât să-i dai săracului de Sfânta Înviere câteva păști și ouă roși, că le vei vedea, cum le dai pe ceea lume. Celor bolnavi li se trimit de creștini pască, să guste și ei și să se bucure de sfânta înviere.

Paștele se fac din făină și (de n.n.) grâu. Făina pentru paști se cumpără de la târg de la dughene și sunt mai multe mâni (feluri) de făină: cea de casă nu este așa de bună ca cea din târg, de una sau de două nule.

Făina de pască și cozonac se cumpără din vreme, cu o săptămână două, înainte de Paști, se pune într-o săculteață sau săculeț de pânză și se așează într-un loc călduț, să se mai usuce; și când trebuie, se ia și se pune în lucru.

Pentru făcutul paștilor, gospodina trebuie să aibă tot ce-i trebuie: cuptior bun, covățică de plămădit, covată de frământat, masă, lopată, cociorvă, pleaftură și vase. Cine nu are cuptior bun se duce la rude sau la părinți și la vrun vecin să facă pască.

Când totul este pregătit, se începe facerea paștelor, ca de obicei are loc în Joia Mare, vineri și sâmbătă în săptămâna dinainte a Paștelui. Paștele se fac așa: se ia făină de grâu și se cerne într-o covată mare, prin sita  cea mai deasă. Într-o covățică mică se face plămădeala cu drojdii de târg, cumpărată din târg, numite de drojdii de Viena, în calupașe, ori cu țaica, care se face de gospodină din floare de hamei, strânsă vara de prin lunci, ceapă albă, fierte la un loc, și în care se pune și puțină drojdie de vin de la gura vanei vasului, când fierbe mustul toamna. Fertura asta se strecoară prin sitișcă și zama se pune la plămădeală. Țaica din asta se cumpără și din târg de pe la jidance (evreici n.n.), ori de la pitării ori colăcărițe.

Plămădeala se face în covățica mică cu făină de grâu, apă călduță și drojdii, se poartă făina c-o lingură, de se amestecă bine, și se lasă la un loc călduț, de dospește și crește, până se umple covățica.

Plămădeala se face de cu sară, după ce se vine de la denii, ca să aibă vreme de crescut până a doua zi; uneori plămădeala se întrebuințează mai degrabă, căci gospodina se scoală îndată după cântarea cocoșului, grijește casa, face focul în vatră, să fie cald în casă, și pe urmă pune înaintea focului covata cea mai cu făină de grâu cernută, toarnă în ea plămădeala, strică ouăle ce pune în aluat, și se apucă voinicește la frământat făina. În acest aluat se mai pune și puțin zahăr pisat, ouă și se frământă mereu, se adaugă ori apă călduță, ori lapte  dulce. Se mai pune în aluat și scorțișoară pisată cu cuișoare, ca să aibă gust bun și miros plăcut. Aluatul se învârtește, se sucește și se frământă, până se sfarmă toți gogoloții și se amestecă bine plămădeala cu cele ce se pun în ele, făcându-se o cocă moale, frământatul acesta ținând unu- două ceasuri. Ca să nu se prind de mâni aluatul se ung adesea cu untură de porc, de gâscă ori  cu unt. Când gospodina nu are ouă multe ca să pui în aluat, și să-i de coloarea galbenă, se pune în el și zamă de floare de șofran, și când este gata de frământat, se acoperă c-o față de masă; se pune pe el ceva gros și se așează covata  la căldură. Frământatul se face  de fete și neveste, și adese de bărbați puternici.

Dacă aluatul este bine frământat, e potrivit în toate și are căldură, dospește lesne și crește bine.  Din el se face și pască și cozonacii. Pentru pască aluat nu se frământă așa de mult și nu se pun în el atâtea lucruri. Când aluatul începe a crește, se dă focul în cuptior, de arde.  În vreme cât cuptiorul arde, și aluatul fiind crescut, gospodina pregătește pasca. Din aluat face boțuri cât pumnul de mari, se poartă prin făina de grâu,  și-i lățește cu sucitorul, după voință. Pe de lături pune un colac rotund, care ține de gard, ca umplutura să nu cadă. Se fac atâtea păști cât voiește gospodarul. Cu cât căsașii (membrii de familie n.n.) sunt mai mulți, cu atât se fac păști mai multe. Umplutura păștilor se face din brânză de vaci sau de oi, frământată cu ouă. Dacă brânza de oi este iute, se îndoiește cu cartofi fierți, frământați cu brânză și ouă. Unele gospodine pun în umplutură și ceapă prăjită în unt. Adeseori umplutura se face și din orez fiert în lapte dulce cu miere ori zahăr, frământat cu ouă. Se pune în umplutură și stafide. După ce se pune paștele cu umplutură, se muruiesc pe deasupra cu muruială făcută din ouă zbătute.

Când cuptiorul este gata, se trag cărbunii afară din vatră, se dau în cotruță și se lasă de se răcorește. Înainte de a se da paștele în cuptior, el se încearcă. Cercatul cuptiorului se face cu tărâțe. Se azvârle tărâțe în el, și de se aprind repede, cuptiorul este prea fierbinte, atunci se răcorește cu un pămătuf ori o pleaftură muiată în apă rece, se dă cu el în toate ungherele mai măturându-se, și se tot răcorește, până ce tărâțele zvârlite se rumenesc pe vatră; atunci cuptiorul e gata. Unele femei cearcă cuptiorul cu mâna; astfel se mai așteaptă, ori se răcorește.

Pregătit astfel se pune pasca pe lopată, pe care se presură tărâță și se dau în cuptor. Cine are pune paștele în tave, care se ung cu untură sau unt ca să nu se prindă de tingiri. Când cuptiorul e plin de paști, pentru ca să se coacă și cele din gura lui, se face o leacă de zăgneală din țăndări de brad ori din vreascuri uscate. Când paștele sunt coapte, se scot din cuptior cu lopata cea subțire și cu coadă lungă și se pun pe o laiță de se răceasc, și apoi se așează clit (una peste alta) în camara sau în odaia cea curată, unde să nu umble băieții să le ciugulească și să se spurce (să guste, fiind postul mare).

Când din aluat se face și cozonaci, atunci ei, până se arde cuptiorul se pun să mai crească în coșuri de hârtie, sau în oale  și se dau în cuptior. De obicei , când se fac cozonaci și pască, îi fac pe aceștia întâi, și apoi pasca.

Cine n-are putere, atât aluatul de pască cât și pentru cozonaci se face simplu, fără mirodenii, zahăr, ouă, ș.a. Umplutura paștelor cei săraci o fac din brânză frământată cu apă ori terci de mămăligă, iar muruiala din făină din grâu cu apă.

O pască, o lumânare și trei ouă roșii se duc în ziua de Paști jertfă la biserică. Unele sate duc două paști, una rămâne la biserică, servitorilor ei, iar alta sfințită, se ie acasă, de se dă pască sfințită și celor care nu au fost, sau nu au putut veni la biserică.

Ouăle roșii, negre ori galbene se fac de Paști. Multe gospodine scriu ori închistresc ouăle foarte frumos și se apucă de treaba asta cu mult înainte de Paști, căci la scrisul lor trebuie răbdare și ghibăceală. Ouăle se scriu de neveste sau fete care văd bine, și nu de babe, că lor le tremură mâna.

Ouăle se înscriu cu închistritoarea sau chișița, iar împuitul lor se face cu un feleștiuc mic, ori pămătuf, făcut dintr-un pai de chibrit, învelit la capăt cu o petică. Cheița se face din alamă de la lulea ori din tinichea.

Înainte de a se înroși, ouăle se înscriu, apoi se închetresc în zăr cu piatră actră ori în gălbinele, făcute  din scoarță de pădureț sau de luște. Cînd sunt împietrite, se apoi în roșele ori flori, făcute din sovîrf și scoarță de pădureț, ori din bacan cumpărat de la târg și se fierb în oale zmălțuite. Când ouăle sunt fierte bine (râscoapte), căci ouăle roșii nu sunt bune moi, se scot din bacan și se șterg într-un șumuiag ori șomultoc , un boț de buci de cânepă în care se pune unt ori untură, ca să capete o față curată și strălucitoare. Numărul ouălor roșii atârnă de puterea omului și numărul căsașilor. Așezate într-un vas curat, se pun în camară, unde se țin până în ziua de Paști, când întâi se duc la biserică și apoi, după ce se vine de la Înviere, se ciocnesc.

In ziua de Paști , în vasul din care se toarnă apă ca să te speli, se pune un ou roșu și un ban. În tot timpul sărbătorilor Învierii se ciocnesc ouăle roșii cu rudele, cunoscuții,  dând “Hristos a înviat”, și urându-și mulți ani și buni.

Ouăle roșii se dau de pomană și de sufletul morților. Cojile de ouă se dau pe o apă curgătoare, care le duce în alta, și aceea în alta, și tot așa până ajung la “blajini”, care le duce vestea că a sosit și paștele lor, care cad luni după Duminica Tomei, când nu se prea lucra.

Referință: Mihai Lupescu, “Din bucătăria Țăranului român”, editura Paideia, 2000, București, p.114, 134-135, 136-139.

 

 

 

 

 

 

 

 

Moșii de iarnă

Acum 126 de ani, S.Fl. Marianu membru al Academiei Române, publica la București în 1892 lucrarea “Înmormântarea la români – studiu etnografic”, unde are un capitol special despre „moși”. In capitolul despre moși se face o definire  și o clasificare a lor.

Acesta spune că în afară de comândare (DEX. praznice) și celelalte pomeniri și jertfe ce se fac și se aduc celor recent repauzați, (…) mai există la români încă un fel de pomenire și jertfă, care se face și se aduce în unele zile anumite de peste an, și nu numai pentru cei recent repauzați ci și pentru toți morții familiei.

Această pomenire și jertfă care constă mai cu seamă în trimiterea de bucate și băuturi precum și a unor obiecte pentru mâncare și băutură, pe la vecini, la neamuri, și mai ales la copii sărmani de sufletul morților, se numește pretutindeni în toate țările locuite de români Moși.

Cuvântul  “moşi” vine de la “strămoşi”, şi se referă la persoanele trecute la cele veşnice. Cu apelativul “moşi” sunt numiţi nu doar morţii, ci şi principalele sărbători de moși.

Moșii sunt de mai multe feluri: moșii de Crăciun, moșii de iarnă, moșii de parisimi (9 martie), moșii de florii, moșii de joia mare, moșii de Rusalii, moșii de Paști, moșii de rusitori (marțea morților, la 7 zile de la Rusalii), moșii de Schimbarea la Față, moșii de Sfânta Marie cea Mare, moșii de Ziua Crucii, moșii de Sân Medru (Sf. Dumitru), moșii de Flori de  Mărțișor.

Observăm că peste an, sunt multe ocazii, când cei răposați să fie pomeniți de familie și rude.

Revenind la moșii de iarnă, numiți pe alocuri și moșii plăcintelor, avea loc înainte de lăsata secului de carne. Moșii de iarnă, încheie săptămâna în care este dezlegare la carne, și purtea numele de săptămâna de slănină, sau săptămâna de răcituri. Moșii mai purtau numele de Moșii de Răcituri.

In unele locuri moșii de iarnă se țineau înaintea postului Crăciunului.

În Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne se face pomenirea morților, pentru ca în duminica următoare Biserica a rânduit să se facă pomenire de Înfricoşata Judecată şi A doua venire a Domnului la care ne vom înfăţişa toţi. Pentru că mulţi creştini au murit pe neaşteptate şi fără pregătirea sau fără pocăinţa necesară, Biserica face mijlocire pentru toti aceştia, ca să se bucure de fericirea veșnică.

Sărbătoarea Moșilor de Iarnă era ținută cu stășnicie de credincioșii de altă dată, și se ține și în zilele noastre, mai ales la sate. Se credea că patronează ciclurile naturii și activitățile umane.

La Moșii de Iarnă se dădea de pomană mâncare, băuturi, în vase de lut.

Praznicul Moşilor de Iarnă cinsteşte memoria rudelor şi prietenilor noştri trecute de ultimul hotar al vieţii pământeşti. Biserica rânduieşte astfel de momente de reculegere, pentru că nu vede în moarte sfârşitul existenţei omului.

Pentru praznicul Moşilor de Iarnă se pregătesc toţi creştinii, săraci sau bogaţi, fiecare după posibilităţile sale materiale. În ziua Moşilor de Iarnă, dar şi în toate sâmbetele dedicate pomenirii morţilor până la Sfintele Paşti, creştinii păstrează legătura cu cei dragi, plecaţi la viaţa de Dincolo, prin participarea la slujbele de comemorare, prin rugăciuni, prin milosteniile pe care le fac pentru cei adormiţi din familia lor.

Cinstirea rudelor răposate se manifestă şi prin îngrijirea permanentă a mormintelor. De la căpătâiul celor adormiţi nu trebuie să lipsească Sfânta Cruce, candela, florile proaspete presărate sau semănate pe mormânt sau în jurul acestuia. Vasele cu tămâie şi lumânările reprezintă, de asemenea, ofrande prin care-i cinstim pe cei plecaţi la viaţa veşnică.

În tradiţia ortodoxă, în ziua praznicului se aduc la biserică, pentru a fi sfinţite, coliva, prescurea şi o sticlă de vin. De asemenea, se sfinţesc vase cu mâncare şi pachete cu alimente, pe care rudele celor adormiţi le împart după slujba de pomenire, atât săracilor din biserică, cât şi vecinilor, persoanelor sărmane întâlnite la cimitir şi pe stradă, în ziua parastasului.

Cânepa, de la sămânță la pânză

Cânepa, de la plantă, la fuior și pânză.

Pe teritoriul României cultura de cânepă se pierde în negura timpurilor. Și în zona Hârlăului cânepa a fost cultivată de peste 2000 de ani pentru fibre. Îmbrăcămintea purtată de strămoșii noștri, traci, daci, sarmați era din cânepă.

Pe teritoriul Daciei, sursele documentare menționanează cânepa ca o plantă folosită exclusiv pentru producerea de fibre.

În perioada medievală era de neconceput să fie gospodărie, sau moșie boierească sau mănăstirească fără o plantație de cânepă pe ea. Țăranii dar și boierii, aveau așa zise cânepiști. Pe actualul teritoriu al României  găsești în zone din vecinătatea unor localități din mediul rural locuri cunoscute cu numele de cânepiște: «La cânepiști», pentru că aceste cânepiști erau locații care rămâneau foarte mulți ani pe același loc și astfel denumirea lor se statornicea. Asta fiindcă nu era o rotație a culturii, mai ales că terenurile pentru cânepiști erau mai rare. La cânepă se cere o anumită uniformitate a terenului, atât să fie plat, dar și din punct de vedere al fertilității. Se fertiliza într-un anumit fel. Era cultura numărul unu. În perioada medievală nu grâul era numărul unu, ci cânepa, pentru că toată familia trăia din cânepă. Cu asta se îmbrăca, din ea își făcea lenjeria de masă, de pat și tot ce era într-o casă din țesătură. După care a urmat evoluția în finețe, în tipul de profil, în tipul de tors, amestecul de pânzeturi în pânzeturi cu bumbacul și chiar cu mătasea. Un anumit tip de fir de cânepă folosit pentru anumite tipuri de pânzeturi. Am găsit în documentările mele lista de dotă pentru fiice de mari boieri unde prosoapele și cămășile de cânepă și in erau trecut separat în listă. În acele vremuri îngrășământul de bază era gunoiul de oaie bine fermentat, lăsat ani de zile înainte de a fi împrăștiat pe sol. Această metodă de îngrășare a parcelelor cultivate cu cânepă a durat din perioada medievală până în 1950-1960.

Obținerea fibrelor

Perioada cea mai delicată și care pune probleme pentru cultura de cânepă este trecerea de la plantă la fibră. Cânepa ca și plantă este o cultură ușoară, exceptând momentul recoltării la cânepa de sămânță. Dar la cânepa de fuior nu sunt probleme în prezent. Pe suprafețe mici, înainte vreme, țăranii o recoltau manual în două faze: cânepa de vară și cânepa de toamnă, cânepa avânt două momente de maturare diferite. Plantele mascule sunt cânepa de vară și plantele femele sunt cânepa de toamnă. Femeia punea mâna pe fiecare plantă și o smulgea și avea ceva de smuls, fiindcă densitatea de semănare mergea până la 800 de plante germinabile pe metru pătrat. Cu cât era mai deasă, cu atât era mai bună, de mai bună calitate. Într-o astfel de plantație de cânepă aproape nu intrai, atât de deasă era”.

După recoltare cânepa se lăsa un timp oarecare la uscat, crudă, după care se ducea la topit. Snopii de cânepă erau ținuți în apă de baltă sau apă de râu. În baltă unde era nămol și unde apa se încălzea de obicei de la soare, prin încălzire naturală fibra ieșea mai albă și mai moale, în urma procesului de topire. Dacă o topeai în apă curgătoare, apă mai rece, cu temperatură neconstantă, acolo fibra ieșea mai aspră și nu atât de lucioasă. Dacă rupeai cânepa verde, rămânea o fibră galben-verzuie, însă după topit, fibra ei devenea albă, albă-cenușie sau albă-argintie, sau galbenă.

Statul în apă făcea ca fibra să se desprindă de pe țesutul lemnos. Fibra este în afara tulpinii, dar ea este prinsă prin lignină și pectină. Acestea sunt două substanțe care când intră în contact cu apa și cu bacteriile din apă, se desface pectina și lignina și asta ajută la desprinderea fibrei de pe lemn. După ce se scoate cânepa pusă la topit, se spală, după 10-15 zile, interval care depinde și de temperatura apei, că dacă este mai caldă, timpul este mai scurt, iar dacă este mai rece, durata crește. În oricare din situații, când scoteau cânepa de la topit, se spălau tulpinile acelea topite, după care se punea la uscat și era un întreg meșteșug, că nu se usucă foarte simplu. Cei în vârstă își amintesc de topitoriile care erau pe valea Bahluiului. Primul semn că era o topitorie era dat de mirosul puternic specific, de putrezit și cânepă, alt semn erau țărușii cu care cânepa era ancorată pe fundul apei.

După topire, cânepa (tulpinele) se usca la soare, după care se melița (n.r. reprezintă acțiunea de a zdrobi și a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase cu ajutorul instrumentului numit meliță, pentru a alege fuiorul sau pentru a obține câlții). Melița era o sculă în care puneai snopul de cânepă topit și uscat, după care era bătut cu mâna. În gospodărie era meliță făcută din lemn cu care băteai și toată puzderia aceea a lemnului pur, până când toată se separa de fibră și fibra rămânea undeva într-un caer, brută. Deci obținea fibra aceea albă, alb-argintie, care pe urmă trecea printr-un proces întreg, se pieptăna cu un tip de piepteni speciali. Prin pieptănare se extrăgea fibra scurtă sau câlții, că era și fibră scurtă, iar restul era fuiorul. Fuiorul era de obicei fibra lungă, care putea ajunge până la un metru, un metru și jumătate, chiar mai mult și care apoi se peria, trecea printr-o serie de perii și se făcea caiere.

Țesătura de cânepă este o țesătură aspră, dar în același timp e o țesătură care nu se împacă deloc cu apa. În momentul în care ai așezat-o, automat ea o absoarbe. Este extraordinar de higroscopică. Asta este una din calitățile ei. Apoi, este o plantă excepțională în schimbul de gaze între corp și mediul exterior. N-o să transpiri niciodată într-o haină de cânepă. De-asta se și făceau cearșafuri de cânepă. Niciodată nu se transpiră în ele. În vremurile modern, cele mai bune mărci de blugi se confecționează din fibră de cânepă.

Înainte de 1990, lenjerie de pat din cânepă nu găseai, dar produse de cânepă da, așa cum se găseau și foarte multe produse de in. Uitați-vă că în momentul de față nici in nu prea mai găsim. Inul este în aceeași situație. În clipa de față țesăturile de cânepă sunt niște produse de lux, ca și cele de in”,

Torsul cânepii

În satele de altădată, femeile se luptau să iasă un fir de foarte bună calitate, pentru că era și o competiție între gospodine și fetele de măritat. Ca să vă dați seama, când mai multe torceau la șezătoarte, ghemurile rezultate din tors, rămâneau la gazdă și fiecare știa cine a tor caierul de cânepă. Și atunci i se ducea vestea celei care a tors cel mai cel: «Domne, aia nu toarce bine», «Cealaltă nu toarce uniform», «Aia nu toarce repede», «De la anul mergem dincolo, pentru că e o femeie extrem de serioasă care toarce subțire, un fir de foarte bună calitate».

După tors, urma înălbirea și tratarea cu cenușă a fibrei, pentru înălbirea cânepii toarse, care se transforma în jurebii (n.r. fascicul de ață), era un rășchitor (n.r. unealtă pe care se deapănă firele textile de pe fus sau de pe ghem, pentru a le face fascicule), în care se înșiră firele și din acelea rezulta jurebia de cânepă, pentru că este și jurebie din fibră de lână. Jurebia sunt fibrele acelea care au fost trecute pe acel rășchitor, într-un anumit fel puse pe el. Ei, dar acele jurebii se puneau într-un cazan, peste care se punea o pânză și peste care se punea cenușă, că la vremea aceea nu era sodă să fie spălate, ci totul se făcea cu cenușă de sobă. Dar și cenușa era de un anumit tip de lemn, fag, stejar, de obicei era de esență tare, nu de esență moale. După ce se punea cenușa, se turna apă opărită peste cenușa respectivă și se lăsau fibrele acolo aproape o zi sub leșia aia. Cenușa, datorită clorurii de potasiu și a oxidului de potasiu, prin amestecarea cu apă fierbinte se transforma într-un fel de leșie, după care fibra aceasta leșiată se scotea, se spăla, se bătea cu maiul (n.r. unealtă de îndesat, cu care se băteau textilele), după care se punea la uscat. De acolo cânepa se ducea pe vârtelniță (n.r. unealtă de lemn cu ajutorul căreia se deapănă firele de cânepă), tot așa o sculă făcută din două în cruce, cu niște cuie la capete și în care se puneau aceste jurebii și se transformau în gheme. Deșirai practic jurebia și o puneai în gheme.

Țesutul cânepii la războiul de țesut

Ei bine, cu ghemele respective gospodinele se duceau să pregătească războiul de țesut. Se lua în funcție de tipul de țesătură pe care vroiai să-l faci. Nu orișicine știe să facă asta. La nivelul satelor de azi nu cred că mai sunt 5-6% dintre femei (mai ales în vârstă) care știu să ia pentru război. Nu cred că sunt în ziua de astăzi, sunt multe fete din satele de astăzi care au preluat tehnica țesutului de la mame sau mai degrabă de la bunici. Multe din ele poate au văzut cum se face, dar niciodată n-au deprins tehnica asta. După aceea toate firele erau duse la țesut. Faimoasă era așa zisa țesătură în brăduleț. Dacă o să vă uitați peste vechile țesături de cânepă, o să vedeți că în față au ca model un fel de brăduleț pe două rânduri”.

Despre țesut am scris aici: https://harlauletnografie.wordpress.com/2013/03/22/tesaturi-populare-din-moldova/

Despre albitul țesăturilor din cânepă dar și in, am mai scris pe acest blog: ghilitul pânzei. https://harlauletnografie.wordpress.com/2016/04/14/ghilitul-albitul-panzei-altadata/

În ziua de astăzi, de frica poliției care te poate acuza că cultivi cânepă pentru droguri și a legilor antidrog, oamenii satelor nu mai cultivă cânepa în cânepiște. O altă cauză este inundarea pieței cu articolelor de îmbrăcăminte sau așternuturi de pat din celuloză sintetică. În plus tehnologia greoaie și obositoare de producere a fibrei și țesăturilor din cânepă a făcut ca în multe sate, cei care cunoșteau meșteșugul culturii de cânepă, a prelucrării fibrei și a țesutului au murit, tinerii nu au mai preluat tehnologia culturii și prelucrării cânepii.

Uitați-vă că în momentul de față nici in, nu prea mai găsim. Inul este în aceeași situație. În clipa de față țesăturile de cânepă sunt niște produse de lux, ca și cele de in. Și nu ai garanția că este sută la sută fibră naturală.

Dacă aveți acasă splendidele prosoape, cămăși, lenjerie de pat, fețe de pernă din cânepă utilizați-le cu grijă, sunt rare și sănătoase.

Acestre rânduri sunt un omagiu adus femeilor dintotdeauna, care prin munca lor grea și obositoare, au îmbrăcat atâtea generații de copii și maturi din satele și târgurile de altădată.

Un film demonstrativ  de 15 minute cu tehnologia producerii țesăturilor de cânepă.

 

Troiţa, o biserică în miniatură.

Dacă nu putea ridica singur o biserica, ţăranul simţea nevoia sufletească să construiască o cruce, pentru ca omul, pornit în drumeţie, să nu rămână singur în călătoria sa. Troiţa este o biserică în miniatură. Am putea spune că, în pofida multelor silnicii la care a fost supus de-a lungul istoriei acest popor, troiţa românească se ridică neînfrântă, ca un semn al credinţei nestrămutate, dar şi al rezistenţei strămoşilor noştri. In vechime, mai ales în zonele expuse invaziilor, nu se puteau dura biserici, credincioşii retrăgându-se în munţi şi pustietăţi sau prin locuri ferite, în păduri, unde ridicau o troiţă. După cum aflăm de la Nicolae Iorga, „Pe timpurile mai vechi decât domniile noastre, până şi bisericile de lemn erau foarte rare.

 Atunci, în jurul unei astfel de cruci se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic”. Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, autorul remarcabilului studiu „Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei”, spune că poporul român, aşezat în calea altora, a rezistat în faţa mării slave fiindcă s-a legat temeinic, sufleteşte şi trupeşte, de Crucea lui Hristos. Nimic altceva nu poate explica acest miracol al rezistenţei sale.

Suntem, astfel, datori să ne întoarcem către ţăran, având întipărit în inimi îndemnul lui Horia Bernea: „Iubiţi ţăranul român, care este purtătorul crucii!” şi avertismentul unui mare înţelept al poporului român, care spunea: „Vai lumii aceleia care şi-a pierdut ţăranii!

Semnificaţia Crucii în creştinism

Dacă în antichitate, crucea era şi cel mai cumplit instrument de tortură, moartea pe cruce fiind cea mai teribilă şi înfricoşătoare pedeapsă, în creştinism ea devine obiect sfinţitor şi dătător de viaţă. Prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului – care, din iubire pentru noi, a luat chip de rob, asumându-și umanitatea prin pătimire pentru a dezrobi omul și a-l readuce de la moarte la Viață –, ea este semnul mântuirii neamului omenesc. Acest simbol străvechi al soarelui care risipeşte şi biruie forţele întunericului este îmbogăţit, în creştinism, cu noi semnificaţii, care fac din el un simbol al biruinţei întru Hristos, „Soarele dreptăţii”.  Hristos „sădeşte” în lume (ca pe un Copac al Vieții) Biserica, „trimisul” care are menirea de a-I continua lucrarea mântuitoare. Astfel, după extinderea creştinismului, bisericile – sau troițele, acolo unde nu exista posibilitatea înălţării de biserici – sunt cele care iau locul coloanelor cerului.

Crucea „ne-a îmbrăcat cu înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu”, spune Sf. Ioan Damaschin. „Cuvântul crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruinţa asupra morţii, sau pentru că, după cum cele patru braţe ale crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin prin puterea lui Dumnezeu înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creaţia văzută şi nevazută”.

Hristos este Pomul Vieţii, prin care omul este reînnoit şi izbăvit de păcat şi de moarte. El este chiar înfățișat, în unele icoane, ca Pom al Vieții, cum apare și pe pictura murală exterioară a mănăstirii Voroneț, în impresionanta scena a Judecății de Apoi. De asemenea, conform legendelor Crucii, se crede că lemnul Sfintei Cruci ar proveni din Pomul Vieții din mijlocul Raiului. Potrivit interpretării date de Sf. Ioan Damaschin, „Pomul Vieţii, care a fost sădit de Dumnezeu în Rai, a preînchipuit această cinstită cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea, trebuie ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea”.

 Braţele deschise ale Mântuitorului pe Cruce exprimă chemarea adresată tuturor oamenilor de a lua parte la lucrarea Sa de mântuire, îmbrăţişarea Lui, în care cuprinde omul şi întreagă Creaţie, „destrămând duşmănia, prin trupul Sau” (Ef. 2., 15). Braţul orizontal al crucii semnifică, aşadar, îmbrăţişarea prin care este restabilită, prin jertfa Mântuitorului, pacea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi creaţie. Sf. Chiril al Ierusalimului spune că „Dumnezeu şi-a întins mâinile pe Cruce pentru a cuprinde marginile universului, şi Golgota a devenit pivotul lumii”.

Braţul vertical simbolizează refacerea legăturii dintre pământ şi cer şi şansa pe care o dobândeşte omul de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Omul se transformă, din „animal raţional”, în „animal îndumnezeit” (după cum afirmă Panayotis Nellas în cartea sa, Omul – animal indumnezeit). Crucea devine, în cuvintele lui Paul Evdokimov, „semn de victorie”, ea „recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărâma porţile iadului”, „precede lumina fulgerătoare a Învierii”.

Locurile unde sunt amplasate de obicei crucile sunt vetrele săteşti (în centrul aşezărilor), întretăierile de drumuri, hotarele (la ieşirea şi intrarea din sate), fântânile, capetele de pod. Prezenţa troițelor (şi, anterior acestora, a coloanelor cerului) în centrul aşezărilor indică nevoia comunităţilor de a intra, chiar de la stabilirea aşezării, în comuniune cu cerul (sacralitatea) prin această punte de legătură cu înălţimile, pentru a beneficia de ocrotirea şi sprijinul lui Dumnezeu.

 

 

Slujbă de sfințire a unei troițe în satul Pârcovaci (Hârlău) de preotul protopop  Nicolae Crăciun

 

 

În credinţa populară, trebuiau construite troiţe şi la răscruci pentru ca drumeţul care se opreşte, se închină şi rosteşte o rugăciune în faţa ei, să apuce pe drumul cel bun, sub călăuzirea Domnului. Vorbind despre importanța prezenţei troițelor la întretăierile de drumuri, părintele Romeo Ene, referentul cultural al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei (în judeţul Buzău se găsesc cele mai vechi troiţe), arată că „troiţele sunt aşezate la bifurcaţia unor drumuri, la răscruce, pentru că diavolul ne ispiteşte mai ales în momentele de cumpănă, în cele în care suntem nehotărâţi şi trebuie să luăm o decizie importantă, îndemnându-ne să ne abatem de la calea cea dreapta şi să apucăm pe căi greşite. La fel ca atunci când se întâmplă ca, mergând pe un drum care se bifurcă, să trebuiască să alegem, calea cea adevărată care ne poartă spre Viaţă este calea arătată de troiţă. Ea este aşezată întotdeauna pe partea drumului principal, mai bătătorit, mai luminos, mai sigur. (…) Prin Sfânta Cruce ne-a venit izbăvirea şi ea trebuie să ne călăuzească viaţă până la mormânt.”

Troiţele erau construite pe partea dinspre răsărit a drumurilor, cu spatele la soare, pentru ca oamenii care se închină să fie mereu cu faţa către răsărit. La intersecţii, precum şi la ieşirile şi intrările din sate, se întâlnesc şi troiţe cu faţă dublă, pentru ca omul care iese din spaţiul familiar să se închine şi să rostească o rugăciune pentru sprijin, iar la întoarcere să spună o rugăciune de mulţumire pentru ajutorul dat. Hotarele, ca şi răscrucile, erau considerate locuri periculoase, de aceea trebuiau purificate şi aparate.

La fântâni erau aşezate fiindcă apa, ca sursă a vieţii, trebuia însoţită de acest semn sfințitor; călătorul care face un popas pentru a bea apă din fântână şi a-şi înviora trupul obosit de drum, simte nevoia să-şi învioreze şi sufletul, printr-o rugăciune. Ţăranul nu poate poposi oriunde, fiindcă pentru el existau locuri bune şi locuri rele, iar popasul înseamnă şi răgaz sufletesc. Potrivit lui I. Oprişan, lângă fântâni era obligatorie construirea de troiţe, dar şi plantarea unor pomi fructiferi sau a unor arbori cu o anumită încărcătură simbolică în vechea lume a satului (brazi, stejari, sălcii), care umbresc locul şi care prelungesc, de fapt, ca un semn al comunicării cu înălţimile, axul reprezentat de fântână. Sunt frecvent prezente în spaţiul sătesc troiţele-fântână, deşi numite simplu „puţuri” sau „fântâni”, închise în încăperi ca nişte mici capele, cu pereţii împodobiţi de icoane sau de picturi murale interioare şi exterioare.

Troiţele mai sunt ridicate în locurile unde a murit cineva năprasnic (unde „i-a ieşit sufletul”), în locurile considerate bântuite, pentru a fi liniştite spiritele, precum şi în zonele unde se întâmplă des accidente. Mai apar pe înălţimi, lângă porţiunile de drum periculoase, sau acolo unde s-a petrecut o salvare miraculoasă de la moarte, fiind construite în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu.

O troiţă nu se putea ridica însă fără oficierea, de către preotul satului, a unei slujbe de sfinţire. Sfinţirea troiţei se săvârșește sâmbăta, duminica sau în zi de sărbătoare, moment în care se stabileşte şi hramul troiţei, ales de ctitor, care se sărbătoreşte anual. Rugăciunea rostită de preot are puterea de a alunga spiritele rele şi de a purifica locul unde este amplasată troiţa: „Trimite acum harul Preasfântului Tău

Duh peste acest semn al crucii şi-l binecuvântează, îl sfinţeşte şi-i dă lui ca să fie semn înfricoşător şi tare asupra tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi (…). Și tuturor celor ce se vor închina Ţie, înaintea semnului acestuia, şi rugăciuni vor aduce, să le fii milostiv ascultător şi îndurat implinitor al tuturor cererilor celor către mântuire”. În unele zone, în ziua de hram a localităţii, după încheierea slujbei la biserică, se face un pelerinaj la troiţe, unde sunt pomeniţi morţii şi eroii.

Cruci la răscruci, răstigniri, icoane, rugi. Troiţa în diverse zone ale ţării

Troiţele, al căror nume provine din slavul „trojka” (slavii care îi priveau pe strămoşii noştri făcându-şi semnul sfintei cruci în faţa arhetroițelor – crucile şi icoanele puse la răspântii, deasupra porţilor şi a caselor, practică apărută la noi încă din secolul al IV-lea – le-au numit astfel, asociindu-le cu Sfânta Treime, căreia i se aduceau închinăciunile ) poartă diverse denumiri, în funcţie de regiune. În nordul Moldovei, sunt numite „cruci la răscruci.

Cele mai simple cruci din lemn sunt cele săpate direct în trunchiuri de copaci netezite pe două laturi sau cele construite din două lemne încrucişate, piciorul fiind mai înalt. Braţele scurte sunt acoperite cu două scânduri, ca două aripi, pentru a fi ferite de intemperii, acoperişul troiţei semnificând, potrivit etnologilor, atât coborârea, cât şi înălţarea sufletului.

Tradiţia troitelor a fost mai puternică şi s-a menţinut mai ales în zonele submontane, mai ferite de influenţele străine. Potrivit lui I. Oprişan – singurul care a iniţiat până acum un studiu mai de amploare pe această temă –, nu întâlnim, pe teritoriul ţării noastre, troiţe de piatră mai vechi de perioada medievală a secolelor XIV-XV şi troiţe de lemn mai vechi de secolul al XVIII-lea, din cauza perisabilităţii materialului. Zonele unde s-a observat menţinerea unor forme străvechi sunt judeţele Buzău, Dâmboviţa, Olt, Vâlcea, Gorj şi Mehedinţi. Exemplarele cele mai vechi (cum sunt, potrivit aceluiași cercetător, coloanele cerului de structură precreştină) s-au păstrat în judeţul Buzău.

În alte zone profund tradiţionaliste precum Moldova de sub munte până în Bucovina, , mai puţin formele arhaice, care nu s-au mai menţinut decât izolat.

Albumul alcătuit de I. Oprişan mai prezintă troiţe-capelă şi troiţe în formă de bisericuţă, cu icoane pictate în interior şi (deseori) în exterior din judeţele Dâmboviţa, Argeş, Gorj.

Troiţele de incintă sunt dotate cu sfeşnice sau vase cu nisip pentru lumânări, sunt nelipsite candelele, care se aprind duminica şi în zilele de sărbătoare, uneori se găsesc şi o masă (cu vaze cu flori şi icoane) şi o bancă pentru odihnă. Aşa cum în trecut săpau „fântâni de pomană”, ţăranii îşi dau osteneala să ridice troiţe pentru a face un bine şi pentru ispăşirea propriilor păcate.

Motive ornamentale pe troiţe. Valoarea artistică a troițelor

Motivele ornamentale de pe troiţele din lemn şi piatră sunt mai ales geometrice, trimiţând la cultul solar (majoritatea se găsesc şi pe porţile ţărăneşti): cercuri concentrice, rozete, cruci cu laturile egale sau îndoite în formă de elice, triunghiuri cu vârful în sus (semn al focului), romburi, pătrate, linii în zigzag; sau motive care trimit la cultul uranic-celest: săgeata, arborele, unghiurile singulare sau paralele, coarnele (simbol al lunii). Alte motive importante sunt funia răsucită sau împletită – formând noduri sau cruci înscrise în cerc – şi spirala, simboluri reprezentând aspiraţia spre infinit; mai sunt prezente motive vegetale (frunze, flori, tulpini), legate de simbolul pomului vieţii.

Pe troiţele cu iconografie sunt înfăţişate scene din viaţa lui Iisus, Sfânta Treime, Fecioara Maria şi, în general, sfinţi care sunt patronii ctitorului şi ai membrilor familiei acestuia. Mai frecvent sunt reprezentaţi arhanghelii Mihail şi Gavril şi cei patru evanghelişti, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Sf. Ilie, Sf. muceniţe Ecaterina, Paraschiva şi Filofteia, mai sunt ilustrate scenele Judecăţii de Apoi, imaginea raiului şi a iadului, istorisiri biblice (mai ales despre Adam şi Ea, redate în partea de jos a troiţelor, sub icoanele de sfinţi). Pe lângă icoanele cu sfinţi şi scene biblice, mai sunt pictate pe unele troiţe portrete de ctitori.

Un detaliu care atrage atenţia în legătură cu troiţele româneşti este că ele redau învăţăturile creştine într-un mod propriu românesc, integrându-le viziunii populare autohtone asupra lumii şi vieţii. Adam şi Eva sunt prezentaţi în straie populare româneşti, Eva este ilustrată torcând, Adam ară sau sapă. Crucea cu imaginea răstignirii lui Iisus este împodobită cu ştergare cusute cu motive populare, cu cununi de spice sau de sânziene şi cu oale de lut pictate. Acest aspect se explică prin faptul că la noi lumea spirituală apare umanizată, Dumnezeu este perceput ca existând aproape de oameni, chiar printre oameni, un Dumnezeu care stă la masă cu oamenii. Potrivit păr. Dumitru Stăniloae, această trăsătură esenţială diferențiază creştinismul autohton de cel athonit sau de cel rusesc. „Un Dumnezeu care se apropie de imaginea oamenilor este un Dumnezeu care se adresează inimii”, scrie Dumitru Stăniloae, care mai spune că și în colindele româneşti se simte o familiaritate plină de afecţiune faţă de Dumnezeu (în colinde auzim deseori expresia „Dumnezeu draguțu”), care nu este, pentru ţăranul român, un Stăpân aspru şi distant, ci un Părinte iubitor. (De altfel, şi vechile simboluri solare capătă uneori o formă antropomorfă, reflectând însuşirile umane pe care credinţa populară i le atribuia astrului solar.)

Pe crucile de piatră apar, de obicei, medalioane având înscrise în ele însemnele IS, HS, NI, KA – „Iisus (IS) Hristos (HR) Învinge (NIKA)” –, încadrate uneori de motive astrale (soarele şi luna, stele) sau de elemente florale stilizate. Pe fața principală a crucii de piatră este trasat un chenar care subliniază forma crucii. Crucile vechi din piatră sunt simple, sobre şi masive, iar cele sculptate în relief sunt specifice mai ales mănăstirilor şi ctitoriilor domneşti.

Uneori, crucea de piatră, legată de mănăstiri şi ctitorii, este îmbrăcată în decoraţii asemeni unei dantele fine, amintind de cele care acoperă, în mod minunat, suprafeţele mănăstirilor „Trei Ierarhi” sau Curtea de Argeş.

În cadrul troiţelor, atât de variate ca structură şi formă artistică, se întâlnesc mai multe arte, astfel că acest monument atât de preţuit de ţărani devine o „sinteză a artelor”. După cum arată I. Oprișan, își aduc contribuția arhitectura peisagistică (încadrarea în spaţiu a artefactelor), sculptura, pictura murală, artele textile (ştergare, fețe de masă, chiar covoare şi lăicere), creaţii poetice¹. Principalul meşteşug rămâne însă sculptura, artă în care poporul român şi-a dovedit iscusinţa deosebită încă din vremea dacilor. „Ca o replică la adagiul «românul s-a născut poet», s-ar putea afirma la fel de bine că el s-a născut şi sculptor, într-atât de uşor se modelează lemnul în mâna lui şi într-atât îi umplu ambianţa formele sculptate”, constată, pe bună dreptate, I. Oprişan. Adesea, ne încântă ochii elemente de sculptură îmbinate cu ornamente traforate, formând o minunată dantelărie, fără să dea însă impresia de încărcare, artistul popular menţinând cu măiestrie cumpăna între plinuri şi goluri [18]. Arta ţărănească respiră armonie, echilibru şi simplitate.

Troiță din 1863, de o deosebită valoare artistică. Valea Lupșii, jud. Alba

Ctitori de troiţe

Îndeosebi monumente din piatră (mai durabile, dar mai costisitoare) au fost ctitorite iniţial de domnitori şi de nobili, pentru a marca evenimente istorice (în memoria unor eroi ai neamului), a înştiinţa oamenii cu privire la anumite legi sau porunci domneşti sau în cinstea unor donatori sau familii cu rol social important. Din secolul al XVIII-lea, au început să apară ctitori şi de condiţie socială mai modestă. Înălţarea unei troiţe îi conferea ctitorului un prestigiu social aproape la fel de mare ca în cazul ctitoriei de biserici sau fântâni. Troiţele şi crucile din lemn au fost însă, de regulă, ctitorite de poporul simplu. Dacă mănăstirile şi bisericile româneşti vechi sunt legate de numele unor domnitori sau boieri, majoritatea crucilor care împânzesc drumurile rurale sunt „expresia vieţii anonime a satelor” [20].

Troiţa, biserică în miniatură şi semn al rezistenţei poporului român

Dacă nu putea ridica singur o biserică, ţăranul simţea nevoia sufletească să construiască o cruce, pentru ca omul, pornit în drumeţie, să nu rămână singur în călătoria sa. Troiţa este o biserică în miniatură. Am putea spune că, în pofida multelor silnicii la care a fost supus de-a lungul istoriei acest popor, troiţa românească se ridică neînfrântă, ca un semn al credinţei nestrămutate, dar şi al rezistenţei strămoşilor noştri. Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, autorul studiului Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, spune că poporul român, aşezat în calea altora, a rezistat în faţa mării slave fiindcă s-a legat temeinic, sufleteşte şi trupeşte, de Crucea lui Hristos. Nimic altceva nu poate explica acest miracol al rezistenţei sale.

Referințe:
Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, București, 2003, pp. XV-XVI.
Eugenia Golub, „Troiţele arată mereu calea dreaptă”, Ziarul Lumina, http://ziarullumina.ro/documentar/troitele-arata-mereu-calea-dreapta.

Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 151.
Mircea Cristian Pricop, Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, teză de licența, București, 2004.
Dumitru Stăniloae, „De ce suntem ortodocși”, în Teologie și viață, serie nouă, anul

Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, „Conservarea troiţelor româneşti – o necesitate culturală”http://theodialogia.blogspot.ro/2009/06/conservarea-troitelor-romanesti-o.html.
Mihaela Floroiu, „Crucile de jurământ sau casa sufletelor plecate”, Gazeta de Sud, anul 17, 01 martie 2012 (http://www.gds.ro/Actualitate/2012-03-01/Crucile+de+juramant+sau+casa+sufletelor+plecate).
România anilor ’30)
Florian Bichir, Răzvan Codrescu, „Crucea – forme și semnificații”, Lumea credinței, anul II, nr. 9 (14), 2004.
Anatolie Negruţă, Semnificația Sfintei Cruci în ortodoxie

 http://www.sfnectariecoslada.ro/2009/09/13/semnificatia-sfintei-cruci-in-ortodoxie/.

Troiţa, biserică în miniatură, semn al credinţei nestrămutate şi al rezistenţei strămoşilor noştri/ Semnificaţia Crucii în creştinism

Bobotează şi Sfântul Ioan – 6 – 7 Ianuarie. Tradiții și obiceiuri

Indată după sărbătoarea Bobotezei, creștinii ortodocși sărbătoresc pe Sfântul Ioan, cel care L-a botezat pe Iisus în apa Iordanului. Sfântul Ioan a primit de la însuși Domnul Christos marturia ca a fost cel mai mare dintre oameni și cel dintâi dintre profeți. La maturitate el s-a retras în pustiu, îmbracat într-o haina de pâr de cămila, hrănindu-se cu cosași și miere sălbatică. El îi boteză în apele Iordanului pe cei pocaiți și pregătiți să-L primească pe Domnul Mântuitor. Pentru curătenia și dragostea sa, Sfântul Ioan a fost vrednic să-L boteze pe Iisus și sa fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.

Irod Antipa, tetrarhul Galileei, căruia Ioan i-a reproșat căsătoria cu Irodiada, pe când acesta era înca soția fratelui sau Filip, cu care avea o fiica, pe Salomeea; acest Irod Antipa a pus ca Ioan sa fie întemnițat, și la ziua sa de naștere a oferit capul Sfântului pe o tipsie, Salomeei. Prin viața și moartea sa, Sfântul Ioan Botezatorul rămane pentru toți creștinii un model; profet și stăpânitor al vieții spirituale, o personalitate marcantă a creștinismului.

Sf.Ioan care se prăznuiește pe 7 ianuarie, încheie sărbătorile de iarnă care au început cu Sf.Nicolae.

Obiceiuri

Boboteaza – Botezul Domnului – mai este numită şi Iordanul, după numele râului în care a fost botezat Mântuitorul. La Bobotează se sfinţesc toate apele, preotul aruncă o cruce de lemn într-o apă adâncă şi mulţi bărbaţi intră în apă aceea, încercând să o aducă înapoi. Cel care scoate crucea, se spune că are noroc tot anul. Mai nou, există obiceiul ca acesta să fie premiat şi cu bani. Alt obicei de Bobotează este Iordănitul femeilor, care constă într-o petrecere numai a femeilor, până dimineaţă, când ieşeau în uliţă şi oricare bărbat întâlnit în cale, era luat cu forţa, dus la râu şi ameninţat cu aruncatul în apă.

Cele două sărbători, Boboteaza şi Sfântul Ioan, aproape că formează una şi aceeaşi sărbătoare. Astfel, de Sfântul Ioan, există obiceiul numit „udatul Ionilor”, obicei păstrat în Transilvania şi Bucovina.

La porţile celor care poartă acest nume se pune câte un brad împodobit, iar numiţii dau o petrecere cu lăutari, apoi sunt purtaţi cu alai prin sat, până la râu, unde sunt botezaţi – purificaţi. Este obiceiul ca în această zi să se ţină post negru până când preotul sfinţeşte apa, apoi cu această apă se sfinţesc gospodăriile şi apoi oamenii beau din ea; preotul este precedat de copiii îmbrăcaţi în cămăşuţe albe şi purtând clopoţei, care strigă Kira Leisa, care este pronunţarea românească a grecescului Kyrie Eleison, însemnând „Doamne, miluieşte!”.

Superstiţii

De Bobotează nu se spală rufe spre a nu se spurca apă; se spune că atunci apa este sfinţită şi este păcat să o foloseşti astfel. Femeile nu vor spăla rufele în această zi şi nici în următoarele 7 zile, până la sfârşitul praznicului. În noaptea de Bobotează, fetele îşi visează iubitul. Ele îşi leagă de inelar un fir de mătase roşie şi un pic de busuioc; tot busuioc se pune sub pernă, iar cel iubit, poate este şi alesul, pe care fetele îl vor visa noaptea. Superstiţia mai spune că cele care cad pe gheaţă, pot fi sigure că se vor mărita în acel an. Şi, cine-ştie-câte dintre ele se vor „împiedica” atunci…

Pe vremuri, în timpul Bobotezei şi al Sfântului Ioan, era un ger de crăpau pietrele; de unde şi vorba românească despre frig: „parcă e gerul Bobotezei”. Dar vremurile acelea s-au dus…sau nu! In acest an, 2017 am avut parte de gerul bobotezei, temperaturi de minus 15 grade, vânt puternic și viscol. La Hârlău nu prea a nins, însă am avut parte de vânt și ger.

La mulți ani Ion, Ioan, Ioana, Ionela și derivatele acestui nume.

Pe acest blog și https://harlauletnografie.wordpress.com/2014/01/04/boboteaza-traditii-si-obiceiuri/

Sfântul Ștefan, tradiții și obiceiuri în satul de altădată.

Potrivit traditiei, Sf.Ștefan se prăznuiește în ziua d 27 decembrie. Este o sărbătoare cu dată fixă. În satul de altă dată sărbătoarea era prăznuită ca o mare sărbătoare de peste an. Tradiția spunea că este bine ca în aceasta zi să ai în casa o icoana cu Sfântul Ștefan, unul dintre ucenicii lui Iisus Hristos, pentru ca acesta îi ajuta pe cei bolnavi. Se mai spunea ca icoana trebuie sfințită în biserică tocmai în aceasta zi.

Tot Sfântul Ștefan îi ajuta pe cei care se aflau în conflict cu alte persoane, să se împace cu acestea. De asemenea, nu este bine să te cerți cu nimeni în aceasta zi, pentru a nu fi pedepsit cu boli și greutăți în anul următor.

La slujba de Sfântul Ștefan sunt pomeniți cei care au murit în împrejurari dramatice și se da de pomana celor care poarta numele sfântului.

Pe 27 decembrie este bine să dăruiți o candela aprinsă sau o icoana cu Sfântul Ștefan pentru sporul casei și pentru sănătatea apropiaților.

Tradițiile diferă și în funcție de zona. Astfel, în Muntenia se prepara Pâinicile lui Ștefan. Acestea se fac dintr-un aluat precum cozonacul, se ung cu miere și au forma rotundă, amintind de pietrele cu care a fost ucis Sfântul Ștefan.

In Bucovina, este ziua în care finii merg în vizită la nași cu daruri și mâncăruri.

Se mai spune ca în această zi este bine să se evite drumețiile în zonele de munte sau în locuri izolate, pentru a nu iți pune viața în pericol.

Numele Ștefan are  origine grecească venind de la numele Ștephanos, ceea ce înseamna coroana, ghirlanda, cununa.

La mulți ani cu sănătate, celor care poartă numele de Ștefan, Ștefania, Fana, Fănica și derivatele acestor nume.

Banda lui Jianu, la Colegiul Național din Hârlău.

Deja a devenit tradițional spectacolul cu obiceiuri și tradiții de Anul Nou, ce are loc la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Hârlău. În acest an în afara alaiurilor obișnuite de cerb, capră, căiuți, plugușor a fost și teatrul popular și anume o piesă „Banda lui Jianu”.

Ultima dată când am văzut un alai care a interpretat „Banda lui Jianu”, a fost acum 6 ani, cu ocazia „Festivalului tradițiilor și obiceiurilor de iarnă” ce are loc anual, în ziua de 3 ianuarie la Hârlău.

Elevii care au interpretat un fragment din acest teatru popular, au fost  de la colegiul Hârlău. Costumele, recuzita, textul și prezentarea au fost o reușită, apreciată de spectatori.

Câte ceva despre Banda lui Jianu. Nu este reprezentativă zonei folclorite Hârlău, Pârcovaci, Deleni, Scobinți, ci în județele din centrul Moldovei. În zonă, de anul nou se juca pe vremuri Banda lui Coroi, despre un haiduc Coroi și banda lui, (alții spun că era un bandit) care opera în sudul fostului județ Botoșani, deci și în zona Hârlăului.

Banda (sau Banta) lui Iancu Jianu reprezintă una din piesele frecvent interpretate cu ocazia sărbătorilor de iarnă în zona de sud a județului Iași, la limita cu județul Vaslui. Piesa îl prezintă pe Iancu Jianu, simbol al luptei împotriva boierilor, fanarioților, habsburgilor și turcilor. El este fugar, în piesă autoritățile reușesc să îl prindă, dar haiducii săi  îl răscumpără  ˵pe-o pungă de poli ˝, spre marea bucurie a tuturor.

Personaje: Anul Nou, Anul Vechi, Haiduc 1, Haiduc 2, Iancu Jianu, Ghindul, Căpitanul, Vânătorul și o țărăncuță iubita lui Jianu.

Textul diferă de la o zonă folclorică la alta, și din câte am văzut la festivalurile folclorice la care am participat la Hârlău și Iași, precum și din înregistrările video ale unor festivale, nu este apreciat de public, care preferă alaiurile de capră, urs, cerb. berbece, căiuți care sunt mai dinamice, cu o costumație mai evidentă și colorată.

Am făcut câteva fotografii cu elevii de la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” Hârlău care au interpetat un fragment din piesa „Banda lui Jianu”.

 

 

 

 

 

 

 

Aici o înregistrare video a unui alai care interpretează piesa de teatru popular banda lui Jianu: