Sfântul Vasile, tradiții și obiceiuri

Prima zi a anului, are o mare încărcătură magică. Există multe practici și ritualuri prin care oamenii încearcă să-și stabilească, sau să înfluiențeze pozitiv destinul fast al anului ce începe, atât pentru ei cît și cei apropiați, pentru recolta anului și animalele din gospodărie.

Plugușorul, Sermănatul, Vasilca, Sorcova sunt tradiții întâlnite în toate zonele locuite de români, obiceiuri încărcate de magia primei zile și au la bază urările de bunăstare și fericite. Acestei zile, i se spune în unele zone ale țării, Crăciunul Mic, pentru că potrivit tradiției, Iisus Hristos a fost primit taina botezului cu numele de Vasile.

Tradiția populară ne spune că există zile ale anului în care, conform datinei și obiceiurilor străvechi, natura are puteri magice, fiind posibile descântece, incantații și ritualuri care vor duce la cunoașterea celui sortit.

Ziua de Sfântul Vasile este prima zi a anului, ziua în care fetele pun punți pentru a visa bărbatul cu care se vor căsători. Punțile sunt făcute din rămurele de măr dulce, construite din două crenguțe, care sunt, mai apoi, puse în locuri ascunse. De ele se leagă un mănunchi de busuioc, o pară (bănuț) de argint legată cu un fir de ață roșu, un inel, o batistă și un șir de mărgele.  Tradiția românească spune că dacă puntea este plină de brumă, atunci fata se va căsători cu un bărbat bogat, iar dacă puntea nu are brumă, atunci se va căsători cu unul sărac.

Un alt obicei prin care fetele tinere, necăsătorite își pot afla alesul este acela de a pune busuioc la  ghizdurile fântânii, iar dacă a doua zi găsesc busuiocul cu promoroacă atunci se vor mărita în acea iarnă.

Prin unele regiuni ale țării se obișnuiește ca fetele să scrie două bilete, unul cu numele lor, altul cu numele băiatului pe care fetele îl gândesc ca soț.  Amândouă biletele le vor pune la culcare sub pernă, iar dimineața bagă mâna sub pernă și vor lua unul dintre ele. Dacă nimeresc biletul cu numele băiatului, atunci se vor căsători cu acesta în acel an, dacă nu, atunci o vor face mai târziu.

O altă tradiție este aceea în care fata sau flăcăul, legați la ochi, se duc până la gardul ocolului și numără parii de la 9 până la 1, adică invers, apoi leagă parul numărul 1 cu un fir de ață roșie. Dimineața se vor duce să îl caute, iar dacă parul e drept atunci soțul va fi frumos, mândru și bogat. Dacă parul are noduri atunci va fi bătrân și arțăgos, iar dacă parul e strâmb atunci va fi urât și pocit ( și aici, o bună ocazie pentru flăcăi de a face glume, ei schimbând noaptea locul firului de ață la un par strâmb și putred).

Mai este și un alt ritual vechi, care ne învață că fata care vrea să afle dacă se va mărita în cursul anului sau în anii viitori, trebuie să meargă în cotețul porcilor sau în grajdul vitelor. Aici rosteaște următoarele cuvinte:  “hui etimp” (anul acesta), “hui atimp” (anul viitor), “hui dincolo deatimp” (al doilea an), de fiecare dată lovind porcul sau vita cu piciorul. Dacă porcul grohotește, iar vita se mișcă la prima strigare atunci fata se mărită în lunile care vin, iar dacă se mișcă la a doua sau la a treia strigare atunci fata se va mărita peste un an sau doi. Dacă se întâmplă să nu se miște, fata va mai avea de așteptat.

Gospodarii așteptau seara ajunului Anului Nou, să vadă cine le intră primul cu urări în gospodărie. Dacă era un baiat, anul se anunța bogat, un an bun.

Cititorilor acestui blog le doresc un an bun, multă sănătate, bunăstare, și numai bine!

LA MULTI ANI!

Referințe: Tudor Pamfilie – “Sărbătorile la români, sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului”. Editura Soccec -București 1914.

Fotografia: Facebook.com

Bocet la moartea mamei

Scoală mamă scoală,

Cu ochii privește,

Cu mâna primește,

Că noi am venit,

Că am auzit,

Că ești călătoare,

Cu roua-n picioare,

Cu gheața-n spinare,

Pe calea cea lungă,

Lungă fără umbră,

Si noi te rugăm,

Cu rugare mare,

Cu strigare tare,

Samă tu să ei,

Sama drumului,

Și să nu apuci,

Către mâna stângă,

Că-i calea nătângă,

Cu bivoli arată,

Cu spini semanată,

Si-s tot mese strânse,

Cu făclii stinse,

Dar tu să-mi apuci,

Către mâna dreaptă,

Că-i calea curată,

Cu boi albi arată,

Cu grâu semănată,

Și cu mese-ntinse,

Cu faclii aprinse.

Referință: Mihai Pop, “Obiceiuri tradiționale românești”, ed. Institutului Național de Cercetări etnologice și dialectologice București 1976.

Crăciunul, origine, tradiții și obiceiuri.

Legenda populară legată de ajunul crăciunului și crăciun spune că atunci când au venit să se înscrie Iosif şi Maria, au cerut mai întâi găzduire lui Moş Ajun; dar el, motivând că este sărac, i-a trimis la fratele lui, Moş Crăciun, un om înstărit. Dar nici el n-a vrut să-i primească. Crăciuneasa însă, fiind mai miloasă, i-a găzduit în grajd; dar Crăciun, văzând aceasta, a tăiat mâinile soţiei sale, dar Domnul a vindecat-o, iar Crăciun, văzând minunea, s-ar fi pocăit. Scriptura spune însă altceva!

Să vedem care sunt cuvintele Scripturii: „Şi a născut pe fiul ei, cel întâi născut, l-a înfăşat în scutece, şi l-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei”(Luca 2:7). E vorba aici de un han ocupat, unde ei nu mai aveau loc. Nu se pomeneşte nici într-un loc, nimic, în Scriptură despre Crăciun, Crăciuneasa şi slugile sale care la urmă, de bucurie, au întins o horă mare. Doar legende şi basme.

Lui Timotei, îi spune apostolul să se ferească de basmele lumeşti şi băbeşti (1 Timotei 4:7). Legenda lui Moş Crăciun mă duce cu gândul la stăpânul casei de poposire din Scriptură, care nu l-a primit pe Mântuitorul. Prin urmare, acest nume nu-mi aduce nici o bucurie.

Iar acum, întrebarea esenţială : Pe cine sărbătorim la 25 Decembrie? Pe Domnul Iisus, pe moş Crăciun, sau pe tine însuţi şi pe semenii tăi? Dacă vom cerceta cu atenţie, vom observa că, după toate probabilităţile, naşterea Domnului nu a avut loc iarna. Oricum, Biblia nu spune nimic despre aceasta.
Nu cred însă că Domnul Isus se întristează dacă îl sărbătorim într-un mod cuviincios, dar El spune în cartea proorocului Isaia capitolul 1 că nu poate suferi să vadă sărbătoarea unită cu nelegiuirea. Moş Crăciun este un intrus! Bine ar fi, ca părinţii să nu mai mintă că  moş Crăciun le aduce daruri, ci să-şi înveţe copiii, că nu moş Crăciun aduce daruri, ci Domnul Isus Hristos, darul cerului pentru noi. La sărbători se fac atâta pregătiri, se aprind atâtea lumini şi artificii dar în sufletul multora este întuneric.

Moș Crăciun, cu o imagine preluată din reclamele de coca-cola, nu are nimic cu sufletul și tradiția populară. Este încă un prilej de a rotunji conturile comercianților, de a face excese alimentare și la băuturile alcoolice.

Insă nu poți sta în calea valului globalizării. Televiziunile au extins practicile, obiceiurile și sărbătorile de împrumut. Au rămas doar colindele, dar și acestea scoase din contextul sacru, tradițional și transformate într-o cortină muzicală care să însoțească excesele alimentare și bahice, într-un decor cu peteală și sclipiciuri pe un brăduț de plastic, Made in China!

Acest articol a fost inspirat de preotul paroh dr. Dumitru Tincu de la biserica domnească Sf.Gheorghe din Hârlău, care a ținut o scurtă cuvântare la vernisajul expoziției de icoane de la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, pe tema icoanelor și colindelor de Crăciun.

Foto: Icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Fotografie de la vernisajul expoziției de icoane a colecționarilor din orașul Hârlău, de la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău.

Despre icoană, simbol și semnificație.

O icoană este în același timp, dar din raportări diferite, un obiect fizic, estetic și simbolic. În absența unui „ochi care privește”, a unui act perceptiv viu, icoana nu are nici un fel de proprietăți. Modul în care se raportează o conștiință la acea icoană activează posibilitatea ei de a fi obiect fizic, obiect emoțional sau obiect simbolic. Doar pentru o
conștiință creștină icoana este un obiect sacru, „imaginea” divinității, în vreme ce pentru un ateu același obiect este un simbol al diferențelor religioase între oameni . Cum arată Gilbert Durand, gândirea simbolică, structurată în jurul obiectului perceptual, tangibil, este o unitate formată din trei elemente: ea este totdeauna indirectă (se referă la ceva, evocă ceva), stă ca prezenţă figurată a transcendenţei (a ceea ce este dincolo de om ca non-uman, divin) şi ca înţelegere epifanică (interpretare a ceva ce apare mijlocit de anumite semne). (C.Aslam și Cornel-Florin Moraru, Curs de filosofia artei: mari orientări tradiţionale şi programe contemporane de analiză, Bucureşti: Editura UNArte 2017, vol.I.

Justificarea sfintelor icoane care, cum vom vedea, înainte de toate este de natură doxologică. ”Noi ne închinăm Domnului Hristos și cinstim pe Maica Domnului și pe sfinți, și prin icoanele care îi reprezintă”.  Această afirmație a părintelui Stăniloae conține sintetic esențialul privitor la îndreptățirea sfintelor icoane. Prin însăși natura lor de obiecte liturgice, ele sunt destinate închinării credincioșilor, închinare îndreptată către persoanele sfinte reprezentate de icoane.

Icoană ca obiect simbolic, datorită functiei sale de mediere între lumea sensibilă si lumea inteligibilă, putem constata că acest caracter intermediar, întelegând icoana ca pe un mediu al dialogului, în cadrul cultului, între om si Dumnezeu. În termeni metaforici, icoana reprezintă o veritabilă fereastră prin care om si Dumnezeu se pot privi fată în față.

Icoana nu trebuie abordată ca obiect artistic în sensul profan al cuvântului. Icoana este un obiect de închinare, deci liturgic si simbolic totodată, nicidecum un obiect estetic. Mai exact, ea nu poate fi abordată după criteriile estetice ale artei profane, funcția ei nefiind aceea de a încânta ochiul ci aceea de a mijloci dialogul credinciosului cu obiectul personal al credinței sale. Prin această afirmatie nu se dorește negarea valorii estetice a icoanei. Se respinge doar tendința de a privi aceste obiecte sfinte ca niște obiecte de artă și ignorând rolul eclezial.

Credinciosii nu se pot închina fără a fi învățati cum să facă acest lucru. Credința este cea care justifică închinarea. Icoana nu este numai un mediu al închinării ci și un obiect cu intenții pedagogice vizibile. Fără a reduce icoana la un simplu instrument al promovării învățăturii de credință, recunoaștem rolul ei eminent de transmitere a ”științei sacre”. Privindu-le, credincioșii beneficiază de toate cunoștințele implicate în vizualizarea.

Prin icoane nu se reflectă doar o esență eternă și infinită, ci o persoană dumnezeiască, care implică o comuniune cu altele, prin fețe omenești care au caracter personal. E o eternitate și o infinitate care ne vorbește și cu care vorbim, cu care suntem în dialog și care-și revarsă eternitatea și infinitatea lor ajutătoare, iubitoare, călăuzitoare, sfințitoare în noi. Eternitatea aceasta ce transpare prin icoane, revărsată în trup ridică si spiritul la viata eternă.

Icoana este parte a spiritulitații credincioșilor creștin-ortodocși. O găsim nu numai locașul de cult. O găsim în colțul răsăritean al locuinței, o găsim în troițele de la drumuri. Icoana însoțește omul de la naștere și până după moarte. Este o prezență a spiritului, a divinitații care ocrotește și purifică. La icoană se adresau rugile, speranțele, bucuriile, supărările, neîmplinirile oamenilor. La icoane puneau cele mai frumos ștergar, se punea busuioc, iar candela de sub icoană era aprinsă la sărbători. Icoana era considerat un loc sigur, potejat de divinitate. In spatele icoanei găseai actele de identitate și actele de proprietate. Să ne amintim scoaterea iconelor din biserici în momente deosebite (seceta, molimă) pentru a aduce o  speranța de izbăvire și de îndreptare.

Pentru credincioși nu conta forma și prețul icoanei. Dacă era sărac, o icoană din carton tipărit cu o imagine sacră era suficientă. Cei avuți aveau icoane pictate, îmbrăcate în argint și aur. Însă pentru ei nu conta doar semnificația sacră, de mijlocitor a relațiilor cu lumea sacră!

Icoana este resfințită de preotul care intră în gospodărie de marile sărbători.

Fotografie din arhiva personală: Icoană din expoziția de icoane a colecționarilor din Hârlău, organizată la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău.

Referințe: Artur Gorovei, “Credinţi şi superstiţii ale poporului român”, editura “Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995.

http://www.doxologia.ro/

La Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, vernisaj de expoziție și concert de colinde.

După cum anunțam pe blogul   http://harlau625.wordpress.com/2013/12/03/in-prag-de-sarbatori-o-invitatie-la-muzeul-viei-si-vinului-din-harlau/ ,   astăzi a avut loc la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, vernisajul unei expoziții de icoane, aparținând unor colecționari din Hârlău,  preot Gheorghe Păltinel, taberei de creație religioasa Sf. Apostol Luca, cercului de pictură al Liceului Tehnologic Hârlău.

Despre importanța și semnificația icoanei a vorbit domnul muzeograf Paul Iancu. Iar despre colinde, istoric, semnificație, conținut, tradiții, a vorbit domnul preot dr. Dumitru Tincu.

Corul Asociației Tinerilor Ortodocși din Hârlău, dirijat de Ștefan Chele au interpretat colinde.

A fost o minunată activitate, organizată foarte bine de Muzeul Viei și Vinului, fiind o premieră, dar și un succes. Cei prezenți au fost încântați atât de expoziția cu icoane de colecție, majoritatea vechi de  peste 100 de ani, cât și de mini concertul de colinde. Aplauzele și felicitările publicului au fost pe deplin meritate.

Iată câteva fotografii de la evenimentul cultural:

Câteva icoane din expoziție.

Publicul în majoritate tineri, admiră exponatele.

Despre icoane, a expus domnul Paul Iancu, muzeograf la Muzeul Viei și Vinului

Despre colinde, a expus preotul paroh al bisericii domnești Sf.Gheorghe, Dr. Dumitru Tincu.

Spiritul Crăciunului a fost amintit de minunate colinde interpretate de corul Tinerilor Ortodocși din Hârlău, un cor de tradiție, pregătit și dirijat de domnul Ștefan Chele, secretar al Asociației Tineretului Ortodox Român – filiala Hârlău http://ator-harlau.blogspot.ro/

Expoziția este deschisă atât în luna decembrie cât și ianuarie. Voi aduce completări cu extrase din presa scrisă și audiovizuală care a participat la eveniment.

http://newspascani.ro/2013/12/vernisaj-de-icoane-si-concert-de-colinde-la-hirlau/

Despre colind, colindă și colindători.

Cuvântul „colind” sau „colindă” provine din latinescul „Calendae” nume ce se dădea vechilor sărbători păgâne de Anul Nou când era obiceiul să se facă urări de belșug și fericire pentru noul an ce începea. De aceea cuvântul „colind” este pus în legătură cu sărbătoarea pagâna „Calendae Ianuarii” și cu urările ce se făceau pentru Anul Nou precum și cu împărțirea darurilor de unde avem și noi obiceiul să împărțim copiilor colindatori daruri precum: colăcei, cunoscuți sub numele de colindeți sau bolindeți în unele părți ale țării, fiind făcuți din grâu proaspat măcinat.

Obiceiul colindelor este preluat de la romani care sărbătoreau în aceasta perioada „Nasterea Soarelui” deoarece în aceasta perioada a ierni soarele atinge punctul sau cel mai jos in emisfera nordică, solstițiul de iarnă.

Cu ocazia acestei sărbători timp de 6 zile un grup de colindatori formați din bărbați și băieți, trecea pe la fiecare casă pentru a aduce vestea cea buna formând un cerc în timp ce cântau colindele (imitau discul solar). La capătul celor 6 zile colindătorii realizau un cerc în jurul întregii comunități, principala motivație a obiceiului fiind aceea de protecție, caruia i s-a impus sensul binecuvantării și cel al Nașterii Domnului.

Colindatul este obiceiul cel mai bine păstrat . Cu colindatul umbla copiii, flacăii, iar în unele sate chiar și bărbații însurați: copiii merg ziua cu colindul, până la apusul soarelui merg flacăii, iar noaptea bărbații.

Colindele poartă prin veacuri cuvântul tainic al Nașterii Sfinte. Ele sunt o sinteză a spiritului creator și religios al poporului roman.

Bucuria colindului este nemărginită. De cum se lasă seara, copiii se adună și pornesc să colinde. Chiar dacă ninge sau este ger de crapă pietrele, micuții se adună în cete și pornesc pe ulițele satului ca să vestească Nașterea Mântuitorului. Așa se obișnuiește de sute de ani, ca la Crăciun să se meargă cu colindul după un anumit ritual. Bunicii își poartă nepoții în cârcă și nu uită să ia cu ei și un băț ca să își facă drum prin zăpadă și să se apere de câini. Inainte să plece de acasă copiii primesc trăistuțe din pânză în care pun nucile, colacii, covrigii și merele primite de la gazde.

Gazdele care își primesc colindătorii își deschid atât porțile sufletului, cât și porțile caselor din care ne îmbie un miros dulce de mere, colaci calzi și bomboane… precum și mirosul bradului proaspăt împodobit.

Colinda a reușit să se păstreze până în zilele noastre, marcând din Ajun și până în a treia zi de Crăciun viața spirituală a comunității.

Se spune ca la Crăciun cerurile sunt deschise, Dumnezeu aude rugăciunea omului bun, aude sufletul curat care este purificat în timpul postului, iar acum are dreptul de a-i cere lui Dumnezeu iertare pentru munca lui și sprijin pentru îndeplinirea dorințelor.

In timp ce feciorii intonează colindele. Colinde precum: „Steaua sus răsare”, „Trei magi de la rasarit”, „O ce veste minunata”, „O brad frumos”, „Florile dalbe”, „Buna dimineața la Moș Ajun”, sunt colinde care amintesc de nașterea Domnului și de bucuria omenirii la auzirea veștii.

Poate ne întrebăm de ce în colinde se amintește de “Florile Dalbe” în miez de iarnă? Mai de mult la sate , de Sf.Andrei se lua o creangă de măr, se ducea în casă și se punea într-un vas cu apă. Această creangă înflorește până la Crăciun, și cu ea se mergea la colindat.

Colindatul atât la sat cât și la oraș a rămas o sărbătoare a comunității, a copiilor și tinerilor care colindă ca și a celor care primesc colindători, răsplătindu-i cu daruri și contribuind astfel la păstrarea datinilor străvechi. Colindele au devenit mai mult laice, uitându-se de semnificațiile sacre ale acesteia.

În satul tradițional se colinda, și se mai colindă, fiecare casă din sat. Gazda casei colindate este întrebată dacă primește colinda. Cei care nu primeau colinda, li se adesau strigături batjocoritoare.

Ceata de colindători, cânta întâi colinda la ușă sau fereastră, colindele care vesteau sărbătoarea, apoi se cîntau în casa gospodarului colinda cea mare și la cererea gospodarului sau din inițiativa cetei alte două colinde. Colinda se cânta la unison de întreaga ceată de colindători.

Colindătorii erau așteptați cu daruri. În satul tradințional, darurile erau așezate pe masă: colaci frumos împodobiți, carne afumată, cârnați, rachiu sau vin, fuior și bani. După  terminarea colindei, se ura pentru fiecare dar în parte, iar la sfârșit se mulțumea gazdei cu formule tradiționale. Colindătorii erau cinstiți cu băutură și mâncare.

În unele locuri, era obiceiul de a a juca acolo unde erau fete de măritat și era loc mai mult. Fetele erau cele care întâmpinau ceata de colindători. Pe ulița satului de la o casă la alta, ceata   se deplasa cu cântece și strigături.

Colinda este cântată pe melodii deja consacrate, mediatizate intens de mass-media. Versurile au un conținut religios dar și laic.  Colindele de sorginte maramureșană, dar și anglo-americane, au înlocuit vechile colinde tradiționale din Moldova. Și așa, seara de Crăciun a rămas o sărbătoare de familie, bradul împodobit, colindele, masa bogată în jurul căreia se adună cei dragi, aduc bucurie în casă.

Nu mai spun de felicitările tip găsite pe internet, transmise pe Facebook, pe Yahoo, pe SMS și alte situri de socializare, care tind să înlocuiască urările străvechi,  chiar acele vederi și cărți poștale cu urări scrise de mână, de la cei dragi din țară și mai ales din străinătate.

UN CRĂCIUN FERICIT TUTUROR!

Referințe: Mihai Pop, „Obiceiuri tradiționale românești”,  București 1976, p.36-39.

Sfântul Nicolae, tradiții și obiceiuri.

Sf. Nicolae, considerat ca unul din cei mai importanți sfinți de către popor, este personificat ca fiind un bătrân înțelept și darnic. Se credea că sfântul Neculai este al doilea sfânt făcut de Dumnezeu, și că stă alături de Părintele Ceresc, în stânga lui. In noaptea de Sf.Vasile, Dumnezeu și Sf.Nicolae se arată lumii în lumină mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori.

Denumirea populară a sărbatorii este Sfântul Neculai, Moș Neculai, Sân Nicoară însă am gasit și denumirea de Crăciunul Copiilor.

Tradițiiile și obiceiurile de altă dată, erau rezultatul îmbinării unor obiceiuri păgâne, o divinitate a pământului și a apelor și a credinței creștin – ortodoxe.

Moș Nicolae, apare sub ipostaza unui bătrân cu barba albă,  care aduce zăpada.

Dacă de Sf. Nicolae, pământul nu este acoperit de zăpadă, se spunea că Moșul a întinerit și prevestea o iarnă lungă și grea. Dacă este zăpadă, iarna va fi scurtă și blândă.

Prezența lui Moș Neculai (Nicolae) este legată și de ciclul solar. Se credea că Soarele, supărat de toate răutățile de pe Pământ, ar vrea să fugă de pe cer. Insă poarta de la apus este bine păzită de Moș Nicolae iar cea de la răsărit de Sân Toader. Oamenii cred că o dată și o dată, Soarele tot va scăpa și atunci va răsări de la apus și va apune la răsărit. Atunci va fi sfârșitul lumii.

O altă ipostază a Sf. Nicolae, este acela de patron și ocrotitor al celor care călătoresc pe ape. Este venerat în această ipostază de populația de pe malul apelor mari, a Marii Negre și Dunării însă și de plutașii de pe Bistrița de altă dată. Moș Nicolae, este stâpân peste ape, podar mare, călăuză și sprijin pentru navigatori, a tuturora celor care își câștigă pâinea cea de toate zilele pe ape. Se crede că Moș Nicolae, a fost corabier, negustor de pește. El a mijlocit pe lângă Dumnezeu, învierea multor oameni înecați. A protejat și a salvat de la nenorocire corabiile cu creștini. Iar sufletul celor înecați este îndrumat de Moș, spre rai sau spre iad, după cum au trait și păcatuit.

Moș Neculai, este văzut în tradiția populară ca fiind dătător de bogație, de noroc. Este invocat de tinerele fete sărace pentru a căpăta zestre. Legenda spune că Moș Neculai, a dăruit la trei surori sărace câte o pungă cu galbeni pentru a-și face zestre, ca să se poată mărita și să nu cadă în păcatul curviei (prostituției).

O parte din coliva de la praznicul care se făcea de 6 decembrie, era păstrată de fetele mari la icoane. In seară dinspre Anul Nou, era pusă pe o masă dinaintea unei oglinzi, și făcând un anume ritual, se credea că le va apărea imaginea ursitului.

Drept mulțumire că Moșul a ajutat perechile de tineri să se căsătorească, la cununie își aleg cel mai adesea ca patron pe Sf. Nicolae. Acesta  va ocroti familia și gospodăria tinerilor căsătoriți.

De Sf. Nicolae, oamenii se simțeau datori să fie darnici cu cei apropiați, să dea dovadă de generozitate. Faptul că se pun mici daruri în încălțăminte , simbolizează pășirea în necunoscutul unui nou an ce stă să vină!

Este obiceiul ca de Sf.Nicolae, în seara de ajun, copiii să primească daruri, însă condiționate! Moșul face daruri doar copiilor care au un comportament bun, sunt cuminți, care își respectă, ajută părinții și în timpurile noastre, au rezultate bune la învățătură, existând și alternativa unei vărguțe de alun! (In timpurile noastre și asta împodobită și vopsită!)

Poate nu v-ar veni să credeți, însă Sf. Nicolae este invocat și respectat și de cei certați cu legea. Se crede că sfântul, înainte de a se călugări, a fost cam bețiv și mai marele unei cete de hoți. De aici credința celor cu astfel de îndeletniciri că Sfântul Nicolae îi va ajuta în fărdelegile lor.

Obiceiul punerii de daruri în ciorapi și încălțări este destul de nou, fiind de origine celtă și uzitată mai ales în vestul Europei, însă a prins și la români, ca multe alte obiceiuri împrumutate.

Astăzi, Sf. Nicolae, este sărbătorit doar ca momentul când se dau daruri în încălțăminte, fiind uitate semnificațiile magice de aducător al zăpezilor, patron al marinarilor, de aducător de noroc pentru fetele de măritat, de ocrotitor al celor săraci și nevoiași. A rămas doar obiceiul laic, care este folosit intens în scop mercantil de comercianți, ce au găsit un alt prilej de a câștiga.

Cum Sf. Nicolae, este patronul multor români care-i poartă numele, să facem urarea de LA MULȚI ANI!  Sănătate, fericire personală și familiilor lor, de prosperitate, tuturora celora care poartă numele de Nicolae, Neculai, Nicoleta și alte zeci de derivate ale acestui nume.

 

De Sf. Nicolae, este hramul bisericii din Muntenii Hârlăului.

Referințe:

Artur Gorovei, “Credinţi şi superstiţii ale poporului român”, editura “Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995.

Tudor Pamfilie – “Sărbătorile la români, sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului”. Editura Socec -București 1914.

Marcel Lutic, “Timpul sacru – Sărbătorile de altădată”, editura Fundației Academice AXIS, Iași 2006