Satul românesc.

„Satul românesc, semnificaţii ale satului și clasificarea aşezărilor rurale româneşti”, un articol de Irina Bazon, Tezaur Românesc 2014

„Satul reprezintă cu adevărat o unitate socială romanească organică. Tot ce ne aparține mai deplin și este crescut mai viu în sat se află. Minunea istorică a poporului românesc în fața căreia istoricii străini si români stau nedumeriti o pot afla tot aici. Vechea noastră civilizație este o civilizație sătească, despre care putem… spune că o fost odată cu neamul” (Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Ed. Vremea, 2006, p. 16)
În trecut, termenul „sat” avea mai multe înţelesuri, pe care i le-a conferit limba ţărănească, înţelesuri care ne dau o imagine complexă despre ceea ce reprezenta vechiul sat. Era nu numai o organizaţie teritorială, ci şi una socială şi spirituală a unor colectivităţi devălmaşe, aşadar mult mai mult decât un simplu organ administrativ. Pentru cuvântul „sat” (care, conform definiţiei din DEX, provine din lat. „fossatum” – „loc întărit cu șanț”, deşi unii cercetători susţin că termenul a evoluat din lat. „satus”, care înseamnă „semănătură”, dar şi „neam”, „seminţie”) sunt folosiţi şi alţi termeni în vorbirea ţărănească. După cum arată Henri H. Stahl, în terminologia „obiceiului pământului” sinonimele şi omonimele sunt foarte curente, limbajul juridic popular fiind „folcloric prin esenţa lui, multiplu ca înţelesuri, bogat şi pitoresc, dar imprecis şi echivoc, după cum viu şi veşnic variat este însuşi fenomenul social pe care îl exprimă.”

„Satul” poate fi sinonim cu „obştea”, care reprezenta organul său administrativ de conducere, astfel, prin cuvântul „sat”, ţărănii se refereau la „obşte”: „l-a ales satul”, „l-a judecat satul”, „s-a supărat ca văcarul pe sat” (văcarul avea un rol important în viaţa satului, fiind mandatarul obştii ales pentru diferite treburi de interes general, cea mai importantă fiind tragerea la sorţi prin care se hotăra distribuirea echitabilă, pe grupuri familiale, a parcelelor de teren). Termenii „sat”, „obștea satului” și „obștea” sunt frecvent folosiți cu sens similar. „Obștea”, referindu-se la populația satului („noi, toată obștea satului”, „am făcut parte și la obștea celor săraci”), mai era numită și „ceată”, „droaie”, „cemetie”, „steag”, „popor”, „neam”. Cu sensul de adunare generală a obștenilor, era numită și cu alți termeni, unii foarte expresivi: „sobor, săbor, zbor”, sau, în Moldova, „grămada satului”.

Ca formaţiune teritorială, satul este şi o „vatră de sat”, adică o aglomerare de locuinţe: „în capul satului”, „la marginea satului”, „la un corn de sat”. Cuvântul însemna şi întregul teritoriul aflat în stăpânirea sătenilor, hotarul satului sau trupul de moşie. Satul nu este numai organ administrativ şi patrimoniu, ci şi populaţia: „am hrănit tot satul”, „a fost de faţă tot satul”, satul fără oameni fiind „sat sterp”. El reprezintă, în sens mai larg, un sistem de convieţuire socială, expresia „satul lui Cremene” semnificând lipsa unei organizări sociale, un loc în care oricine poate face ce vrea.

Acelaşi cuvânt exprimă şi ideea de „opinie publică”: „gura satului”, „ce ştie satul”. Comunitatea rurală se manifestă prin intercunoaștere : toţi oamenii se cunosc între ei, tot satul merge la biserică, participă la jocul de duminică, sunt comentate evenimente locale, sunt exprimate judecăţi, care trec de la o casă la alta etc. Astfel, gura satului, ca mod de manifestare a opiniei publice, are o funcţie etică şi axiologică .

Cuvântul „sat” implică şi ideea de statornicie: „a face sat cu cineva” (a intra în tovărăşie cu cineva) sau, cum spune B. P. Hașdeu, unele neologisme „nu putură să facă sat în limba românească”.

Toate aceste înţelesuri ne ofera o imagine destul de completă a ceea ce însemna satul: o organizare a vieţii sub toate aspectele complexe pe care le implică orice societate umană. Ele reflectă, de asemenea, şi faptul că satul se supunea unei conştiinţe colective, reprezentată de obşte, legătura cu obştea fiind foarte strânsă, şi se conducea după cutumele statornicite prin tradiţie. Ţărănii se adunau în obşte pentru a hotărî şi aplica cele cuvenite, care corespund tradiţiei , şi nu unor opinii schimbătoare, individuale, sau unei raţiuni individuale (supusă mai uşor transformării), ceea ce asigura statornicia, integrarea firească într-o rânduială. Deciziile luate prin votul direct al membrilor erau influenţate de grupul celor „buni şi bătrâni”, care se bucurau de autoritate datorită vârstei, experienţei, respectului câştigat.

În vechea civilizaţie sătească, obştea funcţiona ca o democraţie ţărănească directă, iar pentru stabilirea unei astfel de orânduiri democratice nu a fost nevoie de intervenţia pluralismului, obştea creând „o omogenitate de voinţă care făcea conceptul de «consens» inutil”. După cum arată sociologul Corina Bistriceanu, reprezentarea celor conduşi de către conducători era maximă , iar organizarea democratică era posibilă tocmai datorită supremaţiei tradiţiei, care unea oamenii şi crea o strânsă solidaritate. Astfel se explica de ce, de-a lungul timpului, obştea a constituit o formă de rezistenţă a poporului român, reuşind de multe ori să se împotrivească aservirii feudale sau unor influenţe străine nocive.

Clasificarea satelor

Henri H. Stahl a răsturnat concepţia clasică în funcţie de care erau clasificate satele. Împărţirea satelor în exclusiv agricole sau exclusiv pastorale s-a realizat pornindu-se de la teoria clasică potrivit căreia, în evoluţia ei, omenirea a trecut prin trei faze obligatorii: „vânătoare – păstorie – agricultură”. Cercetările pe care le-a întreprins savantul i-au dezvăluit însă că este greşită alternativa „ori cioban nomad, ori agricultor sedentar”, întrucât, în viaţa socială a satelor româneşti, „păstoria şi agricultură se îmbinau armonios” .

Prin urmare, el a arătat că ideea potrivit căreia poporul român este fie eminamente pastoral, fie esenţial agricol nu este valabilă. De exemplu, folcloristul Ovid Densușianu susţinea că românii au fost un popor de ciobani, aducând drept argument faptul că în poezia noastră populară este cântat mai ales codrul; o explicaţie pentru faptul că pădurea apare foarte frecvent în poezia populară este aceea că, în vremurile străvechi, pădurile, foarte dese, acopereau aproape întreaga ţară – expresia „codrul frate cu românul” reflectă o realitate istorică. Henri H. Stahl evidenţiază însă că „agricultura noastră a fost legată de codru măcar la fel de puternic ca şi păstoritul. Plugarul, ca şi ciobanul, au fost deopotrivă mânuitorii unor tehnici în care pădurea juca un rol de căpătâi”, concluzia sa fiind aceea că „toate satele noastre au fost întotdeauna deopotrivă de pastorale ca şi de agricole”.

Icoana Maicii Domnului. Din nou despre tricolorul național.

„După ce poate omul să recunoască o icoană ortodoxă a ei?”

Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele – una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.

După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se zugrăveşte în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este albastră, cea de deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur. Culoarea aurie simbolizează nemurirea, cea roşie – slava şi domnia, iar cea albastră – cerurile. Ceea ce înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare şi roabă a Domnului pe pământ.

Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata de un surâs mângâietor: tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este reţinut, totul este supus duhului. Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi poate să ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna acoperit cu totul.

Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în aşa fel, că alungă orice gând de trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care nu se arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate duhovnicească şi frumuseţe a sufletului.

Capul Maicii Domnului este aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la piept. Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe care ea a arătat-o cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând: iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că Cel pe Care îl ţine în braţe este mai mare decât ea.

În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul Iisus. Iar atunci când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a durerii sub cruce, cu mâinile încrucişate şi capul plecat, câteodată cu săbiile simbolice îndreptate spre inima ei. Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei cu Fiul în braţe. Ea s-a şi arătat în lume pentru Fiul. Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei. Ca nimeni să nu vadă în ea femeia, ci, totdeauna şi pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă cea mai înaltă, mai curată şi mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului. Ea este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e şi mama noastră, mângâietoarea noastră şi grabnica noastră ajutătoare.

Ea să-ţi fie şi ţie întotdeauna mângâiere şi ajutor!

Extras din:  Episcop Nicolae Velimirovici Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi. Scrisori misionare. Bucureşti, 2002, editura Sofia, p.58

Foto:  M.D./Panasonic DMC-ZS1/Icoana Maicii Domnului. Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Feredeni – Deleni, ctitorie a boierului Iordache Krupenscki în anul 1790.