Arhiva | Martie, 2017

Pregătirea bucatelor de Paști, cu Mihai Lupescu

31 Mar

Despre lucrarea “Din bucătăria țăranului român”, am mai scris pe acest blog. Fiind în apropierea sărbătorilor pascale, din aceiași lucrare, doresc să aduc în atenția cititorilor blogului câteva rânduri scrise acum mai mult de 100 de ani, despre cum se făcea în Moldova pasca, cozonacul și ouăle roșii. Am lăsat nemodificate denumirea unor produse și tehnici de prelucrare și preparare a unor produse tradiționale, ce se făceau în gospodăria țărănească în zilele ce precedau sărbătoarea de Paști. Unele procedee sunt uitate, unele produse sunt înlocuite cu altele moderne, însă rezultatul este același: În zilele de Paști toți românii au pe masă cozonac, pască și ouă roșii.

(…) Cozonacii sunt cunoscuți mai mult în Moldova, Bucovina și Basarabia. Ei se fac din același aluat ca pasca. Cozonaci fac sătenii cu dare de mână. Ei se fac în forme, după vasul în care se pun: dacă se pun pe lopată, samănă cu pânea. În munții Sucevei nu se prea fac cozonaci , căci făina se aduce greu, iar ouăle sunt scumpe. La șăs fac mai toți fruntașii satelor, cam și mijlocașii. Ca să fie galbeni, se pune în ei zamă de șofran, care nu le strică gustul. Cozonacii nu se duc la biserică, cum se duc paștele. În cozonaci se pune zahăr sau miere  ca să fie dulci. La cozonaci se pune mai multă drojdie sau țaică, ca să crească bine. În unele locuri au forma unei potcoave. Cozonacii se mănâncă goi, cu lapte, cu zamă de carne (ciorbă) și felii din ei se dau și de pomană. Ei se duc cu pasca la nași a doua zi de Paști, mai ales când gospodina i-a făcut buni.

Pasca, paștele, se fac de Paști, ce pică întotdeauna primăvara, pe la 22 mart până la 24 april, și că sunt sărbătorile cele mai de samă ale creștinilor. Fie țăranul cât de sarac, de Paște se dă pe sub pământ și face câteva păscuțe. Celor săraci li se dau paști de cei cu dare de mână, că nu-i pomană mai mare decât să-i dai săracului de Sfânta Înviere câteva păști și ouă roși, că le vei vedea, cum le dai pe ceea lume. Celor bolnavi li se trimit de creștini pască, să guste și ei și să se bucure de sfânta înviere.

Paștele se fac din făină și (de n.n.) grâu. Făina pentru paști se cumpără de la târg de la dughene și sunt mai multe mâni (feluri) de făină: cea de casă nu este așa de bună ca cea din târg, de una sau de două nule.

Făina de pască și cozonac se cumpără din vreme, cu o săptămână două, înainte de Paști, se pune într-o săculteață sau săculeț de pânză și se așează într-un loc călduț, să se mai usuce; și când trebuie, se ia și se pune în lucru.

Pentru făcutul paștilor, gospodina trebuie să aibă tot ce-i trebuie: cuptior bun, covățică de plămădit, covată de frământat, masă, lopată, cociorvă, pleaftură și vase. Cine nu are cuptior bun se duce la rude sau la părinți și la vrun vecin să facă pască.

Aluat copaie

Când totul este pregătit, se începe facerea paștelor, ca de obicei are loc în Joia Mare, vineri și sâmbătă în săptămâna dinainte a Paștelui. Paștele se fac așa: se ia făină de grâu și se cerne într-o covată mare, prin sita  cea mai deasă. Într-o covățică mică se face plămădeala cu drojdii de târg, cumpărată din târg, numite de drojdii de Viena, în calupașe, ori cu țaica, care se face de gospodină din floare de hamei, strânsă vara de prin lunci, ceapă albă, fierte la un loc, și în care se pune și puțină drojdie de vin de la gura vanei vasului, când fierbe mustul toamna. Fertura asta se strecoară prin sitișcă și zama se pune la plămădeală. Țaica din asta se cumpără și din târg de pe la jidance (evreici n.n.), ori de la pitării ori colăcărițe.

Plămădeala se face în covățica mică cu făină de grâu, apă călduță și drojdii, se poartă făina c-o lingură, de se amestecă bine, și se lasă la un loc călduț, de dospește și crește, până se umple covățica.

Plămădeala se face de cu sară, după ce se vine de la denii, ca să aibă vreme de crescut până a doua zi; uneori plămădeala se întrebuințează mai degrabă, căci gospodina se scoală îndată după cântarea cocoșului, grijește casa, face focul în vatră, să fie cald în casă, și pe urmă pune înaintea focului covata cea mai cu făină de grâu cernută, toarnă în ea plămădeala, strică ouăle ce pune în aluat, și se apucă voinicește la frământat făina. În acest aluat se mai pune și puțin zahăr pisat, ouă și se frământă mereu, se adaugă ori apă călduță, ori lapte  dulce. Se mai pune în aluat și scorțișoară pisată cu cuișoare, ca să aibă gust bun și miros plăcut. Aluatul se învârtește, se sucește și se frământă, până se sfarmă toți gogoloții și se amestecă bine plămădeala cu cele ce se pun în ele, făcându-se o cocă moale, frământatul acesta ținând unu- două ceasuri. Ca să nu se prind de mâni aluatul se ung adesea cu untură de porc, de gâscă ori  cu unt. Când gospodina nu are ouă multe ca să pui în aluat, și să-i de coloarea galbenă, se pune în el și zamă de floare de șofran, și când este gata de frământat, se acoperă c-o față de masă; se pune pe el ceva gros și se așează covata  la căldură. Frământatul se face  de fete și neveste, și adese de bărbați puternici.

Bunica pâine

Dacă aluatul este bine frământat, e potrivit în toate și are căldură, dospește lesne și crește bine.  Din el se face și pască și cozonacii. Pentru pască aluat nu se frământă așa de mult și nu se pun în el atâtea lucruri. Când aluatul începe a crește, se dă focul în cuptior, de arde.  În vreme cât cuptiorul arde, și aluatul fiind crescut, gospodina pregătește pasca. Din aluat face boțuri cât pumnul de mari, se poartă prin făina de grâu,  și-i lățește cu sucitorul, după voință. Pe de lături pune un colac rotund, care ține de gard, ca umplutura să nu cadă. Se fac atâtea păști cât voiește gospodarul. Cu cât căsașii (membrii de familie n.n.) sunt mai mulți, cu atât se fac păști mai multe. Umplutura păștilor se face din brânză de vaci sau de oi, frământată cu ouă. Dacă brânza de oi este iute, se îndoiește cu cartofi fierți, frământați cu brânză și ouă. Unele gospodine pun în umplutură și ceapă prăjită în unt. Adeseori umplutura se face și din orez fiert în lapte dulce cu miere ori zahăr, frământat cu ouă. Se pune în umplutură și stafide. După ce se pune paștele cu umplutură, se muruiesc pe deasupra cu muruială făcută din ouă zbătute.

Când cuptiorul este gata, se trag cărbunii afară din vatră, se dau în cotruță și se lasă de se răcorește. Înainte de a se da paștele în cuptior, el se încearcă. Cercatul cuptiorului se face cu tărâțe. Se azvârle tărâțe în el, și de se aprind repede, cuptiorul este prea fierbinte, atunci se răcorește cu un pămătuf ori o pleaftură muiată în apă rece, se dă cu el în toate ungherele mai măturându-se, și se tot răcorește, până ce tărâțele zvârlite se rumenesc pe vatră; atunci cuptiorul e gata. Unele femei cearcă cuptiorul cu mâna; astfel se mai așteaptă, ori se răcorește.

Pregătit astfel se pune pasca pe lopată, pe care se presură tărâță și se dau în cuptor. Cine are pune paștele în tave, care se ung cu untură sau unt ca să nu se prindă de tingiri. Când cuptiorul e plin de paști, pentru ca să se coacă și cele din gura lui, se face o leacă de zăgneală din țăndări de brad ori din vreascuri uscate. Când paștele sunt coapte, se scot din cuptior cu lopata cea subțire și cu coadă lungă și se pun pe o laiță de se răceasc, și apoi se așează clit (una peste alta) în camara sau în odaia cea curată, unde să nu umble băieții să le ciugulească și să se spurce (să guste, fiind postul mare).

Când din aluat se face și cozonaci, atunci ei, până se arde cuptiorul se pun să mai crească în coșuri de hârtie, sau în oale  și se dau în cuptior. De obicei , când se fac cozonaci și pască, îi fac pe aceștia întâi, și apoi pasca.

Cine n-are putere, atât aluatul de pască cât și pentru cozonaci se face simplu, fără mirodenii, zahăr, ouă, ș.a. Umplutura paștelor cei săraci o fac din brânză frământată cu apă ori terci de mămăligă, iar muruiala din făină din grâu cu apă.

Pască&cozonac

O pască, o lumânare și trei ouă roșii se duc în ziua de Paști jertfă la biserică. Unele sate duc două paști, una rămâne la biserică, servitorilor ei, iar alta sfințită, se ie acasă, de se dă pască sfințită și celor care nu au fost, sau nu au putut veni la biserică.

Ouăle roșii, negre ori galbene se fac de Paști. Multe gospodine scriu ori închistresc ouăle foarte frumos și se apucă de treaba asta cu mult înainte de Paști, căci la scrisul lor trebuie răbdare și ghibăceală. Ouăle se scriu de neveste sau fete care văd bine, și nu de babe, că lor le tremură mâna.

Ouăle se înscriu cu închistritoarea sau chișița, iar împuitul lor se face cu un feleștiuc mic, ori pămătuf, făcut dintr-un pai de chibrit, învelit la capăt cu o petică. Cheița se face din alamă de la lulea ori din tinichea.

Înainte de a se înroși, ouăle se înscriu, apoi se închetresc în zăr cu piatră actră ori în gălbinele, făcute  din scoarță de pădureț sau de luște. Cînd sunt împietrite, se apoi în roșele ori flori, făcute din sovîrf și scoarță de pădureț, ori din bacan cumpărat de la târg și se fierb în oale zmălțuite. Când ouăle sunt fierte bine (râscoapte), căci ouăle roșii nu sunt bune moi, se scot din bacan și se șterg într-un șumuiag ori șomultoc , un boț de buci de cânepă în care se pune unt ori untură, ca să capete o față curată și strălucitoare. Numărul ouălor roșii atârnă de puterea omului și numărul căsașilor. Așezate într-un vas curat, se pun în camară, unde se țin până în ziua de Paști, când întâi se duc la biserică și apoi, după ce se vine de la Înviere, se ciocnesc.

oua pasti

In ziua de Paști , în vasul din care se toarnă apă ca să te speli, se pune un ou roșu și un ban. În tot timpul sărbătorilor Învierii se ciocnesc ouăle roșii cu rudele, cunoscuții,  dând “Hristos a înviat”, și urându-și mulți ani și buni.

Ouăle roșii se dau de pomană și de sufletul morților. Cojile de ouă se dau pe o apă curgătoare, care le duce în alta, și aceea în alta, și tot așa până ajung la “blajini”, care le duce vestea că a sosit și paștele lor, care cad luni după Duminica Tomei, când nu se prea lucra.

Referință: Mihai Lupescu, “Din bucătăria Țăranului român”, editura Paideia, 2000, București, p.114, 134-135, 136-139.

 

 

 

 

 

 

 

 

Potrivit DEX, straiele românilor au nume de împrumut.

1 Mar

URIAȘA MINCIUNĂ DIN DEX: Conform acestuia, toate piesele componente ale costumului național românesc au nume… luate de la străini! Nimic de la geto-daci! Un articol  de Iulia Brânză Mihaileanu

M-am gândit să desenez o pereche de români îmbrăcați în straie tradiționale, pe care să atârn, ca pe un pom de Crăciun, etimologiile instrumentului nostru ,,științific”.

Ştiţi la ce mă gândesc, când mă uit la acest desen? Dacă ar fi avut măcar un pic de imaginaţie, autorii DEX-ului s-ar fi jenat ei înşişi de absurditatea ce o impuneau.

Numele pieselor din costumul național românesc sunt toate ,,împrumutate”.

Etimologiile DEX-ului par „normale”, când sunt rupte de întreg. Dar când analizăm întregul, ele devin mai mult decât absurde: sunt antiştiinţifice. Poţi să împrumuţi de la vecini numele unui fel de mâncare (ciulama, gulaş, pizza) sau al unei băuturi (vodka, wisky, coca-cola), al unei arme (iatagan, katiuşa, kalaşnikov), al unui aparat inventat de curând (sputnic, lunohod, computer, mouse). Dar nu majoritatea pieselor de port naţional, care, la toate popoarele, vin din timpuri imemorabile.

costum-de-barbat

Uitați-vă atent la ţăranca specialiştilor în răsfoit dicţionare.

Bunda[1] din piele de oaie şi catrinţa[2] de lână le-au inventat strămoaşele noastre din neolitic, când au domesticit oile. Pe spatele bundelor românii brodează și azi simboluri geto-dacice vechi cât lumea, cum ar fi Pomul Vieții și pasărea-suflet. Catrința o ţeseau la stativele alcătuite dintr-un băţ sprijinit pe două crăci înfipte în pământ, iar urzeala era întinsă de pietre legate de fire. Dar, conform DEX-ului, ele n-au fost în stare să inventeze și nume pentru hainele lor. Mii de ani le-au arătat cu degetul. Au venit legionarii, apoi slavii, dar nu știu de ce nu le-au luat de la aceștia. I-au așteptat pe maghiari, ca sa se producă alt miracol lingvistic în stil DEX: deși vedeau pentru prima dată o catrinţă, maghiarii le-au dat româncelor numele fustei lor tradiţionale. Deși e mai logic să admiți că femeile maghiare, dupa ce au învățat să țeasă, au luat de la dace catrința și, pocind niţel cuvântul dac, au ajuns la katrinca. Este absurd să afirmi că pentru piese vestimentare străvechi românii au împrumutat nume de la ultimii migratori veniți lângă noi.

costum-de-femeie

Ia[3], bluza femeiască, dacă ar putea vorbi, ar spune că nu-i luată de la romani. O purtau femeile de la Cucuteni când desenau pe oalele lor aceleaşi semne ca cele de pe mâneca sa. În fața iei, toată suflarea europeană trebuie să se închine adânc. Pe mânecile sale a păstrat, în formă de ornamente, pictogramele celei mai vechi scrieri din lume. Femeile traco-dace scriau pe altiţă[4] formule magice, care îndepărtau duhurile rele de la persoana ce o purta. Din păcate acestea n-au putut îndepărta duhurile respective și din etimologiile DEX-ului. Conform lui, când au venit legionarii, strămoaşele noastre n-au avut altă treabă decât să umble pe sub gardurile castrelor cerșind cuvinte, inclusiv pentru cămaşa lor. DEX-ul afirmă că legionarii le-au dat linea, care, printr-o minune lingvistică, s-a transformat în ie.

Când mă uit la picioarele ţărăncii îmbrăcate în etimologiile „specialiştilor” de la Academie, mă copleşeşte mila pentru biata femeie. Pentru ciorapi[5] a aşteptat turcii ca să le dea un nume. Iar pentru colţuni închipuiţi-vă că s-a dus tocmai în Grecia. La limba neogreacă. Dar când, cu ce mijloc de transport şi în ce regiune a Greciei au mers strămoaşele noastre după numele unor simple obiecte de îmbrăcat pe picioare, specialiştii în confecţionat etimologii tac mâlc.

Cu opincile şi nojiţele le-a fost mai uşor. Au tras o fugă la bulgari.

Pentru brâu[6] au făcut o drumeţie lingvistică în Albania. Conform răsfoitorilor de dicţionare, alte popoare importau mirodenii, mătase, cafea. Noi importam cuvinte.

Să nu uităm de traistă[7]. Geanta tradiţională de lână ţesută la stative. Strămoaşele noastre o purtau pe umăr din străvechime. Dar numele ei, aţi ghicit, l-au împrumutat. De la cine? Tot de la albanezi. Când, cum, în ce împrejurări? Ce întrebări dacomanice? Răsfoitorii de dicţionare trebuie crezuţi pe cuvânt. Altfel se supără şi te fac dacoman, dacopat, promotor de teorii nocive.

Acum uitați-vă la țăranul român. N-are în costumul tradițional niciun cuvânt de la geto-daci.

Sumanul[8], paltonul dacic din lână bătută la piuă, gluga[9], opincile, nojițele au nume bulgărești. Cojocul[10] l-a luat de la slavi. Dar dacă ar putea vorbi, această haină dacică ar spune că originea numelui său vine dintr-o rădăcină proto-indo-europeană -koug’, care însemna ,,coajă”, ,,înveliș”. O piele uscată, ca o coajă, ce învelea trupurile dacilor când bătea crivățul de nord. Dovada: acest radical există în mai multe limbi indo-europene. Știu că lingviștilor oficiali le tremură barba, când un Mihai Vinereanu sau alți cercetători de bună credință fac paralele între limba română și limbile indo-europene. Dar altfel nu se poate face etimologie științifică. N-au demonstrat chiar autorii DEX-ului că, răsfoind dicționarele vecinilor, obții acest tablou monstruos: costum național românesc cu numele pieselor exclusiv de împrumut?!

Pălăria, fiindcă nu au găsit-o nicăieri, au dat-o cu ,,et. nec.”

fata-la-hora

Dar culmea cinismului e că autorii DEX-ului nu se sinchisesc să spună despre cioareci, pantalonii dacici strânși pe picior, că au ,,etimologie necunoscută”. Am observat că susținătorii romanizării au frică de lucrurile clare. Metoda comparativa, principiile ferme, găsirea unor echivalente în limbile indoeuropene vechi nu sunt în favoarea romanizării. De aceea în DEX nu veți găsi nici principii ferme, nici metodă, nici criterii științifice. Totul este arbitrar. De aici și masa compactă de etimologii bizare. Asta se vede foarte bine când ne uităm la feluritele etimologii prin care a fost purtat cuvântul ,,cioareci”. Cihac îl considera împrumutat din maghiarul szövelèk ,,țesătură”. Șăineanu îl lua din turcă, čarek ,,cisme orientale”. Capidan din aromână, cioară ,,șireturi pentru picioare”. Observați intenționata încâlceală. Dacă ar fi mers, ca domnul Mihai Vinereanu, pe linia unui radical proto-indo-european, cum fac și alți etimologi serioși de pe alte meridiane, ar fi dat de (s)keu- ,,a acoperi”. Acestui radical i s-a adăugat, în limba veche traco-dacă, sufixul –iko-s, obținându-se keuriko-s. În traco-dacă se zicea k’uriko-s. În străromână ciorecu. Iar în română cioarec(i). Prin geto-daci, cuvântul a ajuns la noi. Metoda urmată de Vinereanu se cheamă comparativ istorică. Și ea chiar îl duce pe cercetător la originea cuvintelor. Spre deosebire de răsfoitorii de dicționare, care vor să ne convingă că cuvintele nu evoluează în decursul a mii de ani, ci sar pârleazul, ca niște găini, de la un vecin la altul. Dar mai ales că au sărit pârleazul de la toți vecinii în limba noastră. Asta te face să pui la îndoială corectitudinea celor de la DEX.

Până și unealta principală de muncă a țăranului român are denumiri numai de la migratori: de la legionari securea[11], de la slavi toporul[12], de la maghiari barda[13], de la turci baltagul[14].

Nici pleata[15] nici chica[16] nu-i a lui. Și pe acestea le-a împrumutat de la slavi.

Da poate nici trupul[17] nu-i al lui? parcă-l aud întrebând pe un cititor inimos.

Firește că nu. Conform DEX-ului, l-a luat din vechea slavă.

Dar măcar sufletul[18] îi al lui?

Ce întrebare dacomanică! Firește, că nu. Conform DEX-ului l-a luat din latină. De la un suflitus cu asterisc, adică el nu există în limba latină, dar răsfoitorii de dicționare presupun că ar fi existat. De ce? Ca să provină din el românescul suflet, pe care ei nu l-au găsit nicăieri.

Dar măcar capul, creierul, mintea, a munci, a gândi sunt ale lui?

Nu, nici vorbă. Capul, mintea și creierul i le-au dat legionarii. Iar a munci și a gândi l-au învățat maghiarii.

Citind etimologiile DEX-ului, ai senzația că te afli în lumea acelor ,,trolls” de pe internet care neagă totul. Cu un cinism și o lipsă de logică demnă de un balamuc, românului i se neagă adevărata identitate. Are în vocabular cuvinte de la toți vecinii și străinii. Numai de la strămoșii săi reali, geto-dacii, nici unul. Îți vine greu să crezi în profesionismul celor ce au alcătuit un asemenea ,,instrument științific”. Întrebarea este: ,,Cui folosește el?”

Publicat De Daniel Roxin pe blogul:

http://www.cunoastelumea.ro/uriasa-minciuna-din-dex-conform-acestuia-toate-piesele-componente-ale-costumului-national-romanesc-au-nume-luate-de-la-straini-nimic-de-la-geto-daci/

[1] Din fondul pre-latin. Cf. MihaiVinereanu, Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 166.

[2] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 188-189.

[3] Din radicalul proto-indo-european lino, care definește inul. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 431; p. 434.

[4] Din radicalul proto-indo-european al- ,,a crește”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 74; p. 445.

[5] Origine traco-dacă. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 230.

[6] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 155.

[7] Origine dacică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 843.

[8] Din fondul prelatin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 798.

[9] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 398-399.

[10] Din radicalul proto-indo-european keug’-, koug’– ,,coajă”, înveliș”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 253.

[11] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 754.

[12] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 842.

[13] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 116.

[14] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 113.

[15] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 647.

[16] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 217.

[17] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 850.

[18] Din radicalul proto-indo-european bhel-, bhle- ,,a (se) umfla, sufla”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 796.