Obiceiuri de Anul Nou. Plugușorul

In Moldova, mai mult decât în oricare altă parte a spațiului carpato-dunărean cu prilejul Anului Nou, circulă numeroase datini și obiceiuri, cele mai multe amintind de străvechi ritualuri agrare ce s-au practicat cândva pe aceste meleaguri. Alcătuit din plugușoare, colinde, jocuri dramatice cu măști, piese haiducești, sau cu subiect istoric, sărbătorile legate de înoirea anului,  implică realizări bogate și ample, de înaltă factură  artistică, pe plan literar, muzical, coregrafic, plastic, mimic, și pantonimic.

Sunt practici a căror viabilitate este asigurată de participarea activă a întregii colectivități la organizarea și desfășurarea lor.

Aceste tradiții se transmit de la o generație la alta cu toată grija. Vârstnicii sunt aceia care veghează întotdeauna  la păstrarea neștirbită a acestor valori folclorico-etnografice. Însă un rol deosebit îl au șefii căminelor culturale, ai caselor de cultură, cadre didactice.

Faptul că  Moldova  a păstrat un număr impresionant ale acestor obiceiuri de An Nou, nu este întâmplător. In Moldova publicul este mai receptiv față de dramaturgia folclorică, dovedindu-se intrasingent cu toate variantele degradante care circulă pe alocuri.

Un rol deosebit îl au festivalele obiceiurilor și tradițiilor de An Nou, cum este și cel din Hârlău din 3 ianuarie. Aici formații din Hârlău și împrejurimi, însă si din alte zone folclorice mai îndepărtate, își pot prezenta creații de teatru popular cu măști însă și uraturile, colindele etc.

Plugușorul, acest stravechi obicei agrar, este îndrăgit și practicat cu aceiași dăruire de toate grupurile de vârstă.

De la copiii urători, care au variante simple, ce doar fac urări gazdelor, la formații numeroase de adulți, cu lăutari sau instumentiști, cu alte recuzite cum ar fi biciul, fluierul, buhaiul, tălangi, dobele (tobele), zurglăi etc.

Textul plugușoarelor nu se cântă ca la colinde ci se rostește.

Ritmul de desfașurare este dat de tobe mari (dobe) sau tobele mici folosite de dubași.

Pe vremuri, cetele de flacăi umblau cu “plugul mare”, având ca recuzită un plug adevarat, tras de doi sau patru boi, care trageau o brazdă în curtea gospodarului, pentru ca să aiba spor în noul an, recolte bogate, vite sănătoase,  sănătate și prosperitate în casă!

Variantele tradiționale ale plugușorului, cuprind imnuri de celebrare a vieții agricole, de celebrare a muncii. Urătorul prezintă succesiv în urătură toate verigile care alcatuiesc lanțul muncilor agricole: aratul, semănatul, culesul, treieratul, măcinatul și coptul colacilor.

Am găsit într-o culegere de folclor, “Folclor din Moldova” ( texte alese din colecții inedite) Editura pentru literatura- 1969 – Colecția I.Oprisan, A. Folclor din Moldova de Jos, o uratura veche.
Uratura consemnată în 1961, a fost culeasă de la Popescu D. Maria de 56 de ani, fara carte, din satul Odaia- Bursucani, comuna Grivita, judetul Vaslui. Deci acum peste 50 de ani!
De remarcat ca în lirica populară, târgul Hârlău este prezent datorită comercianților și meșterilor ei. Culmea, reproduce cu exactitate topografia locului:
“Cî-n târg la Hârlău
Esti mult fier și oțel
Au plecat pe strada mica,
N-au găsit nimică
Au plecat pi strada mari
S-au găsit marfuri di vânzari
Și-au luat fier și oțel
Șî s-au dus la Ilii-Țiganu
Care bati bine cu ciocanul
Și-au facut seceri măruntele….”

Copii la urat.

Urătură

Aho, ho-ho-ho
Logofete, logofete,
Cum ții hambaru baiete?
– Foarte bini, mai stapâne,
C-am ajuns Sfântu Vasile
Di când sara a-nserat

Cu opinci ne-am încălțat

Bice-n mână am luat

Și la grajduri am alergat,.

Si-am ales vreo 60 de juncani,

Toți de câte trei ani,

Să fie-npărăcheați

Așa de parc-ar fi frați

Toți într-o lună fătați,

C-a venit timpul de arat,

De arat, de semanat.

Fotografie din anul 1930.

Sî noi cu plugul ne-am plecat
Pe la curțili dumnevoastra,
Nanți, minunați
Cu aur suflați,
Pe temelii di piatra așezați
Au plecat pi ogoarî
Boi, boureni,
In coada, cudalbei
La urechi clopoțăi,
Și la dreapta trii bătăi
Ia mai roată, mai!
Hăi, hai
Și-am plecat pi-un cal, călări

Si se duse ca să vadă

De ia dat Dumnezeu roadă,

De e câmpul înverzit

Si de-i spicul aurit.
Sî văd grâul de e mare,
Grâul de departe înverzea,
De aproape-ngalbenea
Față de copt își făcea.
Dar la lună, la săptămână
El aminte și-a adus
De grâul care l-a fost pus.
Șî s-apleacî di călări
Si-o luat trii spicușori
Și li-o dus acasî
Șî li-o pus pi masâ
– Mai fimei, mai fimei,
Grâul nostrum ari sâ kei! ( O sa moara n.n.)
Grâu-i mîndru și frumos
Ca și fața lui Hristos!
– Nu ti temi, omule,
Cî-n târg la Hârlău
Esti mult fier și oțel
Au plecat pe strada mică,
N-au găsit nimică
Au plecat pi strada mari
S-au gasit mărfuri di vânzari
Și-au luat fier și oțel
Șî s-au dus la Ilii-Țîganu
Care bati bine cu ciocanul
Și-au făcut săceri mărunțele
Mai mari și mai mititele,
Pentru fete ochișăli;
Secerele mai mari,
Pentru voinicii tari.
Dar fetili zburau sî râdeau
Sî nimica nu făceu.
Sî era o fatâ cârnă,
Buhabî di-o mânâ, ( buhabî – bolnava)
Cu drapta secera,
Cu stânga, polog făcea
Făcea snop
Și din snop clăi,
Din clăi, hudubăi
Pîn’ la cea mai mari fățării
Di arii.
S-o dus în grajd ș-o scos
Nouâ iepi, sârepi
De noua ani sterpi
Cu potcovi di argint,
Ci bat bini la pamânt;
Cu potcoavi di alamâ
Ci bat bini la dulami
Din nari fârfâia,

Din picioare zvârlia,
Ș-o-ncărcat nouâ carâ
Cu poharâ ( povară n.n.)
Ș-o plecat la moarâ

Dar hoața cea de moară,
Văzu atâta cară,
Pusă coada pe spinare
Și plecă în lunca mare.
Lunca mare-
Frunză n-are;
Lunca mică-
Frunza pică,
Stai Costică, ș-o ridică.
Iar moraru, meșter bun,
… tu-i mesteșugu-n cur.
Șade-n fundu morii
Cu ochi di sticlâ,
Cu dinții di greblâ,
Cu nasul ticsit di muci,
Cu luleaua-n dinți,
Șâ când îi deti una-n șăli,
O așeză pe măseli!
Și-i deti una-n cioc
Ș-o așază la loc;
Și nu curge făinâ,
Curge aur și margaritari-
Printru curțile dumneavoastra, boieri mari!

Ne-am luat vreo opt plugari,

Fii de oameni gospodari

Patru țin în mână sacu,

Trei așteaptă-n prag colacu.

Tragem brazdă lungă iată,

Prin colacii din covată,

Și eu de brazdă mă țân,

Printre ulcelele cu vin.

Pe lângă paharul plin!

Ia mai mânați mai! Hai, Hai
Cîți cărbuni în vatrâ,
Atâția pețitori la poartâ;
Câti scoafi cu purcei,
Atâția băieți mititei,
La urechi clopoței,
Ia mai roata mai flăcăi!
Hăi, hăi!
Am mai ura, ura
Dar nu suntem di ici-colea,
Suntem di la Aniroasa
Di undi-o mâncat lupkii mireasa;
Sântem di la Grivița,
Di undi-i mămăliga cât râșnița,
Ș-o mânâncâ internatu
Șâ li crapâ burta-n patru;
Sântem de la munții întunecoși,
Mai rămâneți. Boieri sănătoși.

Hopuri, hopuri, hopurele.

La mulți ani cu floricele,

Hopuri, hopuri, hopurașe,

La mulți ani cu sănătate.
Aho, aho, hoo, hoo!

Referințe:

„Folclor din Moldova”,  ( texte alese din colectii inedite), Editura pentru literatura- 1969 – Colecția I.Oprișan

„Monografie folclorică – Vânători”, de Ion Ciubotaru și Silvia Ionescu, editura casei județene a creației populare –Iași 1981

„Obiceiuri tradiționale românești”, de Mihai Pop, Editura Institutul de cercetari etnologice și dialectologice București- 1976

„Cântece moldovenești” de Elena Didia Odorica Sevastos, Iași 1888.

Fotografia cu plugul mare. O fotografie din anul 1930. Plugul Mare din satele din jurul Hârlăului. În planul îndepărtat Școala israelită din Hârlău. Peste drum de școală era conacul primarului Vasile Gheorghiu (demolată în 1956) pentru a face loc clădiri vechi a Colegiului Național „Ștefan cel Mare” din Hârlău.

Lăsatul Secului pentru Postul Crăciunului

Postul Crăciunului începe cu spolocania. Adică prima zi de după câșlegi, când gospodinele pregătesc vasele de făcut și servit mâncarea pentru Lăsata Secului – Postul Mare.

Am ajuns și în ultima perioadă compactă de post. Postul Crăciunului sau cum i se mai spune Lăsata Secului începe pe 14 noiembrie și se termină înaintea prima zi de Crăciun, pe 25 decembrie.

Acest post este destul de ușor, deoarece sâmbăta și duminica este dezlegare la pește. Spre deosebire de alte posturi de peste an, în Postul Crăciunului se țin multe sărbători, care fac ca trecerea Postului să fie repede parcursă de credincioși. Pentru creștinii din satele bunicilor și străbunicilor noștri, dacă în grădină, în câmp, nu prea mai aveau ce face, este totuși destulă treabă și prin casă. Acum se facea clacă (șezătoarea), ca formă de întrajutorare și socializare, prin care femeile îmbină petrecerea cu munca. Acum se toarcea cânepa și lâna, se scarmănă lâna. Acum la clacă se depănau ultimile vești din sat, se află ultimile cântece, doine, tradiții, acum se învață de tinerele fete rânduielile muncii casnice dar și primii pași la horă.

In postul Craciunlui, se consuma frecvent borșurile de fasole, de cartofi, mâncărurile de fasole, varză călită, bob, linte, găluștele de post cu crupe. Pe masa țaranului român mai găseai plăcinte cu bostan, bostan fiert, mere coapte, grăunțe de porumb fierte și îndulcite cu miere de albine, floricele de porumb, placinte cu varza sau julfa de cânepă.

In postul Crăciunului, la începutul postului, se realizează și ofrandele rituale, dedicate, mai ales, păsărilor cerului.

Un vechi obicei ne spune că de Lăsatul Secului trebuie strânse toate oasele și resturile de mâncare într-o față de masă, iar a doua zi trebuie aruncate afară spre răsărit, spunându-se următoarele cuvinte: “Păsările cerului! Eu vă dau vouă hrană din masa mea, cu care să fiți îndestulate și de la holdele mele oprite”. Acest obicei se practică deoarece se crede că vrăbiile, mai ales, nu vor strica ogoarele, scrie traditii-superstitii.ro.

În postul Crăciunului se realizează și practici de magie premaritală sau chiar practici oculte, astfel fetele nemăritate trebuie să adune câte o surcină (surfină) în fiecare zi a postului, iar în Ajunul Crăciunului  vor fierbe crupe fără sare. Aceste crupe după ce sunt fierte se pun pe masă într-o strachină pentru ca seara venind umbra ursitorului lor, pe cahlă, să aibă ce ospăta.

Totodată se obișnuiește ca la intrarea în postul Crăciunului, mai exact după Lăsatul Secului, toate oalele să fie puse cu gura în jos , pentru ca cei ai casei să fie feriți de orice pagubă sau boală.

O superstiție a postului Crăciunului ne spune că dacă în postul Crăciunului e vreme moale, atunci primăvara vor fi multe ploi.

Postul Crăciunului este deosebit de important în religia ortodoxă, deoarece pregătește pe  creștini pentru primirea cum se cuvine a Mântuitorului Iisus. De asemenea, postul este de folos atât pentru suflet cât și pentru trup, fiindcă întărește trupul, pe de o parte, iar pe de altă parte, ușurează și curăță sufletul. Cu alte cuvinte: “Păstrează sănătatea trupului și dă aripi sufletului”!

Zilele Muzeului Viei și Vinului Hârlău, ziua a doua.

Ziua a doua este dedicată meșteșugurilor populare, artei populare tradiționale. Meșterii populari care au răspuns invitației Muzeului de etnografie și folclor din cadrul Complexului Muzeal Național Moldova din Iași, și Muzeului Viei și Vinului din Hârlău, dar și primăriei Hârlău în calitate de gazdă, sunt din 5 județe ale Moldovei: Iași, Botoșani, Suceava, Bacău și Neamț. (dacă veneau și din Vaslui, era un fel de avanpremieră a regiunii de Nord-Est).

Locul de amplasare a acestor meșteșugari este pe strada Ștefan cel Mare, lângă parcul Tineretului și Judecătoria Hârlău.

Am văzut lucruri minunate! Iubitorii de artizanat au ocazia să achiziționeze obiecte frumoase, autentice, care poate constitui un dar pentru cei dragi cu ocazia Sf.Neculai!

Nu uitați să treceți pe la Muzeul Viei și Vinului! Magazinul muzeului vă aștepta cu obiecte de artizanat cu motive ce amintesc de tematica muzeului (struguri, vița de vie), dar și cărți despre Hârlău! Ca să-mi fac și eu un pic de publicitate, găsiți cartea „Hârlăul în date și imagini”, cu peste 50 de fotografii color a Hârlăului de ieri și mai ales de astăzi!

M-am reîntâlnit cu meșterul olar Eusebiu Iacinschi din Botoșani, a cărui creații le-am admirat în parcul Copou din Iași, asta vară la Expoziția „Cucuteni 5000”.

Mai au standuri:

Mihoreanu Teofila – icoane pictate pe lemn

Enache Gabriela din Balș, jud Iași, împletituri din sfoară

Neamțu Vasile din  Tg.Neamț, jud.Neamț – obiecte din lemn și măști tradiționale.

Elena și Nicolae Gheorghian, sculptură în lemn și obiecte de podoabă.

Elena și Mihaela Dudanu, din Grumăzești,  jud.Neamț obiecte din blana, niște minunate căciuli din blana de miel.

Eugenia și Constantin Vasiliu, obiecte din piele.

Ansamblul folcloric al Liceului Tehnologic Hârlău.

Dacă nu greșesc, acest ansamblul folcloric, nu cred ca are mai mult de doi anișori! Este tânăr, însă de la o apariție în public la alta, se vede un interes de a progresa artistic, actualizându-și permanent repertoriul și modul de abordare artistică și scenică a programelor de dansuri populare, de interpretare vocală și instrumentală a unor creații populare.

Un rol important îl are conducerea liceului tehnologic care încurajează și sprijină acest ansamblu folcloric, contribuția maestrului coregraf Viorel Vatamaniuc, și doamna Gabriela Sandu, asistent coregraf.  Însă este de apreciat și dăruirea tinerilor elevi care compun acest ansamblu școlar.

Astăzi, în cadrul Zilelor Muzeului Viei și Vinului (26-27 octombrie), ansamblul a dat un spectacol muzical coregrafic „Rapsodiile toamnei”, apreciat de publicul prezent la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău.

Referințe http://www.lic-th.ro/dans.html

Vinul, ecouri de la o lansare de carte!

După o pauză de peste doi ani, domnul Paul Iancu, muzeograf al muzeului Viei și Vinului din Hârlău, parcă dorind  să recupereze acest timp, vine în fața publicului din Hârlău cu două cărți. Una din cărți “Vinul fenomen de cultură și spiritualitate” , apărut în editura StudIS Iași 2013.

Cartea se constituie într-un adevarat “vademecum” despre vin.

Autorul caută să raspundă la întrebarea: Ce este vinul?

“Am putea răspunde că este un dar Dumnezeiesc, un rod al muncii a doi specialiști: viticultorul sau podgoreanul și oenologul. Primul face viticultură, al doilea vincultura! pg.10

“Vinul constituie un bun cultural. Este factor  al vieții sociale! pg.13”

Din cuprinsul cărții aflam o scurtă introducere în istoria vinului. Considerații culturale despre cultura vinului și consumul de vin. Se trec in revistă principalele centre viticole ale Moldovei, și note biografice ale unor personalități din mediul academic, universitar, tehnico – științific și industrial, din țară, care au contribuit la fundamentarea științifică a producției unor vinuri românești apreciate în întreaga lume.

O amplă prezentare a cărții a fost făcută de academicianul Valeriu D.Cotea care, de altfel, semnează și cuvântul înainte al acestei cărți.

Cartea, se poate achiziționa de la magazinul din incinta Muzeului Viei și Vinului din Hârlău.

Câteva fotografii de la lansarea de carte:

Personal îl felicit pe domnul Paul Iancu pentru această apariție de carte! Îi doresc sănătate și să ne mai bucure și cu alte lansări de carte!

Vindecarea

Vindecarea (fragmentul întâi)

povestire de Valeriu Dg. Barbu.

 Trecuse printre oglinzi, dincolo, pe terasa unde asfințitul zăbovea pe măsuța lui la un ceai. Horea șchiopăta abia vizibil din cauza unei șovăiri într-un gând răzleț. Imaginile reflectate în oglinzi întârziau nefiresc după îndepărtarea lui, deveneau tablouri vii, replici instantaneelor mișcării lui prin fața acestora. Cine ar fi avut vremea să cerceteze misterul?… Doar dintr-o oglindă mai bătrână, probabil aceasta poati fi și o lămurire, imaginea țâșni din carnea sticlei argintate și-o luă pe cont propriu în sensul de unde venise Horea, colțul curat de rugăciune din holul mic. Probabil el lăsase vreo rugă neterminată.

Aerul corpos de atâtea arome urcând dinspre grădinile locuitorilor, îți hrănea sufletul.
La aceste ceasuri este pace cât s-ajungă pentru fiecare, toată lumea mergea spre întâlnirea cu asfințitul, să-i sărute Soarele pe creștet, a noapte ferită de ispite și de gânduri ostile.
Cerul se ruga pentru cei care uitau, în amarul unor întâmplări neînțelese, și-i aștepta pentru ziua următoare, când necazurile se-nvecheau, nemaiapăsând atât de tare umbrele aplecate ale năpăstuiților.
Naturii acestori locuri nu-i prisosea nimic, dar nici nu avea vreo lipsă.
Copiii în joaca lor imitau oamenii mari, simulând preparatul și băutul ceaiului la masă, împreună cu înserarea. Glasul lor era cea mai ascultată muzică în înalturi.

Odată ajuns lângă masă, se înclină ușor salutând cu smerenie lumina, mulțumindu-i, se așeză lent pe scaunul din răchită, luă cana în care ceaiul aștepta verzui, gestul mâinii nu ajunse la capăt, o umbră de sus, și nu un nor, fiindcă seninul se împatronase de întreaga zi, poate umbra unei aripi prea iute în zborul ei, îi roti ochii înspre răsărit, pe umărul colinei golașe. Rămase cu cana la jumătatea drumului. Un fior îi străbătu tâmpla, știa că va veni, dar parcă… prea devreme.

Pe acoperișul casei, în partea cealaltă, nevăzută de pe terasă, un corb își odihnea aripile, venea de departe și oricât se credea de încercat în zborurile lungi, acesta îi fusese peste măsură, dar menirii nu-i putea lipsi.

Horea închise fereastra grea, ușilor le trase, ca niciodată, zăvorul. Lumânărilor le triplase numărul, nu se ruga, ci doar rememora un fapt rămas nedus la capăt cu aparent multă vreme în urmă, când tinerețea risipea puterile în joaca de-a destinul, neștiind că împlinirea sau neîmplinrea nu au relevanță când rostul tău este scris într-o limbă pe care nu ai stăruit s-o-nveți. Nu era un păcat, nu este nici acum, remușcare niciatât, ci doar taină, dezghiocase taina unui fapt neîntâmplat.

Pe acoperișul casei corbul ațipise. Horea asculta foșnetul stelelor în calea lor până ce numără ceasurile după glasul îndepărtat al cocoșilor.
Zorii îl surprinsese cu mâna vârâtă până la cot în buzunarul ispitelor din gânduri niciodată faptă. Nu se simțea istovit, ba dimpotrivă, se știa acum pregătit, după întâmpinarea Soarelui nou, să stea față în față cu neașteptul oaspete.

Oaspetele cu sârg spărgea o nucă în livezile ce se-ntideau în fața terasei.

Horea deschise toate ferestrele, nu doar ale casei. Imaginea țâșnită din oglinda veche și aciuată în colțul curat, îi mântuise ruga și se topise precum suratele ei.
O liniște nouă curgea pe la streșini, pe cercevelele geamurilor, pe sub praguri, se infiltra ca o armată de furnici, oprindu-se în mijlocul casei doar de ea știută.

Ziua fără mâine nu există, fu ultimul fir de gând ce-i sparse grăuntele de spaimă rămas de ieri, nici urmă de lejera șchiopătare, călca ferm, sprinten, în pași egali pe cărarea spre livezi.

Vindecarea (al doilea fragment)

Sub nucul de-o seamă cu el, se opri. Îi părea că îl urmărește careva, simțea în ceafă respirația unui fluture, se-ntoarse, nu era nimeni, aroma frunzelor de nuc îl liniști, se așeză rezemându-se de trunchi. Știa că nu va trebui să zăbovească mult, răcoarea nucilor oricât de plăcută ar fi, aduce boala.
Corbul, de pe vârfurile nucului plană la un pas de Horea, față în față, se priveau ca doi buni prieteni ce nu s-au văzut de mult. Natura în jurul lor tăcu vreme cât cei doi își povesteau cu inima, prin imagini și înțelesuri tainice, fiecare, sensurile lui.
Burboane perfect rotunde jucau pe fruntea lui Horea, corbului i se îndoise în jos vârfurile aripilor în semn de smerenie și modestie, de respect dar și pentru alura nobilă, prestanța care întărea cele ce urma de spus.

,,Am rătăcit oriunde gândurile tale m-au alungat, începu corbul, am explorat pământul, am ars și-am suferit de frig, am parcurs primejdiile nopților și zilelor pustietăților, m-am sufocat de fum și nenumăratele pericole prin marile urbe, am adunat erori și ezitări, izbânzi neînsemnate, anturaje fel de fel din care am învățat prin contraste binele, acum, când am ajuns aici, văd că încă mai șovăi, nu știi un încotro, astfel, am simțit că este vremea să te salut și să împlinesc zborul final. Nu te-am înțeles, de ce ai rămas în inimă cu ultima imagine de la despărțirea de întâiul corb, mama mea, Copilăria ta… sunt nostalgii îngăduite dar îți fac atâta rău,,

Horea surâse beteag, cu ochii desena cercuri printre ramurile livezii, erau inele-aură unor lacrimi încă neivite, reținute din prostească mândrie. Îi răspunse: ,,draga mea Tinerețe, multe bucurii au fost, pe nevăzute și pe neprețuite cum ar fi meritat, știu, toate încercările aveau un sens inițiatic și la toate am răspuns superficial, în pripa păguboasă, acum ești în culmea coacerii și focul de pe urmă te preface-n pulberi din care va trebui să aflu liant zidirii etapei ce va fi, nu am înțeles multe și poate că nu trebuia, plecarea ta acum, zici zborul de pe urmă, mă vindecă și mă leapădă în maturitatea în care orice șovăire se plătește instantaneu, fără zăbavă. Va trebui să am entuziasmul de odinioară altoit cu lecțiile neînvățate, ramuri prea subțiri ce le mestecă și digeră prea-n grabă mintea mea dedată la suișuri temerare și coborâșuri și mai și. Mi-am închipuit revederea nostră de pe urmă ceva mai festivistă, nu am crezut că mă va durea venirea ta acum, mai mult decât plecarea ce-o vei face. Și asta din simplu gând că trebuie să pleci definitiv. În urmă prea mulți oameni au murit în locul meu și am găsit în sensul morții lor izbândă, eu trăiesc, deși nu pricepeam că datorită lor. Atâta bine am cules și prea puțin îmi rămânea de fiecare dată de-mpărțit, absorbeam acel bine de-a-ntregul pentru sinele tot mai flămând. Uite, îți cer un hatâr, rămâi o vreme sus pe casa mea, mai odihnește, drumul va fi lung, ce atâta zor,,
Corbul se roti strângându-și aripile a neputință, privi c-un ochi, apoi cu celălalt, spre vîrful acoperișului casei. ,,mă voi înnăbuși în fumul pretențiilor tale că știi să chibzuiești orice, când de fapt. mai rău te pierzi, nutrind derute, nu vei pricepe că-n clipă stă veșnicia și-n ea te poți mișca în largul tău, este, ceea ce vrei tu, ca și cum ai pretinde să fii tu în hainele altora în vreme ce ei fac lucrul tău, ronțăi paradoxuri și dogme…și

Câinele ciobănesc al lui Zorin, ciobanul de dincolo de vale, îl găsi pe Horea căzut în iarbă. Lătră cu semn anume stăpânului, care-i știa graiul când urlă a descoperire sau a dor lăuntric la zadar. Zorin venise-n grabă, cercetă dacă respiră cel căzut, zănaticul ce stă aici pe deal în casa ciudată și căruia-i purta lapte și cele alte bunătăți de pe la stână, fix din patru în patru zile.
Scoase un fluier straniu și sună îndelung. Nu trecu mult și feciorul lui se ivi pe drumeagul ce urca spre colină, cu teleguța cu măgari, ajută pe tatăl său, să urce trupul inert în teleguță. Îl duse în sat, la capătul celălalt spre păduri, unde locuiește Caliopi, bătrâna care știa sute de leacuri.

Bătrâna era-n pădure la strâns buruienile ei miraculoase, simți un gând pieziș ca o neliniște. Lăsă coșul și se urni în grabă spre coliba ei. Găsi pe Horea rezemat de ușă și, ce-o căutând aici, câinele ciobanului, care o întâmpină cu ochii umezi și vioi, ciulind urechea spre Horea.
Își zise-n sinea ei, adesea acră, ,,ăsta o fi apucat ceva, vreo ciupercă, ia, uite, are buzele pământii, galben viu sub pleoape, vai de mine, Doamne, cine mă ajută să-l duc în odaie, nu-i țipenie,,
Îl ridică rezemându-l cu capul pe spate de-un pachet de saci din iută, își târî pașii în fundul colibei unde zăbovi cât să aprindă focul în vatra de lut, puse un vas cu apă pe plită și alese cu grijă printre săculeții ei plantele știute tămăduitoare.

Un corb dădu ocol de patru ori colibei din prea înaltul cerului și bătând vănjoș aripile-i largi o luă spre nord.

Horea tuși înfundat sau… oftă. Fu rândul bătrînei să surâdă beteag: ,,Ziua fără mâine nu există… lunecă lin gândul acesta, cine știe de pe unde ivit, sub firele-i albe, și-o-ndemnă să cânte abia șoptit un cânt numai de ea știut…

Vindecarea (al treilea fragment)

Pe nesimțite, bătrâna se trezi cu feciorul lui Zorin ciobanul, în fundul odăii, la spatele ei. ,,bată-te norocul și fir-ai să fii tu sănătos, ptiu, ai apărut ca o nălucă, stai să scuip în sân, nu te-o-nvățat tat-tu să intri tropăind măcar, sau zicând ceva acolo, ziua bună. Ziua asta-i bună un ioc, îi sucită, uite, am găsit și omul ăsta afară pe prispă, otrăvit cu ciuperci, acum tu,,
,,Mamaie, am venit c-așa o zis tata, să văd cum e, de și-o revenit zănaticu, noi l-am adus cu teleguța, era în livadă sus la el, pe dealul de dincoace de stâni, căzut în iarba de printre nuci, așa zice și tata c-o fi de la ciuperci dar tot el, cică nu-i, otrăviții arată altfel, știe el, și am adus niște zer, jintiță o țâră și niște urdă pentru matale, zerul dăi-l lu…,,
,,măi să știi, Doamne, bătrâna își înfipse tâmplele-ntre mâini, otrăveam omul, mi-a luat mințile necuratu, îi gătean buruieni dar… bine c-ai venit, șezi o leacă ce te fâțâi, parca-i fi un mânz, îs prea babă să te poti urmări cu ochii, șezi colea-șa pe laviță. Și zici că… ia o turtă de pe prichici, zici că tac-tu știe, zi-i bodaproste pentru urdă și astea toate, ia turta, nu te sfii ca fata mare, hai, și zici că… îhâm, stai să pun pe foc sau, pune tu, vezi sub vatră, ferească-mă Doamne da zăludă-s, cum era să omor omu’, bătrână și ne le știi pe toate dar are Domnul grijă, uite…,,
,,mamaie io o tulesc înapoi, vine acu’ vremea mulsului și-mi îndoaie tata oasele de nu ajung la vreme, săru’mâna, te las sănătoasă, trec mâine să văd de tre’ să-l duc înapoi la deal de n-o putea duce picioarele,, Și tot pe nevăzute dispăru de-ai zice că nici n-a fost, de n-ar fi rămas desăguța de lână plină cu oale. Bătrâna gustă din toate, nu de pofte, ea uitase de ani buni toate poftele, ci să vadă ce și cum este. Se porni spre prispă afară unde Horea icnea în somn. Încercă a-l trezi zgâlțâindu-i ușor umărul, plimbându-și mâna-i aspră pe la frunte și tâmple, pe după ceafă și în moalele capului. ,,să știi că are dreptate ciobanul, își zicea-n gând, nu i se trage de la nicio ciupercă, omul ăsta are boală înăuntru deși-i parcă… mai afară decât pot eu patrunde.

Miji ochii după ce simți cum cineva îi descleștează gura cu degete aspre mirosind a lut și ierburi și-i prelingea ceva acriu pe gât. Deschise ochii de-a binelea, nu se dumiri unde se află, nici cine-i ființa asta așa bătrână care îl doftoricea. ,,De ce? Dar ce-am făcut? Cum am ajuns aici și unde sunt? își căuta printre neliniști lămurire în sinea lui, când putea să-ntrebe bătrâna, precis ea știe.

,,Ai înviat omule, te-ai întors, unde credeai că te duci, las’ că o fi vreme și pentru lumea ailaltă, te văzui tânăr încă, zi mai bine cum ai… ia stai, mă uit și văd… în ochii tăi ceva întunicire, or n-ai gândul răul, ce te neliniștește, cine te aleargă?,,

Horea se simți iritat: ,,Mamă dragă, aduci cu bunica mea, odihneacă-n pace acolo, cum am ajuns aici, unde sunt? Cine ești?,,
Bătrâna îi întoarse spatele, se tărî în colibă, foșgăi ceva printre lucruri și se-ntoarse pe prispă: ,,nu mai știu unde-am pus un pachet cu lucrurile mele dar ia turta asta, zeru-i bun dar pe inima goală nu merge, zerul e de la Zorin, el le-a trimis prin fii-su, cică ei te-au adus aici cu măgarii, te-au găsit între nuci. Dragu mamii io-s aici de când mi-o murit feciorul departe, să tot fie vreo treizeci de ani, am lăsat gospodăria și m-am aciuat aci unde… e bine, lasă, tot mă neliniștește întunericul din ochii tăi, ascunzi o grea întâmplare ori ai de gând…,,

El mușcă din turta nedospită, friptă pe plită cu sare, se uită cu luare aminte împrejur, căutând vreun reper anume, apoi se ridică ușor și prinse mâna bătrânei: ,,îți mulțumesc cu inima pentru toate, acum spune-mi cum ajung la dealuri și… te las sănătoasă,,
,,nu pleci nicăieri, ești alb ca făina, stai colea, așa, îți aduc niște picături, o să te întremeze, sper că ții minte dacă ai băut rachiu azi, că de mâncat nici nu mai zic, se vede, ia stai colea, cred că ai scăpat azi de două rânduri de moarte, eh, Domnul știe măsura zilelor, aș fi ales să fiu moartă de mult dar, na, spune, ai vârtejuri? Nu ai,, , zise neașteptând răspunsul, ,,ba mă dumirii, tu ai o frică dârză, ai ceva pe suflet, nu-mi spune, odihnește și apoi cum vei voi, casa ta este spre răsărit, treci puntea și o faci spre stânga… trimite după mine, sau vin pe aici dacă simți vătămături, dacă ești slăbănog, de mă mai apuci în lumea asta te-oi lecui,,

Aceste ultime vorbe le rostise prispei goale. Horea era deja la puntea de bârne, trecea pârâul, luând-o spre coline. Bătrâna dădu să-ntindă legătura de saci boțită de trupul celui ce taman plecase. Dând cu mâna nimeri ceva ca o verigă. Îl duse la ochi aproape, il răsuci în lumină, era un inel gros din aur și cu piatra lunii încrustată adânc. Puse inelul la tocul ușii afară, mormăind ,,ce-mi trebuie mie astea, il trimit degrabă prin feciorașul ciobanului, i-o fi căzut omului ori a gândit de plată, dar plată-mi lipsește mie…,, Peste un pic chiar trecu feciorul, îi dădu inelul cu stăruința de-al înapoia musai omului acela, aprinse iarăși focul în vatră pentru ceai, venea ora întâmpinării înserării.

Horea se rătăcise. Toate colinele părea că se-nmulțesc, și sunt aidoma, merse până către miezul nopții când, istovit peste măsură, se așeză în colbul drumului spre marginea din sus. La un pas de el un șobolan trecu spre pârâu, clipa rămas locului fu de fapt un salut, dar Horea nu observase nici vietatea, prin urmare nici salutul, în inimă simțea o lumină caldă care dispăru brusc apoi. Șobolanul era deja la pârâu.

Mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi da permisiunea publicării acestor rânduri pe blogul meu, domnului scriitor Valeriu Dg Barbu .http://valeriudgbarbu.wordpress.com/

https://www.facebook.com/pages/Valeriu-DG-Barbu/134990999985640

http://www.agentiadecarte.ro/2010/09/valeriu-dg-barbu-castigatorul-concursului-%E2%80%9Cpoezie-de-puscarie%E2%80%9D-lanseaza-%E2%80%9Cbalans%E2%80%9D/

La Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, va fi sărbătoarea vinului!

Sâmbătă, 26 octombrie 2013, începând de la orele 10,00, are loc manifestarea muzeală complexă cu genericul “BUCURIILE TOAMNEI”, ediţia I. Manifestarea este organizată de Complexul Naţional Muzeal “Moldova” Iaşi, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul Viei şi Vinului Hîrlău, în parteneriat cu Direcţia judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patromoniul Cultural Naţional şi Primăria oraşului Hîrlău.

Programul manifestării este următorul:

La Muzeul Viei şi Vinului Hîrlău

Sâmbătă, 26 octombrie 2013:

 

Ora 10,30: Spectacol musical-coregrafic “Rapsodiile toamnei”. Prezintă Ansamblul Folcloric al Liceului Tehnologic Hîrlău. Coregrafia: Viorel Vatamaniuc şi Gabriela Sandu.

Ora 11,00: Lansare de carte:

–         Fiii Bahloviei, volumul III de Paul Iancu;

–         Vinul, fenomen de cultură şi spiritualitate, de Paul Iancu.

–         Prezintă, specialişti din domeniul Oenologiei.

Ora 12,00: Prezentarea sortimentelor de vinuri ale podgoriei Bucium Iaşi: oenolog, ing. Ilie Ciomaga de la S.C. Bucium S.A. Iaşi

Ora 12,30: Degustare de vinuri. Prezintă oenolog, ing. Ilie Ciomaga.

MODERATOR: Victor Munteanu

 În centrul civic al oraşului: Sâmbătă, 26 oct. şi duminică 27 oct. 2013, între orele 9-18:

 Meşteşuguri populare tradiţionale. Demonstraţii practice ale meşterilor populari din Botoşani, Suceava, Iaşi, Neamţ şi Bacău.

Tradiții si obiceiuri de Sfântul Dumitru

Alături de Sf. Petru și  Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru (Sf.Dimitrie) este unul din cei mai venerați sfinți din calendarul creștin ortodox. In Moldova, se crede ca este rânduit de Dumnezeu ca fiind al patrulea sfânt ca importanță.

In credința populară, anul este împărțit în vară și iarnă. Dacă  Sfântul Gheorghe încuie iarna și înfrunzește întreaga natură, Sfântul Dumitru (Sânmedru), desfrunzește codrul și usucă toate plantele. Exista credința ca în această zi, căldura intră în pământ și frigul ce anunță iarna care începe a-și arată colții înghețați.

Se mai spune  că Dumnezeu a împărțit egal anul între Sf.Gheorghe și Sf.Dumitru. Sf.Gheorghe aduce căldura, învie natura, asigură roadele pământului, iar Sf.Dumitru, domnește peste natura adormită și rece. Natura este intrată sub Semnul Lupilor de la 1 septembrie.

Ziua Sfântului Dumitru  era și o zi a soroacelor, se terminau învoielile încheiate între stăpânii oilor și ciobani la Sf. Gheorghe (Sân-George), de unde și zicerea ca „la San-George se încaieră câinii, iar la Sâmedru se sfădesc stăpânii”.

In Ajunul sărbătorii Sfântului Dumitru, se aprind focuri pe dealuri, în gradini, și la răscruci de drumuri, peste care sar copii pentru a fi sănătoși tot anul. Focul are și menirea de a alunga fiarele și de a încălzi morții. După ce focul este stins, țăranii arunca un cărbune în grădina, ca aceasta să primească putere de a rodi în anul următor.

Sfântul Dumitru este considerat și patronul păstorilor. Este ziua în care ciobanii afla cum va fi iarna. Aceștia își așează cojocul în mijlocul oilor și așteaptă să vadă ce oaie se va așeza pe el. Dacă se va culca o oaie neagră, iarna va fi buna, iar daca se va culca o oaie alba, iarna va fi aspră. Un alt mod de a afla cum va fi iarna, este să urmărești mersul oilor în dimineața sărbătorii Sfântului Dumitru. Dacă dimineața se va trezi intâi o oaie alba și va pleca înspre sud, iarna va fi grea; dacă se va trezi o oaie neagră si va pleca spre nord, iarna va fi ușoară.

Tăranii tund coama cailor pâna la trei ani, ca să aibă par frumos.

In anumite zone, țăranii îl cinstesc pe Sfantul Dimitrie, Izvorâtorul de mir, ca fiind cel ce a dat oamenilor vinul, folosit la Sfânta Impărtășanie.

Alte credințe în ziua Sfantului Dumitru:

– dacă de Sfântul Dumitru este vreme aspră, iarna va fi aspră, iar de va fi vreme buna, toamna va fi lungă și frumoasă;

In ziua de sfântul Dumitru

– nu se piaptana, că-i primejdios de lupi! Oamenii pot fi atacați de lupi.

– dacă este luna plină și cerul acoperit de nori, iarna va fi aspră, cu zăpezi grele;

– se face pomană grâu fiert cu unt, lapte sau brânză

– până la Sf.Dumitru, trebuie terminat de pus usturoiul în pământ, dacă nu s-a pus încă, femeia poate rămâne văduvă (cel puțin asta este credința țăranilor din Dersca, Botoșani)!

Firicel, fir de ulm

De pe deal eu vin acum,

C-am trăit o vară-n codru,

La umbra copacilor,

In mijlocul oilor,

Ziua din frunză pocnind,

Noaptea lângă oi cântând,

Câinii latră, lupul vine,

Mândra nu este cu mine.

Duce cașul mare și greu,

Jos la târgul din Hârlău.

Să nu uităm că Sf. Dumitru, este un sfânt militar și  este unul din cele mai vechi nume din onomastica românească. Numele de Dumitru, Dimitrie vine de la zeița Demeter, Demetra, zeița agriculturii, Δημήτηρ din panteonul vechilor greci

Eu, fac urarea de LA MULTI ANI cu sănătate cititorilor acestui blog, oriunde s-ar afla, care au numele de Dumitru, Dumitra, Mitru, Dumitria, Mitruț, Dumitrița și alte derivate ale acestui nume.

Urmăriți în continuare pe acest blog, alte tradiții și obiceiuri din anotimpul aflat sub SEMNUL LUPILOR!

Referințe:Vasile Carabiș “Șiraguri de mărgăritare” , Craiova 1967

Marcel Lutic, “Timpul sacru – sărbătorile de altă dată” editura Fundației Academice AXIS – Iași, 2006 pp. 179-178.

Calendarul gastronomic 2013, editat de Muzeul Etnografic al Moldovei.

Foto: facebook.com

O întrebare academică: Satul românesc încotro?

Vă propun spre lectură un discurs ținut în aula Academiei române în 2005 de academicianul Eugen Simion.

„Satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei”

Acad. Eugen Simion

Doamnelor şi domnilor,

Daţi-mi voie să încep cu două fragmente din două discursuri de recepţie care au fost pronunţate, aici, în Academia Română, unul la 5 iunie 1937, celălalt la 29 mai 1939. Iată cum sună cel dintâi: „Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu râvneşte la nici o laudă şi e răspândit în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără nume, despre satul românesc“. Iată, acum, al doilea: „La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare. Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi – omul român.“ Şi, ceva mai departe: „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.“
Aţi recunoscut, nu mă îndoiesc, cine sunt autorii acestor propoziţii şi unde au fost pronunţate. Sunt poetul Lucian Blaga şi prozatorul Liviu Rebreanu. Fragmentele pe care le-am citat au fost scoase din discursurile lor de recepţie la Academia Română. Unul se cheamă „Elogiul satului românesc“, celălalt – „Lauda ţăranului român“. Blaga consideră că „veşnicia s-a născut la sat“ şi că tot aici s-au format şi se păstrează miturile noastre, celălalt crede că ţăranul român este „începutul şi sfârşitul“ fiinţei noastre, că pentru el pământul nu este un obiect de exploatare, ci „o fiinţă vie“, faţă de care are o relaţie metafizică. A văzut într-o zi un ţăran sărutând pământul şi a scris, apoi, un roman care arată tragedia lui. Romanul se cheamă Ion şi criticii vremii l-au socotit a fi reprezentativ pentru această lume tăcută şi veche, harnică şi uitată: lumea ţăranului transilvănean. A scris, după un deceniu şi ceva, alt roman Răscoala, pentru a înfăţişa lumea mai agitată, mai aprigă, a ţăranului valah. Critica literară a vremii a spus, şi despre acest roman, că este esenţial, este reprezentativ şi este, estetic vorbind, puternic. Nu s-a înşelat. Pătrundea, într-adevăr, în conştiinţa românească o altă imagine a lumii rurale. Rebreanu n-o idealiza, voia doar să sugereze că această lume veche, marginalizată, uitată a creat istoria românească şi a ţinut, veacuri de-a rândul, lumea românească: i-a format limba, i-a determinat firea, i-a dat o cultură specifică. Aşa cum este ea: paşnică, uneori resemnată, conservatoare, mefientă faţă de alţii, primitoare, totuşi, când mefienţa trece… Blaga merge chiar mai departe. Dovedeşte, în opera lui filosofică şi în discursul citat, că această putere anonimă a determinat „stilistic“ spiritul românesc şi că tot ce suntem noi, românii, suntem – în partea noastră bună, înaltă, profundă – produse ale satului. „A trăi în sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie“. Aici, repetă el, se nasc miturile, aici copilul învaţă un mod de a fi în lume şi un mod de a se situa în lume; aici omul românesc se formează şi se modelează metafizic. Şi tot aici, deprinde o atitudine faţă de istorie care, de cele mai multe ori, nu-i este favorabilă. Şi, dacă nu-i favorabilă, o boicotează. „Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate, acea tărie, fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria“ făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti“ – zice Blaga.
Doamnelor şi domnilor,
M-am referit la aceste idei, în deschiderea dezbaterii de azi, din două motive, dacă nu din trei: 1) pentru a dovedi că Academia Română n-a ignorat în trecut lumea şi cultura ţărănească, 2) pentru a reaminti celor care nu ştiu sau celor care au uitat, care nu vor să ştie, că ţăranul român nu-i o vită de muncă, ci un creator de cultură şi un creator de istorie (cel puţin în viziunea a doi dintre marii scriitori români) şi 3) pentru a ne întreba, azi, dacă satul românesc mai trăieşte, cum credea Blaga, în „zariştea cosmică“ şi dacă românii care se pregătesc să intre în comunitatea europeană mai consideră că destinul lor, „ca neam şi ca putere culturală“ depinde de această putere obscură, veche, tăcută, mitică… Dumneavoastră, ca specialişti, veţi încerca să răspundeţi. Eu mă rezum să spun doar atât: puţini dintre intelectualii români mai cred, azi, că veşnicia se naşte la sat şi că satul românesc ne modelează spiritul şi ne determină atitudinea faţă de istorie şi, în genere, că ţăranul român mai este un actor în istorie şi un creator de cultură…
N-am auzit, în ultimii 15 ani pe cineva vorbind de metafizica satului românesc şi de veşnicia lui. În fine, este limpede pentru noi, toţi, că satul românesc nu mai este şi nu mai poate fi ceea ce Blaga şi Rebreanu considerau, acum 69 şi, respectiv, 66 de ani că este: un loc magic, un spaţiu în care se formează omul românesc şi unde se poate determina destinul lui… Lumea s-a schimbat inexorabil, istoria nu mai are răbdare cu aceste ritmuri încete; ţăranul nu mai pare sau nu mai poate să determine „stilul“ românesc: „spaţiul mioritic“ pare noilor generaţii o fantasmă livrescă; permanenţa ţăranului şi eternitatea lumii rurale, de care vorbea Rebreanu sunt socotite, azi, reverii conservatoare, utopii negative. Cioran considera, cam în timp ce Blaga şi Rebreanu făceau elogiul satului şi al ţăranului român, că România nu va ieşi din starea ei vegetativă şi nu-şi va învinge destinul ei minor în istorie şi în cultură, decât dacă nu-şi va elimina ţăranii ei şi nu va strivi filosofia lor de existenţă bazată pe resemnare, toleranţă, milă ortodoxă.
Doamnelor şi domnilor,
Cum arată satul românesc astăzi? Ce şansă are această lume veche, fatal conservatoare, îndărătnică în epoca mondializării? Mai există, la urma urmei, o clasă ţărănească după ce regimul totalitar i-a luat toate bunurile (în primul rând pământul) şi a silit-o să meargă la oraş pentru a munci ca salahori, fierari, betonişti, portari, măturători, stropolitori? Mai pot copiii de ţărani să meargă la şcoală şi să se afirme, prin inteligenţa şi ambiţia lor, uneori formidabilă, în profesiunile intelectuale? Pe scurt: mai poate avea un destin, în noua Europă, cel născut în spaţiul magic, creator de veşnicii, pe care îl laudă poetul născut la Lancrămi?… Datele pe care le cunosc eu nu sunt încurajatoare. Ştiu că trăiesc la sat, azi, 40% dintre români. Ştim că ţăranii şi urmaşii lor şi-au recăpătat sau sunt pe cale să-şi recapete pământul confiscat în chip nelegiuit de o putere care a distrus, în fapt, lumea rurală şi a transformat-o în sluga societăţii. Mai ştim că pământul, recăpătat, este cultivat cu mijloace arhaice şi că, în fond, nimeni nu mai vrea să fie ţăran astăzi. Ce tânăr vrea să-şi lege azi, soarta de condiţia lui de ţăran? Aflăm că doar 1% dintre studenţii de azi vin din lumea rurală. Mai aflăm că pământurile se vând ieftin şi că aceia care-l cumpără aşteaptă să-l poată specula. În fine, inundaţiile au scos la iveală o realitate pe care n-o bănuiam: sate uitate, rămase, nu într-o încremenire cosmică, într-o zarişte metafizică, ci într-o condiţie neolitică: oameni bătrâni, prăpădiţi, schimonosiţi de suferinţă şi uitaţi de istorie. Pentru mine, această imagine a fost şi este încă şocantă. Nu cumva aşa arată, după 50 de ani de comunism şi 15 ani de post-comunism, satul mirific, creator de mituri, al lui Lucian Blaga? Nu cumva, noi, intelectualii continuăm să trăim într-o utopie idealizantă în timp ce realitatea ţărănească se scufundă în întunericul mizerabil al istoriei? Reţin câteva date din studiile sociologului Ilie Bădescu (România rurală. Raport de alarmă asupra satului românesc, Bucureşti 2005): 67,4% dintre exploataţiile agricole private au sub 3 ha, mai mult de o pătrime din terenul agricol (2.471.494 ha) nu este cultivat, a crescut enorm la ţară populaţia neocupată, adică aceea care, practic, nu are unde munci şi, în fapt, nu munceşte; numărul salariaţilor în mediul rural este minim (ex. 47,75 salariaţi la 2000 de locuitori în judeţul Tulcea, 27,77 în Vaslui); satul românesc a îmbătrânit alarmant, în unele locuri se depopulează, sunt sate în care de peste 10 ani n-a mai fost nici un botez pentru că nu s-a născut nici un copil; judeţele cu cea mai scăzută natalitate sunt: Teleorman (7,67 la mie), Cluj (8,41 la mie), Hunedoara 6,97 la mie). Specialiştii zic că este vorba de „o depresie demografică“. Depresia, dacă există, este determinată între altele de „o sărăcie severă“, spun sociologii. Ce-i de făcut?

Doamnelor şi domnilor,
Am scris, cu câţiva ani în urmă, următoarea frază, inspirată de un vechi vis poporanist. Mi-o asum şi azi: „Aş vrea să trăiesc într-o lume în care ţăranul român, devenit fermier, să meargă joi seara, cu toată familia, la concertul din oraşul apropiat, iar duminecă să meargă la biserică pentru a-şi purifica sufletul“. Când mă gândesc mai bine, îmi dau seama că această reverie este puţin atemporală. Ar trebui să adaug: satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei, el trebuie să intre în circuitul civilizaţiei moderne, în parte a şi intrat; ar fi bine ca ţăranul român să poată crea, în continuare, mituri şi să dea un sens înalt, metafizic lumii sale, dar el trebuie să poată trăi, înainte de orice, din ceea ce produce. Şi să trăiască decent, să nu mai fie povara şi nici sluga proastă a societăţii… Ar fi bine ca intelectualii autentici, trecând peste utopiile poporaniste, sămănătoriste şi învingând în ei mentalitatea ciocoiască, înjositoare pentru spirit, să încerce să înţeleagă mai bine ce se petrece şi încotro trebuie să se îndrepte această lume tăcută, harnică şi debusolată într-o istorie care n-a răsfăţat-o niciodată. Aş vrea, pe scurt, ca oamenii politici să-şi amintească mai des, nu numai în preajma alegerilor, de ţăranii noştri care au reprezentat şi care poate că mai reprezintă încă România profundă. Aceea pe care au prins-o în opera lor: Creangă, Slavici, Goga, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Marin Preda…
„Domnilor – zice un personaj din Răscoala – nu cunoaşteţi ţăranul român!“… Aş schimba puţin această propoziţie: „Domnilor, ce-a devenit ţăranul român?“ sau: „Domnilor, ce aveţi de gând să faceţi cu 40% din populaţia acestei ţări, ce faceţi cu ţăranii români?“

Artista care a interpretat „Sârba de la Deleni”, a trecut în eternitate!

Angela Moldovan, cea care peste 60 de ani ne-a încântat cu melodii ca „Sârba de la Deleni”,

http://www.trilulilu.ro/muzica-populara/angela-moldovan-sarba-de-la-deleni-prelucrare-folc

„La Oglindă”, „Mi-am făcut bundiță nouă”, pe 13 octombrie a trecut la ceruri. A intrat în eternitate prin muzica populară autentică pe care a lansat-o  la radio,  pe placi de patefon, apoi pe discuri pentru picapuri (pick-upuri), casete și acum CD.-uri și DVD-uri.

A fost permanent o prezență publică la radio și televiziuni, la spectacole folclorice. A făcut parte din protocolul de stat, însoțind delegația de stat în întreaga lume încă din anii ’50.

O țin minte din concertele date pe scena Casei Armatei din Constanța. A dat concerte împreună cu Ansamblul Ciocârlia, pentru militarii aflați la o aplicații de amploare.

Era o prezență modestă, apropiată, populară, era iubită de toată lumea.

Odihnească-se în pace! Dumnezeu să o ierte!