Spectator la un Festival Folcloric.

Ziua de 27 aprilie 2014, vă rămâne mult timp în memoria locuitorilor orașului Hârlău. Spectacolul folcloric oferit de primărie și consiliul local a fost unul deosebit, ce a încheiat cele trei zile ale Zilelor orașului.

Spectacolul folcloric a fost și un moment de marcare a celor 630 de ani de la prima atestare documentară a orașului (1 mai 1384).

Pe scenă, au urcat rând pe rând formații de amatori și de profesioniști, cu un repertoriu cunoscut dar și în premieră pe o scenă din orașul Hârlău.

Ca de obicei, și-a dat concursul și formația de dansuri a Clubului Copiilor din Hârlău, pregătită de profesor Botez Rodica. Am remarcat și soliștii vocali. Copii talentați din cadrul Colegiului Național „Stefan cel Mare”,  Școlilor Gimnaziale din Hârlău și din Pârcovaci, care promit, dacă vor continua activitatea, să devină interpreți valoroși al folclorului din zona Hărlăului cum ar fi:  Irina Grumeza, Sara Mihalache, George Chiurlea, Ioana Șalaru, Maria Scripcariu, Casian Fotea ( un tânăr talentat cu care m-am întîlnit și la o activitate folclorică la Feredeni (Deleni), Yasmina Gabriela Buznea.

Pe scena, a urmat ansamblul Casei de Cultură din Hărlău. Ansamblul are două formații de dansuri: una de copii și una de tineri consacrați, cunoscuți spectatorilor din Hârlău și din alte zeci de localități din județul Iași și din țară. Coregrafia spectacolului este semnată de Angela Pascaru. Formațiile de dansuri, soliștii vocali, au oferit un frumos spectacol sutelor de spectatori prezenți la spectacol. Mai multe despre componența ansamblului, repertoriul, istoric, fotografii și videoclipuri găsiți pe blogul Casei de Cultură Hârlău   http://casadeculturahirlau.wordpress.com/

O prezență care începe să devină obișnuită, este a Căminului Cultural din Pârcovaci. Fanfara și formația de dansuri a făcut să tresalte inima celor mai în vârstă, care își amintesc cu nostalgie de „banta” din Pârcovaci, fanfara țărănească, nelipsită de la spectacolele folclorice și care pot spune, fără să greșesc, că rivaliza cu cele mai renumite fanfare din Moldova. Observ că de la un spectacol la altul, fanfara își mărește numărul de instrumentiști și adaugă mereu alte cântece în repertoriu. Am observat și mulți tineri instrumentiști.

Și formația de dansuri a venit în fața publicului cu jocuri noi, cu mulți tineri și cu un repertoriu bine pregătit . Este meritul domnului profesor Ioan Ciobanu, animatorul, coordonatorul și de ce nu,  sufletul acestei formații. Imi vine greu  să cred că în perioada următoare, va veni, o persoană cu atâta drag de folclor, care să ducă mai departe tradiția de peste 100 de ani a fanfarei, formației de dansuri, a Căminului Cultural din Pârcovaci.

Interesul publicului pentru spectacolul folcloric, a ajuns la cotele cele mai ridicate, o dată cu urcarea pe scenă a formației profesioniste „Rapsozii Botoșanilor”, o formație de top, cum nu prea vezi pe o scenă din Hârlău.

Spectacolul oferit de orchestra condusă de Ciprian Potoroacă a fost de zile mari. Au urcat pe scenă soliști vocali și instrumentiști cu melodii îndrăgite de public, folclor de pe valea Prutului.

Despre soliști și orchestră găsiți date, fotografii pe pagina web a orchestrei   http://www.rapsoziibotosanilor.ro/

Vremea frumoasă, formațiile de pe scenă au scos în stradă peste 1000 de spectatori care au urmărit un spectacol de zile mari cum poți vedea (din păcate) o dată-n an!

Apreciez că spectacolul folcloric a fost reușit, o încântare pentru cei prezenți care au aplaudat și ovaționat formațiile care au urcat pe scenă.

Câșlegii de primăvară

De la Înălțare (29 mai), până la intrarea în Postul Sfinților apostoli Petru și Pavel (16 iunie), este perioada câșlegilor de primăvară. In această perioadă în prepararea mâncărurilor se folosesc cu precădere verdețurile din grădină.

In alimentație intră zerul de oaie și jântuitul, cu care se acresc sorghiturile, care înlocuiesc borșul de putină.

Cașul proaspăt de oaie, laptele de vacă, brânza și smântâna sunt folosite zilnic, în combinație cu legumele de sezon.

Se dau dezlegari la pește în această perioadă, deci nici peștele nu lipsește din alimentație.

Pâinea, mămăliga sunt nelipsite de pe masa. Se fac plăcinte, alivenci.

In sâmbăta dinaintea Duminicii Mari se serbează pomenirea morților, moșii de vară pentru pomenirea morților. Pentru moșii de vară gospodinele coc plăcinte care se dau de pomană pentru sufletul morților, al cărui sălaș este sub pământ.

Pe un ștergar se așează plăcintele, o strachină cu lapte cu tocmagi, o lingură de lemn, o ulcică de lut cu vin sau apă îndulcită cu miere (pentru copii), cireșe de mai, și o lumânare din  ceară.

Persoana care dă moșii și cea care primește îngenunghiază lângă ștergar cu ofrandă, ținând cu mâna, în chip simbolic ofranda, pentru a realiza transmiterea între cel care oferă și cel care primește, în timp ce ofranda rămâne pe pământ . făcând astfel legătura cu lumea morților.

In zona Poiana, Deleni, Feredeni din județul Iași, este obiceiul de a se decora cu var vasele pentru ofrandă. Acest decor efemer amintea de morții pentru care se face pomenirea  și de efemeritatea vieții pe pământ, de frumusețea trecută a pământului, pe care ei, cei decedați, au fost trecători.

In alte zone, cum ar fi Mihailenii , Dersca din județul vecin, Botoșani, cei care făceau pomenire comandau direct meșterului olar textul care să fie scris pe vasele de lut,  pentru ofranda de pomenire, numele mortului. In ziua de Rusalii (Duminica Mare) se fac la biserică pomeniri cu plăcinte, cozonaci și borș de miel.

Cine mai are în butoaiele din zemnic sau pivniță vin, îl consumă în Duminica Mare.

In credinţa creştină, Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh, cunoscută şi Duminica Mare sau Rusaliile, este sărbătorită  la 50 de zile după Învierea Domnului.

Este una dintre cele mai vechi sărbători ale creştinătăţii și are loc în 2014 în zilele de 8 și 9 iunie. Este sărbătoarea anuală a pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, eveniment cu care se încheie descoperirea faţă de lume şi de creaţie a lui Dumnezeu, Ea cade totdeauna la 10 zile după Înalţare sau la 50 de zile după Paşti, când a avut loc evenimentul sărbătorit.

Referințe :

S.Fl.Marianu Inmormântarea la români – Editura Academiei Române – 1892 București

 

Armindeni

La 1 Mai românii sărbătoresc „Armindenul”, simbol al vegetației, care proteja recoltele și animalele.  Acestei zile i se mai spune și „ziua pelinului” sau „ziua bețivilor” și semnifică începutul verii. Armindenul se serbează pentru rodul pământului, ca să nu bată grindina, împotriva dăunătorilor, pentru sănătatea vitelor, vinul bun, oamenii sănătoși, prin petreceri la iarba verde, unde se mănâncă miel și caș și se bea vin roșu cu pelin.

Vinul pelin.

Dimineața oamenii se spăla cu roua (de sănătate). Tradiția spune că acum se pun ramuri verzi la porți, pentru noroc și belșug; la casele cu fete se pun puieți de mesteceni în fața porții. Armindenul simbolizează vechiul zeu al vegetației care proteja recoltele și  animalele. Cu o zi înainte, se aduce din pădure o ramură verde sau un pom curățat, iar de 1 Mai se pune în fața casei, unde se lasă până la seceriș, când se pune în focul cu care se coace pâinea din grâul cel nou. In aceasta dimineața se împodobesc cu ramuri verzi stâlpii porților și caselor, dar și intrările în adăposturile vitelor, pentru ca oameni și animale, deopotriva, să fie protejați de forțele distrugătoare ale spiritelor malefice.

Se spune ca în ajunul acestei zile, pentru ca viforul și grindina să nu se abată asupra satului, femeile nu lucrează nici în casa, nici pe câmp. In satele din Banat, Armindenul se pune la casele oamenilor harnici și ale fetelor de măritat. Creanga verde o așează feciorii noaptea, fără sa fie văzuți. Cei la casa cărora s-a pus Arminden trebuie să îi caute pe feciorii care   l-au pus și să le dea de băut.

Rolul Armindenului este apotropaic (superstiția apărării împotriva duhurilor rele  n.n.), dar ne amintește și de prigonirea lui Iisus, crezându-se că, atunci când Irod omora copiii, a pus câte o ramura verde la poartă de unde ar fi început măcelul în ziua următoare. Insă, a doua zi, au apărut ramuri verzi la toate casele, iar Irod n-a mai știut unde să-l caute pe Iisus. Pentru ca în aceasta zi se sărbătorește și „ziua boilor”, aceștia nu se folosesc la muncile câmpului, nerespectarea acestei reguli atrăgând după sine moartea animalelor sau îmbolnăvirea oamenilor.

Primăvara

De ziua Armindeni, pelinul se poarta la pălărie, la brâu sau în sân, se pune la icoana, la fereastră, în așternuturi și sub prag. Pelinul este o planta magica, apotropaica, folosită frecvent în farmacopeea populară. Cules de descântătoare la date și ore bine definite, în locuri tainice și într-un cadru ritualic consacrat, pelinul vindeca frigurile, durerile de stomac, de cap, de măsele, tusea, umflaturile, bolile de ochi, precum și stări ce nu pot fi explicate precum “luatul din Calus’ sau “luatul din Rusalii’. Fermecătoarele fac din el mături pentru a le folosi la “vrăjile de întors ursitul” și de “alungat boala”. Acesta nu trebuie confundat cu “pelinul-de-mături’, numit și “pelinul-de-pureci’ sau “pelin-prost”, din care oamenii fac mături pentru a-și mătura casele.

In ziua de Arminden se organizează petreceri (cu lăutari) la pădure, se frige miel, se bea pelin sau vin roșu, pentru schimbarea sângelui și apărarea de boli. La întoarcerea în sat, bărbații își pun liliac sau flori de pelin la pălării.

Joc de armindeni

Intr-o veche carte, de acum 40 de ani, am găsit o rețetă de făcut vin pelin acasă.

Vinul pelin este foarte vechi în țara noastră, și este considerată o băutură autohtonă.

Se cunosc patru sortimente de vin pelin: sec, demisec, dulce și pelin de mai.

Este un bun aperitiv, care se poate consuma înainte de masă sau pe timpul mesei. Vinul pelin trebuie să aibă o culoare porfirie.

Deci se culeg plantele necesare cât sunt în floare și se usucă la loc răcoros, uscat. La 10 litrii de vin pelin se folosesc 25 grame de plante și alte mirodenii aromate care se macerează.

Pentru pelinul de mai se pregătește întâi maceratul folosind următoarele plante:

floare de pelin = 20 grame, pelinița = 5 grame, sămânță de coriandru = 2 grame, cuișoare = 2 grame, rădăcină de iris = 2 grame, scorțișoară = 5 grame, gutui = 1 bucată.

Toate aceste ingrediente se mărunțesc și pun la macerat într-o sticlă. Se toarnă spirt (alcool rafinat) la 45 de grade sau rachiu de vin, care se acoperă cât un lat de palmă.

Se lasă la macerat 4-6 zile, timp în care se agită și se completează cu alcool rafinat dacă scade. După 6 zile, se scurge printr-o sită conținutul maceratului, presând ușor plantele. Ce rezultă se toarnă peste 10 litrii de vin.

Refrințe: Artur Gorovei – Credințe și superstiții ale poporului român Ed. Leipzig –Gerold & Com. 1915

S.Teodorescu, Maria Hacighianu – Băuturi și preparate din fructe- Editura Agrosilvica 1968 – București

Pomenirea morților, în prima zi după Înviere.

În Moldova, poate mai mult decât în alte  regiuni ale ţării, cultul morţilor are rădăcini adânci în tradiţia populară. Nu cred să existe familie care să nu facă măcar o pomenire la biserică într-una din sâmbetele din Postul Mare, rânduite tocmai pentru aceste slujbe speciale. Aşa cum n-ar trebui să existe mormânt necurăţat şi nepregătit pentru sărbătoarea Învierii.

Pomenirea celor adormiţi este considerată ca fiind o datorie de suflet a fiecărui creştin. De aceea în Postul Mare, mai mult ca oricând, această datorie este respectată cu sfinţenie. Aducerea aminte, pomenirea lor în rugăciune constituie un prilej de comuniune, de legătură spirituală cu cei răposaţi. „Pentru noi cei care suntem aici, cei care au plecat sunt totdeauna în dragostea noastră. Ei sunt pentru început durere, pentru totdeauna sunt un dor, dar Mântuitorul ne spune că ne vom întâlni cu ei”. Ei, bine, până la această întâlnire, noi ne putem întâlni cu cei care au plecat, în rugăciune.

În tradiţia populară, legat de perioada Paştilor, trei aspecte erau foarte clare: cerurile sunt deschise, Dumnezeu îţi ascultă şi îţi îndeplineşte orice rugăminte, iar sufletele celor adormiţi se întorc la casele de unde au plecat. „Tocmai de aceea, mai ales în sate, există şi acum credinţa că trebuie să dai de pomană, de sufletul celui adormit, ceva din ce-i plăcea acestuia în timpul vieţii. De asemenea, e bine să dai ceva făcut de mâna ta în casă, o plăcintă sau un colăcel, din făina de grâu cea mai bună. Pentru că în popor există convingerea că pe fiecare bob de grâu este chipul lui Hristos. Oamenii au chiar şi o vorbă: „Unde dai, Dumnezeu îţi dă şi înmulţeşte”.

Având și eu, părinții răposați și care-și dorm somnul de veci în cimitirul Maxut, am fost astăzi să le aduc un omagiu, să ascult la mormânt slujba de pomenire a preotului și să dăm de pomană din bunătățile  care se pun pe masa de Paște.

Cimitirul era plin de lume. Poate și vremea frumoasă și călduroasă a îndemnat lumea să vină la cimitir.

Mi-a plăcut familia care a pus direct pe mormântul proaspăt ofrandele pentru persoana dragă,  plecată la ceruri! Această practică este veche, a se vedea și fotografia de mai sus. Se considera că legătura dintre ofrandele oferite și mormânt este directă, bucatele și băutura oferite, sunt din partea persoanei plecate la Domnul.

Sărbătorile pascale. Tradiții și obiceiuri.

Perioada pascală este perioada de 40 de zile, cuprinsă între Paște (Învierea Domnului) și Înălțare. Paștele  cea mai mare sărbătoare ortodoxă, este sărbătorit cu mult fast, fiind mai ales o sărbătoare de familie. Pregătirile de Paște durează mai multe săptămâni: Se văruiesc casa, acareturile, se spală rufele și hainele de peste iarnă, se curăță grădina, curtea și mai ales se pregătesc alimentele necesare bucatelor de sărbătoare.

Tot în pregătirea pentru sărbătoarea de Paște intră și pregătirea sufletească, duhovnicească. Oamenii țin post, se spovedesc și se împărtășesc. Oricât de săraci ar fi,  își cumpără ceva nou de îmbrăcat pentru sărbătoare de Paște.

Creștinii ortodocși se salută cu Hristos a înviat, la care se răspunde Adevarat a înviat!

Această perioadă se diferențiază și la nivel alimentar, mai ales la alimentele dedicate, precum ouăle roșii și pasca. Aceste produse se primesc și se oferă, ca daruri, celor care calcă pragul casei de sărbători, dar și atunci când merg în vizită. In ziua a doua de Paște copii merg la părinți și nași. Se merge la cimitir pentru a aprinde lumânări pentru cei dragi plecați la ceruri. Se oferă la săraci de pomană, ouă roșii, cozonac, pască și vin.

Mielul nu lipsește de pe masa de Paște. Meii se sacrifică în Vinerea Mare. Ciobanii au obiceiul ca atunci când sacrifică meii , să dea bucăți de carne și câinilor de la stână. Tradiția spune că dacă nu se dă câinilor carne de miel, nu vor mai fi vrednici și atunci lupii vor mânca oile. Carnea de miel, este ingredientul de bază pentru diferite mâncăruri specifice: Friptură, borș de miel, drop, tocăniță, la grătar și alte zeci de preparate, în funcție de zona geografică.

Nelipsite de pe masa de Paște sunt cozonacul, pasca. După ce vin de la slujba de Înviere, gospodinele au grijă să dea din pasca sfințită și animalelor domestice, pentru ca acestea să fie sănătoase, să dea rod bogat. Cozonacul și pasca se fac în Joia Mare sau în Sâmbăta Mare.

Ouăle roșii, care cu vremea au ajuns în zilele noastre de toate culorile curcubeului, vopsite sau încondeiate și mai nou îmbrăcate în abțibilduri chinezești, se consumă în mod ritual în prima zi de Paște.

Un ou roșu se pune într-o cană cu apă, cu un bănuț de argint și fetele se spală pe față cu această apă, pentru ca tot anul să fie sănătoase, rumene în obraji ca ouăle roșii și cinstite ca banul de argint. Este păcat să consumi în această perioadă ouăle nevopsite.

Ouăle roșii se ciocnesc spunând: Hristos a înviat! la care se răspunde: Adevarat a înviat! Orice masă începe cu ciocnirea ouălor roșii.

Ouăle roșii se considerau a fi sfințite, de aceea cojile lor nu se aruncă la gunoi sau în drum că este păcat, ci se dau pe o apă curgătoare. Privind apele, Blajinii (oamenii foarte blânzi și  credincioși, care nu privesc cerul niciodată) află că a venit Paștele. Blajinii sărbătoresc Paștele cu o săptămână mai târziu, dată cunoscută în popor ca fiind Paștele blajinilor.

De Paște, se consumă și băuturile tari ca rachiurile și țuica, dar mai ales vinurile.

Vremurile s-au mai schimbat, însă în esență sărbătoare de Paște este a familiilor reunite. Copiii vin de de peste mări și țări în țară, la casa părintească pentru a ciocni un ou roșu cu cei dragi, cu părinții: Hristos a Înviat!

Ultima zi a programului „Școala altfel” la Feredeni.

Anul trecut , în luna august am mai fost la Feredeni, comuna Deleni, județul Iași. Am făcut un reportaj foto la biserica din comună       http://feredeni.iasi.mmb.ro/

In acest an, am revenit pentru un eveniment etnografic școlar sub coordonarea doamnei învățătoare Fotea Iulia.

Intr-o sală de clasă, a școlii din sat, a fost amenajat un adevărat muzeu de etnografie și tehnică populară. Obiecte ce aparțin unor cetățeni din sat,  care au desfăcut „lăzile cu zestre ale bunicii” , pentru a  prezenta consătenilor și invitațiilor adevărate comori de etnografie specifice zonei .

Formatul activității a fost de șezătoare. Cu această ocazie sau interpretat melodii populare, doine, cântece de cătănie, de invitata de onoare a activității, doamna Rodica Botez-Formagiu, din Hârlău, de elevul Casian Fotea din Pârcovaci.  S-au spus snoave, povești, povestiri satirice. Cum era obiceiul la șezătorile de altă dată.

Câteva persoane mai în vârstă au depănat povești de altădată, sau au însuflețit șezătoarea cu cântece vechi.

S-au făcut demonstrații practice de lucru la războiul de țesut, de tors în furcă, de cusut.

Am fost impresionat de modul cum au participat sătenii la activitate. Au fost deosebit de activi, participativi și sociabili.

Mulți dintre ei în vârstă sunt deținători a unui adevarat tezaur de cunoștințe folclorice (cântece, povestiri, strigături, obiceiuri și tradiții).

La reușita șezătorii o contribuție deosebită și-a adus preotul Fotea Dănuț, preotul paroh al bisericii cu hramul Sf. Gheorghe din Feredeni.

Șezătoarea a început cu o slujbă și s-a finalizat cu slujbă de pomenire a profesorilor, învățătorilor, care ani de zile au slujit la catedra școlii din Feredeni și au trecut la ceruri.

Iată câteva fotografii.

Am aflat de un proiect de suflet al preotului paroh Fotea Dănuț! Dorește ca în timp, să construiască un praznicar în vecinătatea bisericii și în incinta praznicarului, a unui mic muzeu de etnografie, în așa fel,  comorile etnografice donate de deținători să poată fi păstrate și vizitate. Dorință există, însă se știe, singurul impediment sunt banii. Biserica are de câțiva ani schelele pe fațadele exterioare pentru reparații și reabilitări care întârzie, din același motiv: fondurile insuficiente.

Felicit pe doamna învățătoare pentru realizarea acestui proiect, care după cum am înțeles este la ediția a II-a.

Dacă treceți prin Feredeni, vizitați biserica veche din sat, monument de arhitectură medievală moldovenească din secolul al XVIII-lea.

 

 

 

Cojocăritul – ultimii cojocari din Hârlău

Dacă în vechime ornamentica pieselor de cojocărit traducea integrarea sociala a purtătorului, una purta țăranul avut, alta purta țăranul sărac. În zilele noastre articolele  moderne de port au șters diferențierile existente, fiind în general marcate prin nesemnificative modificari care țin mai mult de compoziția ornamentală a decorului și nu de schimbarea materialului propriu-zis. Sub acest aspect, nu înseamna ca oricare individ din comunitatea sătească își poate permite confecționarea pieselor de port confecționate de cojocari.

Fiind puțini creatori de artă populară autentică, care prelucrează peile – cojocari –  prețurile practicate depășesc cu mult limitele rezonabile, deci inaccesibile  populației de la sate. Bondița (bundița), căciula de miel, cojocul pe vremuri era expresa de hărnicie, cât și de bunăstare a purtătorului. Astăzi nu mai găsești aceste articole decât la marile ansambluri populare, muzee, colecționari.

In plus intervine moda, conveniențele sociale. La marile sărbători nu mai vezi tinerii în costum popular. Blugii și gecile din material textil, piele artificială ce imită vedetele la modă au luat locul frumoaselor costume populare.

Inainte de a analiza mesteșugul propriu-zis, se poate menționa faptul că trecerea spre artistic are loc în momentul în care dintr-un meșteșug practicat de către numeroșii baci (ciobani) în perioadele în care nu sunt cu stâna la munte devine un mesteșug de breaslă practicat de persoane specializate care renunța la alte îndeletniciri și care răspund astfel comenzilor ferme ale colectivității, solicitand în general piese unice, nerepetabile, iar în cazul tinerilor căsătoriți, sub forma de pereche. Pe de alta parte se poate observa chiar o specializare pe faze de lucru, fapt care duce la realizari tot mai perfecționate ale acestor piese de cojocarie. Cojocarii prelucrează în general pieile de oaie și de miel. Pieile mari de berbec nu erau folosite la confecționarea pieselor de port sărbătoresc, ci numai la piesele de purtat sau la fuspelturi – cergi sau plocăzi captușite cu blana, folosite ca învelitori sau ca așternut.

Pieile de oaie, capră, dihor și alte animale supuse prelucrării trebuie mai întâi dubite (tăbăcite). Operațiunea constă în acoperirea pe partea jupită cu un amestec de tărâte de grâu, chișleac sau zer și sare, după care se ruleaza și se așeaza într-un ciubăr, la cald, unde sunt lăsate să dospeasca aproximativ o săptămână. Urmează spălatul, uscatul la umbră și apoi trasul cu cârligul, după care urmează înalbitul, utilizandu-se nalba – sort de ipsos – împraștiată pe toata suprafața și apoi raderea cu ajutorul unei rașpe speciale, de obicei confecționată dintr-un capăt de coasa fixată într-un mâner de lemn. Fiecare cojocar avea propriile sale rețete de prelucrare, atât ca rețetă a dubalei, care de obicei constituia un obicei de familie, cât și al momentelor optime de prelucrare ulterioară, care sub aspect de transmitere al mesteșugului, erau destăinuite doar membrilor familiei, cojocarii de obicei, neprimind ucenici, practica din urma fiind specifică doar atelierelor orașenesti. Pe de alta parte, nu se prelucrau cantitati mari de piei, ci doar strictul necesar realizarii comenzilor imediate.

Pieile negre de miel sunt folosite pentru confecționarea bondițelor, iar cele albe pentru confecționarea cojoacelor. Pieile de oaie sunt folosite pentru celelalte piese de port de fiecare zi, înclusiv portul ocupațional al butinarilor (oameni care muncesc la pădure).

 

Confecționării căciulii sau a cușmei, care în fiecare zonă are o forma specifică, îngustată spre vârf, confecționată din pielicele de miel de culoare neagră, mai recent și brumarie. Confecționarea bundiței cuprinde numeroase forme, rămânând piesa reprezentativă a portului, putând fi purtată chiar și sub cojoc și sub suman, în toate anotimpurile anului.

Tipologic se poate stabili evoluția ei începând cu secolul al XIX-lea, când informatorii descriu bondița lungă cu clini în poale, ornamentată cu prim de miel. Prima atestare a bondiței cu prim de dihori, respectând acest croi, este din anul 1848, aparținând lui Dumitru Ursu a lui Filaret din satul Deluț, piesa despre care urmașii acestuia, care au prezentat-o, spuneau ca “era cea mai strașnica bondiță pe care o putea avea un fecior pe vremea aceea.”

Port popular femeiesc din zilele noastre din Pârcovaci. Se observă bondițele vopsite maron, cu tiv de blană. Fără ornamente țesute.

Sfârșitul secolului al XIX-lea, duce la varianta de bondița scurtă, cu primul din ce în ce mai lat, iar ca ornamente brâiele bătute, frumos ordonate, încadrând marginea interioara a primului pe toată lungimea lui. Inceputul secolului al XX-lea, introduce primul țesut, de culoare neagră, care coexista împreuna cu primul de miel si cel de dihor, acesta devenind din ce în ce mai lat.  Primul țesut era de doua feluri: din lână și din matase, de culoare neagră.

In aceasta perioada, mesterii cojocari introduc în decorația brâielor bătute, precum și a ornamentelor cusute pe petele de ierha, margelele, care punctează decorul intens geometrizat, cusute în game ce se asortează cu nuanțele blănii de dihor, mergând de la negru prin maro spre galben auriu.

De obicei, petelele de ierha – benzi brodate cu diferite motive cu fire de matase neagră și mărgele – nu sunt realizate de către meșterul cojocar ci de anumite femei specializate în aceasta operațiune care dispun de un număr de modele notate pe hârtie – mostre – acestea fiind mereu reîmprospătate, uneori combinate conform dorinței viitorului posesor.

Pentru realizarea primului de dihor pentru o bondița, sunt necesare 12-15 pielicele de dihor bine lucrate, spinările dispuse vertical, având lățimea de 13-15 cm sau mai mult, împodobind “poalele” – partea de jos – “dinaintii” – părțile din fața, iar “mânecile” și “ciupagul” – partea de la gât – se decorează cu resturile de blana nefolosite.

Cojocul, tipic zonei, se remarca prin scurtimea sa, de obicei nedepășind talia, cât și prin mânecile lungi și strâmte, ajungând de regula pâna la vârful degetelor. Uneori bondița cu dihori purtată pe dedesubt în zilele de sîrbătoare din iarna depașește poalele cojocului. Respectând ornamentica bondiței, se detașează de aceasta prin folosirea primului de astrahan sau cel țesut. Daca bondița noua este îmbracata, de obicei pentru prima data în zilele de Paști sau, în cazul mirilor la nuntă, cojocul este îmbracat pentru prima data în ziua de Boboteaza.

Cojocarul confectioneaza, numai la comanda, și alte piese de port, printre care și bondița înfundata care se încheie sub braț, fiind specifica lucratorului la padure, de asemenea, tot el coase si cojoacele de purtat, precum si caciulile. Sunt cunoscuti unii cojocari care monteaza curelele cu margele, depasindu-si astfel atributiile de baza, aceasta operatiune fiind specifica numai curelarului, care este specializat in aceasta lucrare, inainte de cel de-al doilea razboi mondial oferind spre vanzare – deci fara comanda – aceasta piesa de port. Curelarii care montau curelele cu margele aveau la rândul lor un cerc de femei specializate, fie în coaserea mărgelelor, fie în țesutul cu mătase al acestora, ei realizând doar montarea propriu-zisa. Curelele amintite se încheie totdeauna prin trei catarame plasate sub capătul drept al curelei care mascheaza sistemul de prindere prin introducerea în banda verticala situata inaintea buzunarului.

La începutul secolului al XX-lea, cojocarii lucrau în perioada de iarna la gospodarii care aveau un număr mare de piei de oaie ce trebuiau prelucrate si folosite pentru confecționarea bondițelor, cojoacelor și a fuspelturilor. Hainele de sărbătoare se confecționau la atelierul cojocarilor.

In ultimii 50 de ani în Hârlău și Pârcovaci, au mai existat  persoane care cunoșteau aceasta meserie, dar o practicau sporadic.

Dupa anul 1960, s-a trecut la confecționarea cojoacelor vopsite tip “Alain Delon”, însă pieile erau prelucrate dupa modalități industriale. Aceste bundiție se pot observa și în portul popular din satul Pârcovaci, mai ales la portul femeiesc.

Cojocarii din Hârlău în perioada interbelică erau conoscuți în județul Botoșani și Iași.

Memoria documentelor amintește de evreii Cojocaru Melic și soția acestuia Cojocaru Sura, care aveau o prăvălie cam pe locul unde este acum magazinul Marcel. Aveau în vitrină un mic bust de lemn îmbrăcat într-o frumoasă bondiță. Fiica acestora, Hadasa (Hădăselu cum o alintam noi, colegii) mi-a fost colegă de bancă de școală generală. Alt cojocar era Calimanovici Iancu, care stătea pe Bogdan Vodă, mai erau și alții.

La diferite expoziții de etnografie, există variante diferite de bundiță sau cojoc. Astăzi nu mai există din păcate un specific local. La târg, mai ales după sărbătoarea Cuvioasei Paraschiva de la Iași, vin comercianți în Hârlău cu articole de cojocărie. Mai ales căciuli și haine de piele.

Referințe: Angela Paveliuc – Olariu Arta populară din zona Botoșaniilor – portul popular Editura C.P.C.E Botoșani – Muzeul județean Botoșani 1980