Personanță identitară prin muzică

Fragment din articolul “Identitatea etnică în politicile culturale europene” de dr. Constanța Cristescu, apărut în publicația : Ghidul iubitorilor de folclor Nr.5/2015, p.10-14

Dacă ne referim la istoria culturii româneşti şi în special la istoria culturii muzicale de pe teritoriul României, putem afirma că aceasta s-a clădit pe relaţii de interculturalitate impuse sau influenţate de regimurile dominante, care au avut ca rezultantă diverse procese de aculturaţie. Aculturaţia a constituit pentru statele dominatoare o strategie de impunere a propriei culturi în mediul socio-cultural românesc cucerit pentru asimilare culturală şi anihilarea sau diluarea identităţii culturale genuine.

Printr-un proces complex de aculturaţie s-a format limba română, prin procese variate de aculturaţie, dirijate politic şi instituţional s-a produs bizantinizarea populaţiei de pe teritoriul României, slavizarea şi apoi românirea culturii de tradiţie bizantină, prin procese variate de aculturaţie s-a realizat integrarea europeană a culturii româneşti în iluminism şi apoi în secolul al XIX-lea, când s-au afirmat cu personalitate şcolile muzicale naţionale.

Fenomenul de aculturaţie a avut ca rezultantă şi reacţia de enclavizare, prin efortul de autoconservare identitară sub presiunea dominaţiilor istorice. Comunicarea socio-culturală a românilor cu populaţiile aduse de statele dominante în diversele zone ale ţării a avut ca rezultat al aculturaţiei formarea unor stiluri regionale în domeniul folclorului, dar şi în cel al muzicii de tradiţie bizantină.

Acestea se reflectă în particularităţi intervenite la nivelul structurilor melodice, al sistemului de cadenţare, al configurării de profil melo-ritmic, al configurării formale, al configurării ornamentale etc. Aceste particularităţi lingvistice muzicale provin din asimilări lingvistice, mutaţii structurale, sinteze lingvistice şi interculturale, care au avut ca rezultat configurarea unor limbaje muzicale cu personalitate identitară în cadrul culturii tradiţionale. Personalitatea stilistică identitară se reflectă atât la nivel regional, cât şi la nivel microzonal, chiar local.

Convieţuirea interetnică în spaţiul românesc a avut ca rezultat şi produse muzicale bilingve pe melodii asimilate culturilor ce dialoghează intercultural, ele dovedind capacitatea de armonizare a populaţiilor convieţuitoare în manifestări cu caracter de aceptabilitate, toleranţă şi adaptabilitate la viaţa culturală comună. Asimilări interculturale sunt dovedite şi de denumirile unor jocuri prin definirea provenienţei lor etnice: ungurica, ţigăneasca, poloneza, huţulca, rusasca, leşasca etc.

Globalizarea şi intensa mediatizare transculturală a avut, din perspectiva fenomenului aculturaţiei, efecte negative grave asupra folclorului, în sensul adaptabilităţii interculturale prin fenomenul de tonalizare a folclorului, care are ca rezultat catastrofal al alterităţii, ştergerea trăsăturilor structurale specifice şi pervertirea folclorului în creaţii semiculte de tip şlagăr. Inhibarea capacităţii creatoare din mediul genuin al folclorului de către aşa-zişi poeţi, compozitori şi aranjori (orchestratori) de folclor a creat o piaţă pseudofolclorică puternică ce anihilează şi falsifică tocmai creaţia folclorică, autenticitatea produselor difuzate sub marca folclorului.

Fenomenul aculturaţiei se reflectă şi în substituirea instrumentelor tradiţionale din formaţiile de muzicanţi performeri de folclor cu instrumente moderne preluate ori asimilate din alte culturi.

Soluţia cea mai eficientă pentru restaurarea modelelor tradiţionale ale folclorului în mediul genuin este implementarea, în mediul rural, a repertoriului stocat în colecţii ştiinţifice alcătuite de etnomuzicologi şi promovarea producţiei artistice live pe scenă, eliminând falsul realizat prin negative. În acest sens am realizat în cadrul Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din Suceava o bancă digitală de repertoriu folcloric – peste 4000 piese scanate -, limitată deocamdată la zona Bucovinei, cu unele extensiuni la zonele de vecinătate. Repertoriul folcloric este catalogat pe diverse criterii, constituind un mijloc rapid şi eficient de evaluare a potenţialului actual local şi de aprovizionare muzicală cu modele de referinţă pentru revitalizarea tradiţiei şi dirijarea culturală spre creaţia pe modelele reprezentative identitar.

Negativul, folosit până la saturaţie pe piaţa spectacolului muzical, este util în eforturile de învăţare particulară, nu pentru a substitui formaţia de muzicanţi locali care nu se regăseşte, de cele mai multe ori, în sonorităţile negativelor pe care le dublează în spectacole scenice. Falsul prin negative neconcordante sonor cu structura formaţiilor etalate în emisiuni este, din nefericire, masiv promovat pe piaţa media a posturilor de televiziune EtnoTv, Favorit, BucovinaTv, PlusTv, TarafTv etc, iar modul de prezentare a repertoriului din programe şi modul de prezentare a performerilor de către prezentatorii remuneraţi este catastrofal.

Lipsa de profesionalism mascat de sloganuri, lozinci, fast artificial şi dulcegărie protocolară nu poate înşela niciun specialist şi nu poate rezista prea multă vreme ca modă.

Evaluarea autenticităţii produselor folclorice în condiţiile pieţii muzicale actuale, în care tehnica este susţinătoare substanţială a falsului, are multiple mijloace care nu contrazic caracteristicile folclorului stabilite de oamenii de ştiinţă şi care se regăsesc în definiţie: oralitatea, anonimatul, caracterul colectiv care se reflectă în circulaţia şi conservarea prin variante, caracterul dinamic pe filiera structurilor tradiţionale prin reproducerea şi recrearea variată, caracterul sincretic, funcţia utilitară ce supune produsul folcloric permanentei adaptări, actualizări şi transformări în consens cu dinamica socio-economică a comunităţilor.

Vedetismul este una dintre catastrofele aculturaţiei contemporane, creând industria de pseudovedete, ce a cunoscut o înflorire fără precedent în ultimul deceniu. Cuvântul specialiştilor se pare că nu are trecere în faţa vedetelor orbite de piaţa lui Mamona. Cele mai valoroase prestaţii artistice şi ştiinţifice sunt plătite – dacă sunt plătite – cu preţuri şi cu onorarii derizorii, în timp ce falsuri şi kitschuri ale unor vedete consacrate sunt plătite la bucată cu mii de euro. Evident, nu sunt bani când este vorba de a publica vreo carte de specialitate fundamentală, care pune în valoare un segment de cultură tradiţională prin exegeze, tipologii şi antologii repertoriale. Atunci românii îşi amintesc imediat de sloganul crizei ca argument. Şi această atitudine faţă de cartea de specialitate este o faţetă a aculturaţiei: refuzul informaţiei de specialitate despre cultură.

Chiar dacă actualitatea vieţii culturale reflectă o atitudine de confuzie şi incapacitate generală de valorizare a produselor culturale ofertate pe piaţa muzicală, atitudinea specialistului analist nu poate fi tolerantă şi nici favorabilă perpetuării unei asemenea situaţii, chiar dacă el apare incomod vedetelor.

Etnomuzicologia nu este o ştiinţă perimată şi nu poate fi dominată de piaţa muzicală a vedetelor şi a instituţiilor creatoare de industrie şi de piaţă muzicală aşa-zis „folclorică”, fiind capabilă să găsească soluţii de stopare a aculturaţiei alterante, de restaurare şi împrospătare a tradiţiei muzicale folclorice pe linia autenticităţii. Etnomuzicologia are metodele ştiinţifice consacrate şi îndelung verificate de evaluare a autenticităţii folclorice a produselor muzicale ofertate sub marca folclorului şi are capacitatea de influenţare a ofertei muzicale în sensul decantării valorice pe filieră  identitară.

Dicționar. Aculturație dex. Preluarea de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a altei comunități aflată pe o treaptă superioară de dezvoltare.

Fotografii din arhiva foto, realizate la activități școlare desfășurate la Clubul Copiilor din Hârlău, proiectul educațional „Obiceiuri și tradiții la români ediția a III-a” din 29 noiembrie 2012. Ediție unde organizatorii au promovat autenticul în arta populară și folclorul din depresiunea Pârcovaci, Hârlău, Ceplenița și localitățile din vecinătate. A fost un succes, care este posibil să nu mai fie repetat în viitor, având în vedere politicile culturale actuale și restricțiile financiare în finanțarea unor astfel de activități.

 

Ghilitul, albitul pânzei altădată!

Gospodinele de altă dată de la sate,  fără înălbitori și chimicalele obișnuite astăzi, aveau secretul lor de a albi pânza de in sau cânepă țesută în iarnă, sau alte pânzeturi din gospodărie și lada de zestre a femeilor din Moldova.

Călătorii străini care au străbătut Moldova acum câteva secole, au remarcat frumusețea moldovencilor, curățenia din casele modeste și au rămas uimiți de hainele albe imaculate ale portului femeiesc și a copiilor, dar și al bărbaților, mai ales în zi de sărbătoare.

Cum albeau pânza și în general albiturile?

Tehnica albirii se numea ghilit. In zona Moldovei, ghilitul era des uzitat atât în zona montană cât și de câmpie, dovadă culegerile de folclor de acum peste 100 de ani și operele literare rămase de la clasicii noștri. Un exemplu doar. Ion Creangă în “Amintiri din copilărie” scrie: “…Mă uitam pe furiș la cum se joacă apa cu piciorușele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza…”.

Femeile și fetele din sat sau din vecini, primăvara, de îndată ce soarele ardea destul de puternic, iar apa râurilor se mai încălzea, se adunau în capul satului dinspre râu. Fiecare avea un coș cu pânza sau articole din pânză care trebuiau ghilite. Aceste erau spălate bine acasă cu o sodă făcută din cenușă de lemn de fag, se clăteau, se uscau și se puneau într-un coș de papură sau  de răchită în așteptarea zilei de ghilit.

O dată adunate, plecau cu voioșie mai sus de sat, unde apa era limpede și poienile întinse cu iarba verde, proaspăt crescută.

Aici, își legau poalele cămășii și catrinței la brâu cu bârneața, scoteau pe rând pânza și ce aveau de albit, le puneau într-un loc unde apa făcea o mică vâltoare, le lăsau un ceas sau două, le storceau și le puneau la soare pe iarba poienii. Aveau grijă să fie întinse foarte bine. Se uscau, iar le puneau în vîltoare, apoi la albit și uscat la soare. Repetau operațiunea de câteva ori până ce albul pânzei devenea strălucitor, iar pânza era ca și călcată cu fierul de călcat.

In tot acest timp, care putea dura până la asfințitul soarelui, femeile și fetele cântau, sporovoiau multe și nevrute, mâncau ceva la prânz, fără a lipsi și o cană de vin sau țuică.

Seara, bucuroase că au făcut treabă bună și că au petrecut o zi de muncă în veselie și voie bună, veneau acasă.

Obiceiul s-a uitat, cine se mai duce cu rufele și pânzetul la ghilit la râu, când ai acasa atâtea chimicale, mașini de spălat, de uscat, fier de călcat cu aburi sub presiune? Cred că în acele timpuri nimeni nu se plângea de eczeme și alergii ale pielii, cauzate de pânză din care era confecționată îmbrăcămintea.