Un sfârșit de toamnă mohorâtă, destul de rece însă fără zăpadă, anul acesta se pare că iarna va veni abia în decembrie. La Clubul copiilor din Hârlău (prefer să-i spun așa), este cald, forfota și glasurilor copiilor este atât de familiară că în fiecare an, din cei 10 ani de la inițierea proiectului, la care am fost nelipsit. Da, în acest an sunt 10 ani de la premiera acestui proiect educativ ” Obiceiuri și tradiții la români”, organizat de Școala Gimnazială Petru Rareș” din Hârlău, organizat de profesorii Rugină Tereza, Onofrei Gabriela, Munteanu Mirela.
Primul lucru care atrage atenția la intrarea în sala de spectacole este o expoziție de etnografie cu articole frumos și cu gust aranjate, articole de o certă valoare, aduse de părinții și bunicii elevilor și o expoziție de fotografii, cercetate cu atenție de elevii mai mari, de părinți și copiii. Este o carte deschisă cu pagini de pe parcursul a 10 ani, unde copii se văd cum arătau la prima apariție pe scenă și până în ziua de astăzi. Copiii mai mici și-au descoperit frații și surorile care acum sunt elevi la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Hârlău sau la Liceul tehnologic, alții sunt plecați la facultăți sau în lumea largă. Este ceva impresionant să vezi părinți care-și descoperă copiii așa cum arătau cu ani în urmă.
Nu-i pot uita pe cei doi prezentatori care după aprecierea mea și-au făcut datoria, aveau costume foarte frumoase, așa că i-am fotografiat.
Au participant la concursul de prezentare a costumelor, dar și de interpretare, soliști vocali, grupuri vocale, formații de dansuri, de obiceiuri și tradiții populare, următoarele școli:
Școala Gimnazială „Petru Rareș” din Hârlău, Școala Gimnazială Pârcovaci, Grădinița cu Program Prelungit Hârlău, Colegiul Național „Ștefan cel Mare” Hârlău, Liceul Tehnologic Hârlău, Școala Gimnazială Deleni, palatul Copiilor Iași – structura Clubul Copiilor Hârlău., Școala Slobozia, Școala Gimnazială Sticlăria. Posibil să fi fost și alte școli, că nu am stat până la sfârșitul activității.
Am apreciat organizarea activității, dar și modul de prezentare a copiilor. Costumele populare frumoase, autentice în majoritatea.
Este de apreciat și efortul părinților care urmăreau cu emoție evoluția pe scenă a copiilor. Aceștia au făcut un efort apreciabil pentru a asigura copiilor costume frumoase. Organizatorii au oferit copiilor dulciuri.
A fost o zi minunată pe care cei participanți nu o vor uita. Mă întrebam de ce nu sunt aplauze intense în sală. Este greu să faci fotografii sau să filmezi și să și aplauzi. A fost cred, cea mai filmată sau fotografiată ediție! Amintiri și materiale foto, video, pentru bunici și rudele de departe.
Felicitări organizatorilor și de ce nu, la mulți ani, cu ediții la fel de reușite!
Grâul a fost dintotdeauna considerat unul din cele mai importante elemente în istoria omenirii. Ţăranul român îl considera sacru, la fel ca toate produsele obţinute din grâu: pâinea, colacii, paştile, prescura.
Este cunoscut faptul că încă din cele mai vechi tmpuri, omul a asociat grâul cu Dumnezeu. „Se considera că grâul este planta pe care Dumnezeu a gândit-o pentru om şi ca atare ea îl reprezenta pe EL. Chiar şi în epocile precreştine, pâinea era asociată cu divinitatea supremă în multe cazuri fiind simbolul acesteia. Pentru creştini pâinea devine sacră şi invocată zilnic în rugăciunea şi mai ales identificată cu Cristos încă din biserica originară: , spune Janeta Ciocan, muzeograf la Muzeul de tografie ş Artă Populară din Baia Mare.
Grâul, prezent în toate ciclurile vieţii ţăranului Ea mai arată că numeroase obiceiuri din ciclul vieţii subliniază importanţa grâului în viaţa ţăraului. „Putem afirma că în comunităţile tradiţionale omul era însoţit de grâu pe tot parcursul vieţii – de la leagăn la mormânt. Grâul adus în casă după seceriş, se punea pe masă însoţit de versuri care subliniază tocmai rolul său de apărător împotriva relelor şi aducător de prosperitate. Am putea afirma că el era prezent în viaţa pruncului încă înainte de naştere, pentru că femeia înărcinată purta boabe de grâu în sân pentru ca pruncul să fie puternic. La naştere grâul era nelipsit de pe masa ursitoarelor, care numai aşa puteau fi îmbunate pentru a ursi de bine noului născut. În leagănul pruncilor se puneau boabe de grâu cu credinţa că acestea îl vor face sănătos, muncitor şi bogat”, mai explică ea.
Acestea însă nu sunt singurele aspecte care marchează importanţa grâului în viaţa omului de la sat. Şi fetele de măritat foloseau grâul în anumite ritualuri pentru a-şi vedea ursitul, dar era folosit şi în ritualul nunţii, unde avea un rol deosebit. „Spicul de grâu este nelipsit din steagul cetelor de chemători, iar tinerii căsătoriţi sunt primiţi în casa părintească atunci când se întorc de la biserică cu grâu, ca să fie la fel de puternici ca el şi mai ales urmaşi lor şi averea să sporească precum grâul. Dacă omul s-a născut cu grâul lângă el, şi în moarte grâul este cel care-l însoţeşte. Lumânarea mortului era aşezată într-un vas cu grâu, iar în sicriul bărbaţilor se punea grâu şi ţărână pentru a nu le fi dor de lucrul lăsat”, mai arată Janeta Ciocan.
Purificarea femeilor înainte de prepararea pâinii: restricţii alimentare şi sexuale Toate acestea, mai spune ea, au făcut ca procesul de fabricare a pâinii în sine să fie considerat un act sacru. ”Femeile erau singurele care puteau participa la acest proces. Ele se supuneau unor interdicţii sexuale şi alimentare cu câteva zile înainte de a face pâine. Purificarea se făcea atât pentru suflet prin rugăciuni cât şi pentru trup care era spălat şi îmbrăcat cu haine curate, cel mai important fiind schimbarea învelitorii capului. Procesul producerii pâinii începea dimineaţa foarte devreme cu cernutul făinii, cu frământatul aluatului, dospitul şi apoi coptul. Bărbaţii se ţineau cât mai departe mai ales de primele faze. Rolul lor era acela de a face focul, dar apoi se retrăgeau din preajma cuptorului”, mai explică muzeografa. Despre produsele obţinute din grîu, pâine, colaci, prescură etc, ea mai spune că aveau atât funcţii sociale, cât şi rituale. „În satele din nordul României, tradiţia preparării pâinii binecuvântate este vie şi azi. Prescura, pâinea rituală care însoţeşte toate evenimentele din viaţa omului este întâlnită mai ales în duminicile în care se face pomenirea morţilor şi nelipsită în Sărbătoarea Paştilor”, mai spune ea. De asemenea, prescura este prezentă la fiecare liturghie, unde alături de apa sfinţită devine materia unde alături de apa sfinţită devine materia primă din care preotul pregăteşte Sfânta Împărtăşanie, cunoscută încă din biserica primară.
Masă împodobită cu pâine, grâu și vin pentru slujba de vecernie din 7 noiembrie 2019 la biserică în ajunul hramului Sf.Mihail și Gavriil din Maxut, comuna Deleni, Județul Iași.
Dealtfel, pecetluirea pâinii sacre era unul din cele trei simboluri, alături de cruce şi peşte, care îi reprezenta pe creştini încă de la începuturi. Pentru înscrierea slovelor pe pâine se foloseşte în lumea satului românesc, un obiect din lemn numit pecetar, pristornic sau prescurnicer. „În satele Maramureşului, pecetarul sau prescurnicerul se găsea în aproape toate gospodăriile, dar nu oricine îl putea atinge. Aceasta o făcea doar femeile bătrâne din casă, de obicei văduve, socotite a fi „curate”. Pentru prescurile care se făceau pentru biserică preotul, alegea o femeie din sat pe acelaşi principiu. Respectiva femeie trebuia să fi avut o viaţă ce putea fi un exemplu pentru toţi membri comunităţii. Ea nu trebuia să fie neapărat bătrână, putea fi doar văduvă, fără însă a avea viaţă sexuală, respectând astfel sacramentul tainei cununiei şi de asemenea să fie un exemplu în toate pentru membrii comunităţii”, mai arată muzeografa. Potrivit acesteia, pecetarul, deşi poate părea un minuscul obiect ce îndeplinea un ritual cerut de către biserică, ţăranul român a făcut din el operă de artă. „Pe acest obiect ce nu depăşeşte, de cele mai multe ori câţiva centimetri întâlnim întreaga simbolistică a caselor sau a vestitelor porţi maramureşene. Iată un motiv pentru care muzeele şi nu numai, s-au străduit să le adune în colecţiile sale. În Maramureş se cunosc două colecţii, deosebit de valoroase, cea a dr. Victor Pop din Sighetu Marmaţiei, aflată azi în Muzeul Etnografic din acelaşi oraş şi cea a preotului Mircea Antal din Breb aflată azi în Muzeul Etnografic din Baia Mare”, completează muzeografa Janeta Ciocan.
Sâmbătă, 2 noiembrie (2019), Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea morților. Pomenirea din aceasta zi, este cunoscută și sub denumirea de Moșii de toamnă. De ce facem pomenire mortilor?
Biserica ii numește pe cei trecuți in viața de dincolo „adormiti”, termen care are întelesul de stare din care te poți trezi. Ea nu vorbește de trecere într-o stare de neființă, ci de trecere dintr-un mod de existență in alt mod de existență. Hristos ii va dărui cuvantului „adormit”, întelesul care îl asociază cu învierea. Cand Mantuitorul ajunge in casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: „Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).
Potrivit Sfintei Scripturi, după moarte urmează Judecata particulara, în urma careia omul ajunge sa se impartaseasca fie de fericire, fie de suferință, stari date de modul vietuirii pe pamant (unit cu Dumnezeu sau desparțit de El). Aceste stari nu sunt definitive, ele dureaza pana la Judecata Universală, cand va avea loc învierea întregului neam omenesc și cand vor avea loc hotărârile finale legate de starea de fericire sau suferință. Noi ortodocsii ne rugăm pentru cei morți, pentru ca avem credința ca prin rugaciunile noastre, sufletul pentru care ne rugăm va ajunge la Judecata universală, într-o stare mai buna decat aceea cu care s-a despărțit de trup, scrie Crestinortodox.ro.
Pomenirile celor dragi înseamnă, firește, să te rogi pentru ei. Să dăruiești celor săraci pentru cei de care te-ai despărțit cu durere. Să-i evoci nu doar în lăcașul Domnului, dacă nu poți ajunge acolo, ci oriunde te afli, căutându-i cu gândul în lumea lor care mâine va fi și lumea ta. Ca atare e păcat ca măcar azi, în zi de pomenire, să nu te gândești la ei, cu o rugăciune, cu o lacrimă, cu un gând bun.
Etnografie si folclor in zona Hârlău 