Arhiva | Septembrie, 2013

Să facem rachiu de prune, ca la Sticlăria – Scobinți

28 Sep

Prepararea rachiului prin distilare, este cunoscută de circa 7-800 de ani. Prima atestare documentară pe teritoriul României  este din anul 1570  despre fabricarea de ţuică în localitatea Turţ (Satul Mare). In zona Hârlăului, prima atestare documentară a existenței velnițelor este din anul 1776, în care se arată cât s-a  încasat de domnie din folosirea velnițelor. In ținutul Hârlaului erau 24 de velnițe. La fiecare căldare de rachiu, domnia percepea câte patru lei. Iar în 1823, în târgul Hârlaului, la 147 de familii cu 474 de suflete, erau cinci velnițe. Un număr foarte mare. Se pare ca afacerea cu rachiuri și țuică era profitabilă. Alambic sec.19 Distilarea se face cu ajutorul alambicului, adica cazanului de țuică. In vechime li se spunea căldari. Erau taxate ca atare!  El poate fi de alamă, cupru și mai nou din oțel inoxidabil. Nu se recomandă cazanul de aluminiu. Oxidul de aluminiu rezultat din reacția chimică cu alcoolul și alte componente din borhot strică gustul țuicii și este și nesănătos.  Denumirea de țuică se dă numai distilatului din prune sau corcoduşe. Toate celelalte distilate se numesc rachiuri de pere, mere, cireşe, piersici etc. Rachiul se poate face din fiecare fruct în parte caz în care se păstrează aroma fructului respectiv, sau amestecuri de fructe, pregnant fiind gustul fructului în cantitate mai mare. Pentru persoanele care locuiesc la case, este mai avantajos să producă singuri, acasă, cantitatea de rachiuri pentru consumul propriu. Mai curat, mai gustos şi nu în ultimul rînd cu mult mai ieftin. Atenție la ce cantitate faceți ca se plătește acciză. Pentru distilare se folosesc cazane fabricate din cupru sau inox. Se găsesc de vînzare la ţiganii meşteşugari în târg la Hârlău, la preţuri cuprinse între 800 şi 1.500 lei, depinde cum te tocmești cu ei. Insă trebuie sa fii cunoscător pentru ca lesne poți lua plasă, dând bani buni pe un cazan nefuncțional sau de tinichea smalțuită. Rachiu se mai poate face din tescovină, respectiv din rămăşitele de la tescuirea strugurilor sau din drojdia rămasă după tragerea vinului. Pentru pregătirea borhotului (compostului) este nevoie de recipiente care se putem manevra uşor. Sunt foarte bune butoaiele de plastic de 60 litri. Fructele trebuie să fie cît mai coapte. Înainte de orice, fructele (prune, corcoduşe, mere, pere, caise, piersici, struguri) se spală bine, cu apă rece, deoarece pot conţine substanţe otrăvitoare rămase în urma stropirii pomilor. Nu se spală fructe ca: cireşe, vişine, capşuni, smeură etc.)  prin spălare scade conţinutul de suc pe care-l conţin. Cireşele, vişinele se pot totuşi spăla dar numai la jet rapid de apă. Înainte de a le pune în butoi, fructele se zdrobesc cu ajutorul unui zdrobitor sau trecute prin maşina de tocat.  Boabele de struguri se scot de pe ciorchini. Dacă se lasă cu ciorchine cu tot, gustul este mai aspru. Unii recomandă scoaterea sâmburilor de la fructele sâmburoase mici: prune, corcoduşe, cireşe. Alții le lasă pentru ca dau o aromă deosebită rachiului sau țuicii.. După fermentare sâmburii se lasă în partea de jos a butoiului, astfel că se pot îndepărta cu uşurinţă, înainte de introducerea în cazanul distilare. Sâmburii de la caise sau piersici fiind mari se scot. Toţi sâmburii de fructe conţin diferite cantităţi de amygdalin (cianură), care dă un gust amărui (gust de migdale). În cantitate mică nu sunt dăunatori, dar în cantitate mare pot provoca efecte neplăcute! Un miez de  sâmbure de caisă sau piersică conţine 0,5 mg de cianuri. Dacă fructele nu se pot zdrobi, atunci se tăie bucăţi şi se opăresc, apoi se punem în butoi, inclusiv apa în care le-am opărit.   (Opărirea nu este obligatorie). Fructele astfel preparate se aşează în butoi lăsînd gol 15-20% sub  gură. Se prepară un sirop dintr-un kilogram de zahăr topit în 3-4 litri de apă fiartă, pe care îl turnăm peste fructe. Adăugarea de zahăr în cantitate mică ajută la pornirea fermentaţiei şi  nu dăunează gustului sau calităţii borhotului. Dacă fructele nu sunt suficient de zemoase (posibil în cazul unor soiuri de mere sau pere) se pute adăuga înca 5-6 litri de apă (sau cît este necesar), fiartă în prealabil. Se  închide butoiul cu capacul şi se pune la fermentat. Dacă este cald fermentaţia durează între 15 şi 21 de zile. Dacă butoiul este închis ermetic după fermentare, se poate distila oricând, fără să se piardă din alcool. După se doriște ca tuica sau rachiul să aibă o aromă desosebită, se  sparge o mână (8-12) de sâmburi de caise, piersici sau prune şi fără coji se pune în butoi o dată cu fructele. După distilare se obţine un gust deosebit, uşor amărui. Tuica de prune se face prin noiembrie sau decembrie, iar cea de mere prin februarie, martie. Distilarea: Cel mai bun cazan pentru scopuri familiare, este cel de o capacitate maximă de 50 litri. Este mai uşor de manevrat. Înainte de folosire se spală bine cazanul şi serpentina. Pentru o cantitate mai mare, pe bază de programare se merge la velniță  (povarnă). Este un loc special amenajat cu un cazan de mare capacitate și mai ales cu multă apă la îndămână. Este necesară o mare cantitate de apă bună. Să nu uităm lemnele de foc, care trebuiesc în cantitați mari. De obicei la velniță lucrează 2-3 oameni în schimburi, deoarece focul sub cazan arde zi și noapte fără oprire. Cazanul trebuie supravegheat. Este pericol de explozie. Insă acasa, la curte, nu la bloc pe aragaz, tuica se face astfel: cazan_de_tuica Se pune în cazan borhotul, nu mai mult de 2/3 din capacitate. Un butoi de plastic de 60l unde a fermentat borhotul, ajunge pentru 2 cazane. Se închide cu cu capacul, se montează serpentina şi se umple răcitorul cu apă rece. Serpentina astfel răcită asigură condensarea vaporilor de alool etilic. Se preparară din făină şi apă o pastă moale cu care se va izola complet spaţiul din jurul capacului şi al serpentinei, pentru a nu permite aburului să iasă pe acolo, pierzînd astfel din cantitatea de rachiu. La Sticlăria și nu numai acolo, se folosește pentru izolare un amestec de mamăligă și cenusă de lemn, care după ce se usucă, este tare ca betonul. Dacă răcitorul nu este cu apă circulantă, când se vede că începe să iasă abur din răcitor, se scoate din apa caldă şi înlocuieste cu apă rece. La velniță, prin racitor apa curge permanent. In primele 15 minute focul de sub cazan poate fi mai tare, dar apoi se micşorează flacăra, astfel ca borhotul să fiarbă încet (la foc mic), pentru a nu se tulbura amestecul şi a nu grăbi fierberea, care va duce la pierderi de gust şi aromă. Pe ţeava răcitorului trebuie să curgă un firicel de maxim 3mm diametru. Distilatul conţine 3 părţi: prima parte „fruntea” sau chicușul apoi „mijlocul” şi „coada”.  Coada (poșirca), mai este cunoscută şi sub denumirea de „ulei de fuzel”. Distilatul bun, este mijlocul. Fruntea care reprezintă 1,5-2% din distilat, cu 70-72% alcool este otrăvitor avînd o cantitate mare de alcool metilic, acetat de etil şi aldehide.  Coada, numită şi poșirca este slabă, cu o concentraţie alcoolică foarte mică, şi cu gust  acru. Mijlocul reprezintă 30-40% din distilat, şi este partea bună. Cînd începe să curgă mijlocul, se  aşează la ieşirea serpentinei din  răcitor un filtru format din două bucăţi hîrtie de filtru pentru cafea, într-o pîlnie, astfel ca distilatul să iasă cât mai curat. Distilarea se opreşte în momentul în care coada are o tărie sub 10% alcool, sau apare gustul de acru. Coada, poșirca, se colectează separat şi se adaugă la urmatoarea tranşă pentru distilare. Colectarea frunţii  sau chicușului: la un cazan de 50 litrii, orientativ, se colectează cca 300 ml, apoi separat câte 100 ml în 2-3 tranşe. Fruntea are un miros înţepător şi un gust iute. Degustarea frunţii se face prin diluare: 1 parte chicuș  și, 1,5 părţi apă căluţă. Se gustă fiecare tranşă, când nu mai are miros şi gust înţepător, atunci a apărut mijlocul, țuica (rachiul) bun.  Chicușul (fruntea) reprezintă 1-2% din distilat.   Din chicuș se pot prepara diverse unguente cu plate pentru frecţii şi tratarea rănilor (Ex. rachiul de arnică). Deoarece conține alcool metilic, este deosebit de toxic. Mijlocul: reprezintă cca 30-35% în cazuri mai rare 40% din cazan. Coada la un decoct bun, apare când are 4-5% vol/alcool. Dacă este mai prost, atunci apare la cca 9-10% vol/alcool. Coada are un miros şi gust acru, neplăcut. Astfel se obţine o băutură nu prea tare (30-35% vol/alcool) şi cu un gust nedefinit, ambiguu. A doua distilare Pentru ridicarea tăriei alcoolice şi stabilizarea gustului, ce se obţine la prima distilare, se pune din nou la distilat. Înainte de a începe a doua distilare, se spălă bine  cazanul şi serpentina. La a doua distilare se respectă aceleaşi indicaţii. Se obţine un “mijloc” cu o tărie de 45-55%, în funcţie de momentul opririi distilării. Ultima coadă (poșirca), se depozitează într-o damigeană şi se va pune la distilat la urmatoarea tranşă. Re-distilarea cozii se poate face de maxim 3 ori. Ultima „frunte” sau chicușul nu se aruncă, ci se va folosi pentru spălat diferite obiecte din sticlă sau porţelan. Unii spun ca în amestec cu detergent și apă distilată se poate folosi iarna la spălat parbrizul la mașină.  În nici-un caz nu se bea, este deosebit de toxic. Maturarea:  Rachiul obţinut se pune la învechit, minim 6 luni. În această perioada se aşează gustul de fructe şi tăria alcoolică se măreşte. Sigur, că se pot învechi pînă la 5-6 ani sau chiar mai mult… după cîtă voinţă avem… Învechirea se face în butoaie de stejar, dud, cireş, cu care ocazie ţuica se închide la culoare, galben-maroniu pentru stejar, galben închis dud şi cea mai frumoasă culoare un galben-verzui pentru butoiul din lemn de cireş; Rachiul proaspăt are un gust aspru, uşor înţepător. Prin învechire rachiul capătă un gust plăcut, armonios, cu aroma fructului respectiv. Învechirea se poate face şi în damigene din sticlă. Borhotul rezultat se pune într-o groapă în grădină şi după putrezirea completă, este un foarte bun îngrăşămînt pentru legume, flori, pomi etc. Iată care este conţinutul în alcool după prima distilare: Mere:          29,35 % vol/alcool                         Pere:           33,37 % vol/alcool Piersici:        33,37                                            Prune:          35,16 Cireşe:         35,16                                            Caise:          48,22 Gutui:          36.96                                             Mure:          40,63 Vin:             35,16                                            Tescovină:   33,37 Corcoduse: 34,5 Mere şi pere de vară:  ~24,0 Drojdie din vin:  ~36,0 Randamentul în alcool (45  grade) la 100 kg borhot Cireşe:       8-11 L Mere:         4,5 – 5,5 L Mere de vară: 4-4,5 L Mure:        4-6 L Struguri:    9-12 L Mere pădureţe:  ~4,5 L Pere pădureţe:   ~5,5 L Resturi de fructe: 4,0-5,0 L Fructele se pun la macerat împreună cu sâmburii (prune, corcoduşe, cireşe, vişine) deoarece în gospodărie nu avem acces la o maşină de desfăcut pulpa de pe sâmburi. Se scot doar sâmburii de la piersici şi caise, care fiind mari, sunt uşor de desfăcut. In vechime, era cunoscută velnița de 8 vedre de la conacul boierului Gheorghe Barbu din Scobinți, care, pentru a avea apă ca să răcească instalația,  aducea apa pe tevi de zinc tocmai din pădurea Basaraba. Mai era o velniță la Fetești, în capul satului, inființată la 1750 de austrieci, care au adus și instalația. Materie primă era atunci și este și in ziua de astăzi! Zeci de hectare de livadă de cireși, pruni, meri, și tescovina de la fabricarea vinului din strugurii de pe nenumăratele hectare de vie. Velnițe erau și în Badeni, și Scobinți chiar și calugării de la mânăstirea Zagavia aveau velniță de rachiu și de țuică. Referințe http://arta-culinara-romaneasca.blogspot.ro/2010/05/prepararea-rachiului-de-casa.html Scobinți, monografie de Ion Muscalu – Editura Danaster 2011 Iași. pg.180-181 cap. Fabricarea băuturilor alcoolice. Despre accize și taxe la bauturile spirtoase gasiți aici http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-15431331-modificarea-normelor-metodologice-pentru-codul-fiscal-acciza-pentru-tuica-urca-1000-euro-alcool-pur.htm Fotografii: Google – imagini.

Referințe: http://arta-culinara-romaneasca.blogspot.ro/2010/05/prepararea-rachiului-de-casa.html

Anunțuri

Casele românilor, o radiografie de la sfârșitul secolului XIX.

27 Sep

In 1895, medicul Gheorghe Crăiniceanu a publicat o lucrare de referință privind habitatul, alimentația, îmbrăcămintea și încălțămintea țăranului român. Lucrarea IGIENA TARANULUI ROMAN: LOCUINȚA, IMBRACAMINTEA ȘI INCALTAMINTEA” a fost deosebit de apreciată la data apariției, fiind premiată de Academia Română.

Gh.Crainiceanu

Iată câteva fragmente  din lucrare, cu referire la județul Botoșani, din care la acea dată face parte și Hârlăul.

Olandezul Dausa, călătorind la 1599 spre Ismail, a fost surprins văzând mai multe sate, în care omenii locuiau în locuințe sub pământ, ceea ce nu exista în partea de sus a Moldovei.

P. Avril scrie la 1639 despre casele din  Muntenia, care erau mai mult bordeie subterane, iar în Moldova din pereţi de nuiele lipite cu lut, fără garduri, fără puţuri, fără grădini.

sat la 1840 Moldova

Despre casele din Moldova scrie Paul de Aleppo la 1650 -1660, că sunt de lemn şi de vălătuci, și sunt acoperite. Erau înalte şi oblice ca spatele cămilei, încât ninsorea nu se acumula pe ele. In interior, laviţele sunt aşezate în jur şi o masă în mijloc, ca în casele Francilor. In fiecare casă este câte o sobă, vatră sau cămin, un fel de pătrat de lut verde sau roşu, iar în casele celor bogaţi, de olane lustruite, sprijinită cu doi stâlpi şi având un capac de fier în vîrf. Casele omenilor sunt aci mai calde iarna decât băile la noi.

basarabia_casa_taraneasca

De DeChiaro la 1718 şi zice că este o plăcere nespusă când intră omul în camerele casei românești, prin care sunt împrăştiate tot felul de ierburi mirositore şi sănătose .

La 1764, chiar în Iaşi erau casele cea mai mare parte niște bordeie acoperite cu paie, puţin diferind de acelea de prin sate.

Casa Botosani

Generalul Enzenherg scria la 1786 din Bucovina, că toate casele sunt de lemn şi numai ale comercianţilor de piatră. În părţile muntoase sunt mai toate acoperite cu şindrilă, în colo cu trestie şi paie; coşurile sunt numai până sub streşină ori lipsesc de tot; sobele sunt nepotrivite şi în ele se gătesc şi bucatele. Casele sunt cam frigurose. Ţăranii însă iubesc curăţenia.

La 1788 se exprimă Liaiceoich (op. cit.) astfel: «Satele de la câmp sunt în general foarte proaste şi înfăţişează un tablou de delăsare şi mizerie. Casele, care se pot numi mai cu drept vizuini, sunt construite sub pământ şi se chemă bordeie. Din depărtare nu se poate vede decât fumul ce iese pe coşuri, iar de aproape numai acoperişul, care este prea puţin înălţat de la pământ, astfel că iarba crește pe deasupra. Locuitorii fug de drumurile mari şi caută pentru aşezarea satelor vreo vale sau loc înfundat, spre a nu fi văzuți de trecători şi spre a se feri de prădări şi de încălcări. Satele de munte sunt mai vesele, casele înălţate de la pământ şi îndestul de comode, având staule şi magazii pentru păstrarea proviziilor.

În judeţul Botoşani. Un număr mare de case nu sunt decât o celulă, şi dacă alături de acesta există încă o cameră mai spaţiosă, acesta nu este locuită iarna, fiind neîncălzită

În Monitorul Oficial din 8 August 1886 se arată că numai pe ici pe colo se poate observa câte un mic progres în privinţa locuinţelor, căci ţăranii mai cu dare de mână, şi mai ales foştii militari, obișinuiţi cu o viaţă mai confortabilă decât a consătenilor lor, îşi clădesc case spaţiose, cu ferestre mai mari, şi au locuințele îngrijite.

În Monitorul Oficial, (din 11 Septembrie 1891). La 1893 (Monitorul Oficial, 2 Noiembrie) şi 1894 {Monitorul Oficial, 20 Iulie) locuinţele sătenilor tot aşa, lasă de dorit ca mai înainte, căci din 2 camere cea mai mare este rezervată ca să fie cameră curată, dar adeseori există numai una singură. Regulamentul de construcţii nu se aplică, şi construiesc defectuos, nu atâta din cauza sărăciei, cât a ignoranței. Ocolul de vite este în apropierea casei, adesea în acelaşi perete cu al casei, încât materii organice se infiltreză în solul casei, pe lângă care stau şi bălegarul. Latrine nu sunt. Unele sate sunt aşezate în apropiere de lacuri.

Unele case au ferestrele lipite şi sobe înfundate, care se încălzesc din sală, şi acesta din cauza naturei combustibilului folosit. In lipsa totală de păduri, se întrebuinţeză la ardere trestie, paie şi alte buruieni, dar mai cu seamă tezic, care se face în curte dinaintea casei, din care cauză curăţenia prin curţi lasă de dorit, căci băligarul, ce se întrebuinţeză la facerea tezicului, şede în neregulă prin curte şi împrejurul caselor. Multe din curţi nici nu sunt împrejmuite şi este imposibilă alinierea strazilor Acoperământul caselor este la satele noi de tablă sau de scânduri şi mai rar de trestie, iar în satele vechi în majoritate sunt de trestie și stuf. Sunt puține acoperite cu tablă sau de scânduri şi mai puţine cu coceni de porumb.

Lipsa totală de garduri face să fie  se înlocuite prin şanţurile de îngrădire din jurul curţii, cari sunt foarte obișinuite în acest judeţ. Este neigienic , deoarece  vitele se cresc în curte sau pe stradă. Un alt inconvenient şi gropile de prin curte sau stradă pentru produsele agricole.

Cartea se poate citi aici file:///C:/Users/Miron/Downloads/Igiena%20teranului%20rom%C3%A2n%20%20locuinta,%20incaltamintea%20si%20imbracamintea%20….htm

Este în grafia acelui timp. Eu m-am străduit să o transpun în vorbirea și grafia curentă.

Tradiție și apucături, comentarii la un articol!

23 Sep

Sunt persoane care împlinesc anumite rânduieli pe motiv „c-asa-i obiceiul”, „c-asa am apucat”, ori „c-asa e bine” etc. La botez, la nuntă, înmormântare etc, te trezești de multe ori în fața unor acte care nu au nimic în comun cu ceea ce Biserica cere sa fie împlinit. La botez, se aruncă anumite lucruri în cristelniță, chiar și bani, la nuntă de la bomboane pană la orez si grâu, iar la înmormântare e bine să nu rămâi printre cei din urmă atunci când este scos cel decedat din casă, exista obiceiul să se spargă vasul care a stat sub masa pe care a fost pus cel trecut la veșnicie și ai toate șansele să ieși lovit. Am amintit doar câteva deviații.

Aceste acte străine de viața Bisericii au fost definite apucături. Iar problema majora stă în faptul ca oamenii s-au înstrăinat de Biserică și “apucatura” tinde să treaca drept Tradiție.

Familie țărani

Daca le comunici acestor persoane ca Sfinții Părinți au criticat aspru obiceiurile pagâne, ți se răspunde cu multa usurință ca Parinții au spus ceea ce au avut de grăit pentru vremurile în care au trăit, că astazi, din cauza schimbărilor, lucrurile trebuie să stea diferit și că trebuie să ignorăm învațătura lor.

E adevarat ca exista și o categorie de persoane care spune că anumite lucruri trebuie împlinite pentru ca așa cer Sfintii Parinti. Si ce fac? Iau cateva fraze din invățatura acestora și le înterpreteaza dupa bunul plac și astfel, Sfinții Parinți devin sustinatorii modului lor eronat de a gândi si făptui. Așa au facut si ereticii. Nu au negat continutul Sfintei Scripturi, dar au cautat să-și întemeieze învățătura greșita pe Scriptură.

Acest duh strain de duhul Bisericii este asemanator cu ceea ce au facut Adam si Eva în rai. Au ignorat avertismentul dat de Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui si raului, au implinit sfatul diavolului si au pierdut raiul. Astazi, diavolul ne provoaca așa cum i-a provocat pe Adam si pe Eva sa-L ignoram pe Dumnezeu si sa implinim acte care nu se regasesc in slujbele Bisericii.

Ni se pare ca nu-i nimic rau daca adaugam ceva la cele pe care Biserica le vesteste si savarseste. „Ei, si?!”, s-ar putea spune, cat de grav este daca adaugam ceva? A adauga in acest sens nu inseamna imbunatatire a ceea ce aveam, ci abatere de la adevar. Iar aceasta abatere se traduce prin pierderea adevaratei credinte.

Un articol de Adrian Cocosila 

Referință http://www.crestinortodox.ro/editoriale/traditie-apucaturi-138224.html

Personal, am multe îndoieli că unele practici actuale ale bisericii sunt conforme sau în spiritul învățăturii Părinților Bisericii.

Iar exemplul cu Adam și Eva, care au nesocotit porunca divină și s-au înfruptat din pomul cunoștinței, este nefericit în acest caz. Setea de cunoaștere a făcut ca lumea să progreseze și să ajungă la un înalt grad de civilizație și cunoaștere.

De asemenea, unele tradiții și obiceiuri care vin din vechime, nu sunt neapărat în contradicție cu Sfânta Scriptură. Este drept,  în prezent suntem asaltați de tradiții și obiceiuri din import, care nu au nimic de a face cu tradiția strămoșească. Mă refer la sărbătorile de Sf. Valentin, Halloween, Ziua taților etc.

Tot despre câșlegii de toamnă, cei de dinaintea Postului Craciunului.

15 Sep

Până în Postul Crăciunului care începe pe 15 noiembrie, oamenii satului se bucură încă de perioada de dezlegare din timpul anului gastronomic tradițional. Este și ultima din an.

Acum se mănâncă mai puțin din gradină, livadă și câmp și mai mult din camară. Se bea din vinul nou, tulburelul, pentru că este încă în fierbere. In acest an, nu prea au fost struguri, vinul este puțin.

Se taie oile bâtrâne și cele sterpe, berbecii sunt cruțați. Este perioada sfârșitului de an pastoral, când se răvășesc oile, începe tomnatul. Dacă este vremea bună, oile mai pasc pe câmpurile de unde a fost adunat porumbul, mai găsesc ceva mogor, panușe de porumb și iarbă, mai ales ca nu a fost secetă, iarba încă este verde. Se dau berbecii la oi, se face mârlitul oilor.

Acum se pregătesc mâncărurile specifice ciobănești, pentru ca ciobanii au spart stânele iar oile sunt aduse în sat, la gospodăriile țăranilor.

mioritsa

Pentru perioada rece, din oile sterpe și bătrâne care se taie, se scoate separat grăsimea oilor, seul, din care se fac mici sloiuri, care se agățau în grindă și erau păstrate peste an. Acest seu, are un gust specific, se folosește câte puțin la anumite mâncăruri. Este și medicament popular pentru tratarea bolilor de stomac și a celor de plămâni. Iarna, când este foarte frig, ger,  țăranii îl foloseau ca o cremă protectoare pentru față, mâini și picioare. Mai era folosit și pentru tratarea diferitelor răni, tăituri, destul de dese la oamenii satelor.

Din carnea de oaie se prepară tocana, o mâncare preferată de cei care nu strâmba de nas la mirosul și gustul de oaie.

Oile dau lapte puțin în această perioadă, sunt mulse doar de două ori pe zi, seara și dimineața. In schimb laptele este foarte gras. Se făcea mai ales lapte acru, care se păstra în putini de lemn sau chiupuri de lut. Puse în camara rece sau zemnic, pivniță, doar la Crăciun erau desfăcute, iar laptele acru avea consistența untului. Se consuma cu mămăliga fierbinte.

În această perioadă cei care au posibilitatea având heleșteie cu pește. Prind pește, pe cel mic îl gătesc, cel mare este curățat de solzi, despicat pe spate, curațat de mațe. Nu se spăla cu apă ca să nu se piardă gustul de pește. Peștele astfel pregătit era lăsat în baiț făcut din usturoi, vin alb, sare, mirodenii. Se zvântă apoi câteva ore, și se pune la afumat la foc iute din ciocălăi de popușoi (porumb) sau de lemne. Se poate păstra la loc răcoros și aerisit și până la două săptămâni.

Acum este momentul când se adună din gradina de legume, bulgării, cum li se punea în vechime, ultimele pătlăgele verzi, harbujeii mici, varza care se puneau la murat. Unde trece apa mare pe lângă sat, putina cu varză înfundată bine, se scufundă în apa mare până la murare.

In acestă perioadă se face pâine la ceaun de tuci și la cuptor. Drojdia este cea din vinul care încă fierbe, însă și ce luată din târg, drojdia uscată. Pâinea facută cu drojdie de vin, are un gust deosebit, unic, de neuitat, pentru cei care o manâncă prima dată.

Pasca_1

Către sfârșitul câșlegilor oamenii satelor făceu pregătiri pentru moșii de toamnă, adică cei de la Sândunitru, ultima sărbătoare, prăznuire, din an. Acum se coc plăcinte, se pregătesc sarmalele cu carne și alte bunătăți, și mai ales se bea din vinul cel nou!

Sa fiți sănătoși, să va bucurați de câșlegii de toamnă, mai ales că semnele sunt de toamnă lungă și blândă.

Septembrie (răpciune) în satul tradițional: vremea viei și vinului.

14 Sep

Pentru satul tradiţional, luna septembrie nu înseamnă doar venirea toamnei, ci închide un ciclu şi deschide drumul pregătirilor pentru o nouă viaţă. Septembrie, Răpciune ori Viniceriu (fiind luna strugurilor) este perioada care se află la hotarul dintre moarte şi renaştere.

În tradiţia românească, luna lui septembrie are şi denumirea „răpciune”, adică începutul timpului răcoros, precum şi „viniceriu”, aceasta fiind luna strugurilor, potrivit lui Tudor Pamfile, autorul cărţii „Sărbătorile la români“.

Dacă în Răpciune (Septembrie) tună, în Faur (Februarie) va fi zăpadă mare şi an mănos, plin de recolte bogate. Dacă Răpciune e cald, Brumărel (Octombrie) e rece şi umed. Dacă rândunelele pleacă devreme, e semn că iarna va veni repede. Dacă înfloresc scaieţii în această lună, toamna va fi frumoasă. În septembrie începe culesul poamelor şi se pregătesc gropile pentru altoi. Săptămânile vechi ale lui Răpciune Tradiţia împarte luna septembrie în: Săptămâna Sântămăriei Mici, Săptămâna Strugurilor, Săptămâna Averii şi Săptămâna lui Mioi. Prima săptămână din lună îi este dedicată Sfintei Fecioare Maria. Săptămâna a doua este cea în care se culeg viile şi se face mustul şi vinul. Tot acum se sărbătoreşte Ziua Crucii. În cea de-a treia săptămână, gospodinele pregătesc proviziile pentru iarnă, iar bărbaţii pregătesc ţuica. Cea de-a patra săptămână este a lui Mioi, cel care aduce vremea bună.

Simion Stâlpnicul, la 1 septembrie, fiind patronul vânturilor, că poate produce cutremure şi susţine cerul şi pământul, stând într-un picior. Această zi este foarte importantă, oamenii respectând-o de frica vânturilor, a cutremurelor şi pentru a nu li se înţepeni picioarele. Ziua lui Simion Stâlpnicul este şi ziua în care păsările îşi iau „boierescul”, adică partea care li se cuvine din fiecare holdă de grâu. Despre Sfântul Vavila, sărbătorit la 4 septembrie, se spune că şi-a petrecut întreaga viaţă în pădure, cu animalele, ajungând să aibă corpul acoperit cu păr, ca acestea. Sărbătoarea se respecta pentru înmulţirea vitelor. Hotarul dintre vară şi iarnă Pe 8 septembrie se sărbătoreşte Sântămăria Mică, dată considerată hotarul astronomic dintre vară şi iarnă. Acum se închide pământul pentru reptile şi insecte, pleacă rândunelele spre ţările calde, se schimbă pălăria cu căciula, au loc târguri şi iarmaroace unde se vând şi se cumpără produse specifice acestui sezon. Ca şi în cazul altor sărbători, ţăranul român şi-a legat câteva activităţi practice de Sântămăria Mică, şi anume culegerea ultimelor plante şi fructe de leac, bătutul nucilor, pentru ca la anul să facă rod, semănatul grâului, orzului şi secarei, jupuirea cojii de pe ulmi (fibra vegetală folosită primăvara la legatul viţei-de-vie) şi începerea culesului viilor. Înaintea datei de 13 septembrie, câmpurile de grâu trebuie arate şi semănate, spunându-se „să nu fii zgârcit la semănat, că te vei căi la secerat“. Încă se mai seamănă varză, spanac şi morcovi. Tot acum se răsădeşte salata de iarnă, se culeg castraveţii copţi şi se adună seminţele coapte din grădini. De Ziua Crucii sau Cârstovul viilor (14 septembrie) există obiceiul pomenirii morţilor, dându-se de pomană ulcele noi cu miere sau apă şi un colac cu o lumânare deasupra. Se mai spune că aceasta este ziua în care florile vorbesc între ele, ştiind că apoi se vor usca. Ziua Crucii este o zi prielnică pentru culegerea plantelor de leac, dar şi culesul viilor începe tot acum, de-aceea ziua poartă şi denumirea de „Cârstovul viilor”.

La cules

Când la 15 septembrie Biserica cinsteşte pe Mucenicul Nichita, poporul român serbează pe alocuri pe Sfântul Macovei, cunoscut ca apărător al păsărilor mai mici decât năprasnicul uliu. În ziua de 22 septembrie, când Biserica prăznuieşte pe Mucenicul Foca, poporul român, în special în zona de nord a ţării, ţine cu sfinţenie această zi, deoarece, probabil, pornind de la asemănarea Foca – foc, mulţi oameni, femeile îndeosebi, se tem de foc şi nu lucrează în această zi. O altă sărbătoare este zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul, pe 24 septembrie, fiind ţinută de popor sub numele de Zămislirea. În aceeaşi zi, ţăranii cinstesc amintirea Mucenicei Tecla, fiind cunoscută şi serbată prin unele părţi sub numele de Tecle sau Teclele. Unii ţărani socotesc Teclele ca pe nişte Filipi, numindu-le Strefetitele, Tresfetitele sau Tiecăraşii. Teclele se păzesc cu mare străşnicie, mai ales prin părţile muntoase, crezându-se că ar fi rele de foc, dar mai ales de lupi. La casa celui care va îndrăzni să lucreze, lupii vor veni şi vor mânca berbecii şi oile celui ce va fi crescător de turmă, din această pricină numindu-se şi Teclele berbecilor. Prin alte părţi Teclele se numesc Berbecari şi ţin trei zile, în perioada 26-28 septembrie. Ele se serbează „pentru că-i rău de lupi, ce fac zbranca printre dobitoace”. În aceste zile nu se mătură prin casă, nu se râşneşte, nu se macină, nu se coasă, nu se umblă cu frigări sau ţăpoaie, topoare şi alte unelte ascuţite. Ultima zi a acestora, numită „Haritonul” este ţinută îndeosebi de femei, pentru a nu înnebuni.

Cum septembrie în totalitate este în câșlegi, este vremea nunților.

Va doresc o toamnă bogată, în sănatate și un vin bun!

Foto: facebook.com https://www.facebook.com/iasi.vip

Adevărata sărbătoare a Mariilor, 8 septembrie, Nașterea Maicii Domnului.

4 Sep

Nașterea Maicii Domnului este prima mare sărbătoare din cursul anului bisericesc care a început la 1 septembrie. Ea este prăznuita pe data de 8 septembrie. Sfânta Scriptură nu ne relatează acest eveniment. Insă, scrierile apocrife (DEX. scriere bisericească nerecunoscută de biserică) oferă foarte multe amanunte despre originea si copilăria Fecioarei Maria. Cea mai importanta sursa în acest sens, o reprezinta Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-creștina din sec. al II-lea. Fragmentul referitor la Fecioara Maria a fost scris în jurul anului 140. Deși nu este considerată o scriere canonica, informațiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.
Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului marchează hotarul astronomic dintre vară si toamnă. Bătrânii spun ca în aceasta zi rândunelele pleacă spre zonele calde, insectele încep sa se ascundă în pământ, iar frigul își face simțită prezența. De aici și spusa: „O trecut Sântamaria, leapadă și pălaria!” Este vremea în care se desfășoara diferite târguri și iarmaroace. Din aceasta zi se încep unele activități practice specifice: culegerea unor fructe și plante medicinale, bătutul nucilor, recoltarea ogoarelor, culesul viilor, semănatul cerealelor de toamna.

Costum femeiesc

Fecioara Maria este cea mai îndrăgita divinitate feminină a Panteonului românesc, invocată și astăzi de fete pentru grăbirea căsătoriei, de femei pentru ușurarea nașterii, de păgubiți pentru prinderea hoților, de descântă­toare pentru vindecarea bolilor. Ea are trasăturile Năs­catoarei, a Marii Zeițe neolitice, invocată în momentele de grea cumpăna ale omului. În basme ajută eroinele sa iasă din impas, dar le pedepsește cu asprime când ii încalcă ordinele, vindecă boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitregă, înzestrează fecioara vrednica și ascultătoare și o căsătorește cu fiul de împărat etc. în unele tradiții Maica Domnului, adesea identificata cu astrul nopții, Luna, sau cu Pământul, se roagă de Dumnezeu sa nu prăpădeasca lumea, sa nu izgonească vanturile cu avantajele pe care le aduc acestea oamenilor.

Sărbătoarea de pe 8 septembrie este numită în popor Sântamaria cea Mică sau Precista (Curata) Mică.

In mod obișnuit, sărbatoarea aceasta este aștaptată cu mare nerabdare de cei care poartă numele de Maria, Mariana, sau Marin, aceștia acum își serbează numele, cel puțin în Moldova. Inaintașii noștrii au găsit de cuviință, pe bună dreptate să serbeze pe cei care au numele de Maria, Marin, Marian etc. într-o zi de mare bucurie, precum este sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului. Nașterea este un motiv de bucurie și sărbătoare.

Tradiția cere ca de sărbătoarea de Sântamarie Mică, să nu se lucreze, pentru că se credea că cel care lucrează face un păcat și iese de sub protecția și grația Maicii Domnului.

LA MULTI ANI! Fac aceasta urare, tuturor cititoarelor blogului, care au numele MARIA și derivatele acestui numele. Aceiași urare și acelora care poarta numele de MARIN, MARIAN.