Moșii de vară

Inainte de Duminica Rusaliilor sunt „Moșii de vara”, sărbătoare dedicată pomenirii morților. Cu această ocazie, în toate bisericile ortodoxe se vor oficia Sfinte Liturghii urmate de slujbe de pomenire a celor trecuți la cele veșnice.
Biserica îi numește pe cei trecuți în viața de dincolo „adormiți”, termen care are întelesul de stare din care te poți trezi. Nu vorbește de trecere într-o stare de neființa, ci de trecere dintr-un mod de existență, în alt mod de existența.

Biserica Ortodoxa, consacrând aceasta sâmbată pomenirii generale a morților, n-a facut altceva decat să creștineze străvechea sărbătoare păgâna de vară, numita Parentalia, prin care romanii își pomeneau și cinsteau pe morții (părinții) lor (parentes, de unde Parentalia).

Etruscii și apoi romanii, organizau ritualuri de comemorare pentru cei morți timp de șapte zile. Primele 6 zile se desfășurau în cadrul familiei, iar în ziua a șaptea erau ritualuri publice. Pe timpul ritualurilor se oferea de pomană pentru cei morți: sare, cereale, fasole, vin, lapte și violete.

Definition: Parentalia is the name of an Etruscan and Roman festival running from February 13-21 to honor the dead. The first 7 days of Parentalia were for private ancestral rites, but on the final day of the Parentalia there was a public celebration called the Feralia, which Feldherr refers to as „a banquet shared with the dead.” He says that at the Feralia, the following offerings are made to the dead: salt, cereals, beans, wine, milk, and violets.

Holleman says the Pre-Julian calendar Parentalia was not 9, but 8-1/2 days.

Referință: C. Robert Phillips III „Parentalia” The Oxford Classical Dictionary. Simon Hornblower and Anthony Spawforth. © Oxford University Press 1949, 1970, 1996, 2005.

„Pe vremuri, mai ales copiii şi săracii aşteptau cu mare nerăbdare sărbătorile Moşilor, care precedau invariabil marile sărbători. Moşii cădeau în zilele de sâmbătă, în mediile arhaice, această zi fiind considerată a morţilor, cea mai bună pomană pentru sufletele lor făcându-se acum“, după cum scria  Marcel Lutic, în lucrarea “Timpul sacru – sărbătorile de altă dată – 2006”. Acesta mai  menţiona că românii cred că cea mai nimerită sâmbătă din an pentru datul de pomană este cea dinaintea Duminicii Mari, cum mai era numită Duminica Rusaliilor, în sâmbăta numită şi a Moşilor sau Moşii de Rusalii, Moşii de Vară sau Moşii cei Mari.

Moşii, reprezintă o dublare a sărbătorilor celor vii pentru cei trecuţi în „lumea fără dor“

La Moşii de Rusalii se dădeau de pomană vase cu fructe, colaci şi lumânări pentru cei răposaţi, în prima parte a zilei, iar în partea a doua a zilei, fiecare putea să dea de pomană pentru sufletul său. Se credea că nu era bine ca în această zi cineva să mănânce fără să dea de pomană. Tot ceea ce era dat de pomană se dădea în vase noi, împodobite cu flori.

În general, o mare parte din gesturile cotidiene sau a micilor petreceri au momente care amintesc de cei morţi, aşa cum se întâmplă când se varsă din pahar câteva picături „de sufletul morţilor“, datul de pomană din primele plăcinte care se fac după post, pomenile care se fac la hramurile satelor sau ale bisericilor şi relevă relaţia cu lumea de dincolo a satului arhaic. Se credea că, în zilele de moşi, cei răposaţi aşteaptă să primească de pomană şi, dacă asta nu se întâmplă, rămân supăraţi. De asemenea, era încurajată oferirea de pomeni săracilor şi străinilor, fiind dezaprobată schimbarea de pomeni între rude. Se mai credea că mâncarea oferită ca pomană era bine să fie caldă, astfel încât mirosul acesteia îl putea sătura pe cel mort, astfel că, în unele locuri din Moldova, masa de pomană se mai numea şi „aburi”.

Pomenile erau oferite în recipiente speciale de lut, numite şi moşoaice, lutul fiind şi materia cea mai potrivită pentru vasele de pomenire.

După cum scrie S.Fl.Marianu în lucrarea “Inmormântarea la români – studiu etnografic – 1892”, moșii constau din oferirea de obiecte și alimente:

Persoana care “dădea moșii” mergea la gospodarii (vecini) unde se aflau copii mici și se oferea vase din ceramică noi cum ar fi: căni, ulcele, cofițe, dar și busuioc și flori care se legau de obiectul dăruit cu un fir gros roșu. Vasele erau umplute cu apă proaspătă, mied, lapte cu tocmagi, iar dacă erau oferite la persoane majore se umpleau cu vin, must, bere. Se mai dăruiau strachini cu zamă (ciorbe) și plăcinte,  un colac  și o lumânare galbenă de ceară , aprinsă când se intra în casă unde se dau moșii. In unele părți când se dădea strachini cu zamă (ciorbe, borșuri)  sau tocmaci cu lapte. Se dădea și o lingură nouă.

Toate aceste obiecte poartă numele de moși și la oferirea sau primirea  lor  se spunea că am împărțit, am dus, am primit sau am căpătat moșii.

Dacă cel care oferea moșii era un gospodar mai cuprins adică mai avut, dădea moșii mai bogați, dacă era sărac oferea moșii mai săraci.

Cel care oferea moșii, spunea: Să fie de sufletul lui (tata de exemplu)  (gradul de rudenie sau numele) . Cel care primește spune bogdaposte, să fie primit!

Rusaliile românești

Teologii spun că, la 50 de zile de la învierea lui Iisus Hristos, Duhul Sfânt a coborât între apostoli, în chipul unor limbi de foc, iar aceştia au început să vorbească în limbi străine, pe care nu le ştiau până atunci. Rusaliile sau Duminica Mare, sunt precedate de Sâmbăta Moșilor, Moșii de Rusalii, Moșii de vară sau Moșii cei Mari.
Evenimentul marchează şi întemeierea Bisericii. În zilele care urmează acestei sărbători, Biserica îi celebrează pe cei care au contribuit la întemeierea creştinismului. Luni, după Rusalii, este sărbătoarea Sfintei Treimi. Rusaliile reprezintă cea mai veche sărbătoare creştină, fiind celebrată încă de pe vremea apostolilor

Rusaliile a devenit, pe lângă Paşti, a doua sărbătoare rezervată botezurilor. În ajunul Rusaliilor se ţin Moşii de vară, cu târguri unde oamenii găsesc cele necesare pomenilor, dar şi prilej de veselie. Se crede că sufletele morţilor, după ce părăsesc mormintele în Joia Mare, se preumblă printre cei vii, înapoindu-se la locul lor în Ajunul Rusaliilor.

Tot în această zi este obişnuit şi faimosul joc al căluşarilor, executat de cete de flăcăi, dans constând din săritul peste foc pentru a scăpa de iele – zâne rele.
Casele se împodobeau cu flori şi ramuri verzi de nuc sau de tei.

Port din Pârcovaci

În biserici se aduc şi astăzi ramuri verzi de tei sau de nuc, care se binecuvântează şi se împart credincioşilor, acestea simbolizând limbile de foc ale puterii Sfântului Duh, care s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli

–   exista credința ca rusaliile sunt un fel de zâne rele ale apelor, asemănătoare ielelor care locuiesc în văzduh sau locuri neumblate de om în cete de până la 12 iele și pot provoca oamenilor boli grave.

–  Ielele sunt sufletele femeilor înecate înainte de măritiș sau care pe timpul viețuirii pe pământ au făcut vrăji
– de aceea nu este bine sa te scalzi in aceasta zi – rusaliile te pot ineca;
– orice munca este interzisa cu desavarsire, pentru ca rusaliile te pot orbi, muți, ologi sau înebuni;
– certurile, conflictele trebuie evitate, pentru ca altfel certăreții vor fi rapiți de rusalii și duși pe fundul apelor;
– ca și împotriva vampirilor, exista ac si de cojocul rusaliilor: leacurile cele mai bune contra lor sunt fie pelinul – agătat la brâu, pus în case la uși, ferestre, icoane – fie usturoiul, utilizat în acelasi mod;
– plantele de leac de-abia de-acum scapă de influenta nefastă a rusaliilor și pot fi culese pentru uscat.

Sărbătoarea rusaliilor era în vechime o sărbătoare de spaime și pericole. Însă cu timpul semnificațiile magice au dispărut, rămânând încă o zi de petrecere și bună dispunere, mai ales că statul a declarat-o zi liberă.

Începând cu anul 2008, prima și a doua zi de Rusalii au fost declarate ca fiind zile libere.

Obiceiuri de altă dată: Scoaterea fetelor din joc

Ieșirea la horă a fetelor era așteptată cu nerăbdare și de fete și de părinții fetei. Obicei consacrat al neamului românesc, hora satului ancestral este un simbol, o valoare, o marca cu care satul se mândrea, se afișa și se identifica  în lume, alături de alte valori cum ar fi portul popular românesc și jocurile tradiționale jucate în hora.
În vechime acest obicei reprezenta un eveniment nelipsit din cursul firesc al vieții de la țară, facând parte din stilul de viața al țăranilor, așa cum ar fi de pilda munca câmpului.
Hora se ținea într-o poiana sau toloacă în apropierea unui local public. De exemplu la Bădeni, pe toloaca de peste calea ferată, la Pârcovaci lângă căminul cultural,  iar la Hârlău, am prins și eu horele care se făceau în curtea casei de cultură, unde era și o pistă de popice, și un bar.  Evenimentul se desfășura începând cu a doua zi a sărbătorii de Paște, denumita „Luni dupa Paște”, ziua Paștelui fiind după cum arătam într-un articol anteror, dedicata familiei. Momentul era ales special pentru ca după Paște se ieșea din post și primăvară permitea reluarea jocurilor în aer liber.

Hora se ținea în toate zilele de duminica, zilele de sarbatoare, cu ocazia serbărilor și a altor evenimente cum ar fi nunta. In locul de horă veneau laolalta copiii, tinerii, dar și bătrânii satului, care contribuiau la transmiterea obiceiului către generațiile urmatoare. Hora satului însemna în trecut mai mult decât un moment de bucurie si de destindere, având conotații sociale deosebit de de importante.Se obișnuia ca la hora, fetele tinere, aflate în apropierea vârstei la care ar trebui sa se mărite erau „prinse în hora”, simbolizând astfel ca sunt gata de căsătorie. Momentul era pregătit cu atenție, fata purtând haine de sarbătoare tradiționale, cu podoabe din aur sau argint la gât, și cu părul dezvelit strâns în coc. Maiestria cu care jucau și frumusețea erau un atuu, fiind curtate în scurt timp de feciorii, care și ei la rândul lor își arătau talentul la joc. Este lesne de înteles de ce majoritatea căsătoriilor aveau loc în cadrul comunității. Așa se făcea că în sat să existe multiplele legături de rudenie.

La hora participau de obicei numai membrii comunității, orice încercare de pătrundere a unui fecior din alt sat fiind respinsa cu brutalitate, tinerii având grija sa nu înstrăineze nici o fată. Siguranta ca feciorul sau fata sunt din aceelasi sat însemna pentru parinti, în mod special, o usurința în ceea ce privea vegherea tinerei familii, împărțirea pamântului, ajutor pentru ridicarea unei case, dar mai ales cunoașterea familiei cu care urmau să se înrudească și a poziției pe care o ocupa în cadrul comunității. Un proverb popular spunea că: “flăcăul trebuie să caute nevastă și boii din satul lui”

Obiceiul horelor s-a perpetuat și după râzboi, pentru că reunea în momentele de sărbătoare comunitatea, chiar daca nu mai joaca un rol atât de important în  societatea rurală. Spiritul dansurilor tradiționale se păstrează și astăzi în multe sate. Rolul horei fiind luat de baluri, ceaiuri dansante care-și pierd valențele sociale, rămânând doar cele de divertisment sau de distracție. Iar muzica populară dacă nu este manelizată și comercială este înlocuită de muzică de discotecă și manele de inspirație turco-indiano-țigănească.

Insă ca în orice colectivitate, era loc și de răuăți. Mă refer la obiceiul de a scoate o fată din joc. Cauzele erau multiple. Printre care și refuzul fetei de a juca cu un băiat. Respingerea avansurilor unui băiat. Răzbunarea unui flăcău pe familia fetei pentru pricini mai vechi. Motivele erau nenumărate.

Dacă fata era de o condiție mai modestă, și nu avea cine să o apere, era o ținta sigură pentru flăcăi. O dată scoasă din horă, era ținta comentariilor răutăcioase a celorlalte fete, flăcăi. Săraca fată nu-i rămânea decât lacrimile, și o dată ajungă acasă își jura să se răzbune.

Cum era scoasă fata din horă? Se facea un mic complot. Din grupul flăcăilor care au plănuit scoaterea fetei din horă, unul se ducea la fată și o invita la joc. Fata, nebanuind nimic, se prindea în joc cu flacăul. La un semn, un alt complice cerea lăutarilor să oprească muzica. Flacaul care era cu fata striga: “Ieana lui Coșofreț (un exemplu fictiv) să iasă din joc că nu știe a se comporta cu flăcaii, nu știe să joace și pute urât…”

A scoate o fată din joc era o mare rușine pentru fată și familia fetei. De obicei tentativa de a scoate o fată și joc era dejucată de iubitul fetei, prietenii, frații și verișorii fetei. Nu de multe ori se ajungea la bătăi între cetele de flăcăi la horă și pe ulițele satului, iar parii din garduri ajungeau arme, bătăile degenerau și se ajungea la răniri grave și chiar decese.

După 1950, scoaterea fetelor din joc a fost interzisă de autoritățile comuniste, însă gura satului și aducerea de jigniri și înjurii fetelor la horă nu au putut fi împiedicate.

 

Hramul bisericii, tradiții de altă dată!

Hramul bisericii, sărbătoare la biserică,  de interes local sau regional (uneori național), cu ocazia patronului unei bisericii.

La Hârlău, se prăznuiesc în zilele noastre hramul bisericilor Sf.M.M.Gheorghe, Sf. Dumitru, Sf.Vasile, Sf.Nicolaie.

La Pârcovaci, se sărbătorește hramul  bisericii din sat. Sf. Împărăteasă Pulheria.

In vechime, hramul se făcea în curtea bisericii. Creștinii de la mare depărtare veneau în târg  la Hârlău, la bisericile domnești pentru a asculta slujba, ținută cu mare fast în prezența domnului, boierilor de la curtea domnească, familiei domnului, înaltelor fețe bisericești precum și a boierilor de pe moșiile Deleni sau Erbiceni.

Mai erau prezenți stareții de la mânăstirea Zagavei (Zagavia), mânăstirea Zosin și mânăstirea Lacuri care erau în ținutul Hârlău. Mai erau prezenți călugări și stareți ai mânăstirilor care aveau în coasta Hârlăului vii și pământuri,  donații ale domnilor Moldovei: mânăstirea Voroneț, mânăstirea Precista din Roman. mânăstirea Probata a domnului Petru Rareș și mai târziu eufori ai Euforiei spitalelor Sf.Spiridon din Iași care aveau în administrare spitalul logofătesei Pulheria Ghica, iazuri cu pește, păduri, vii, prisăci, pământuri însă și prăvălii în târg.

La hram,  poporul venea îmbrăcat cu cele mai alese haine, cele mai scumpe. Cu cât hainele erau mai cu dichis, cu atât mai mult atesta bogația celui care le purta. De asemena, caii, boii de la căruțe și care, de la rădvane și trăsuri erau la aceea vreme un mijloc de a etala rangul social și bogăția. Poate din acele vremuri a rămas obiceiul de a etala în zilele noastre mașinile străine și luxoase. Însă lumea nu se lasă înșelată. Se uită cine este la volan și în mașină.

Ordinea publică era asigurată de arcașii, fuștașii (sulițași, în Moldova la suliță se spune fuște) călărașii domnești și ai boierilor de la curtea din Deleni sau Maxut . Aceștia erau îmbrăcați cu haine noii, cămașă de zale și aveau în mâini arme lustruite, că doar era sărbătoare.

La aceste hramuri,  slujbele erau încărcate și durau până târziu după amiază. După terminarea slujbelor, populația ieșea din biserică obosită și flămândă. Insă preoții din biserică, credincioșii din parohie, dar și Curtea Domnească și boierii de pe moșiile din hotarul Hârlăului erau pregătiți din vreme.

Credincioșii erau așteptați cu mese încărcate cu bucate și băutură. Se așezau la mese, unde după slujba de binecuvântare a bucatelor făcută de fețele bisericești cu cel mai înalt rang, se serveau bucatele.

Bucatele nu erau totuși gratuite! Ele erau pomană de sufletul părinților, moșilor și stămoșilor pentru care se primea un bogdaproste. Bucatele și băutura se mai dădeau și din credința că cine dă de pomană pe acest pământ, își dă lui mâncare pe cealaltă lume.

Tot la aceste hramuri, era prilej de întâlnire între rude aflate la mare depărtare. Era prilej de legare de căsătorii, prietenii și mai ales de schimbare de știri de la mare depărtare de localitatea de obârșie. Rudele, prietenii de departe, trăgeau căruțele sau carele în curtea gospodarilor din Siliștea, Bojica,  Muntenii Hârlăului, cu o zi înainte,  pentru ca în ziua hramului să vină cu toții la biserica domnească.

De hramul bisericilor domnești, care la Hârlău era la începutul primăverii de Sf. Gheorghe și târziu în toamnă de Sf. Dumitru, era o bună ocazie pentru a aduce la târg marfă, de a cumpăra ce era necesar gospodarului. Cu acele ocazii veneau rădvanele grele cu marfă ale negustorilor din toată Moldova dar și din Brașov, Sibiu, Lvov, Camenița și de mai departe, mai ales că de multe ori domnul și curtea erau la Curtea domnească din Hârlău.

Acum s-a mai pierdut din semnificația religioasă și socială a hramurilor. Vin mai ales săracii din oraș, care știu că pot căpăta mâncare și băutură. Mesele nu se mai întind în curtea bisericii ci în praznicarele încăpătoare, unde slujba de binecuvântare se rostește la microfon.

Alte vremuri alte obiceiuri!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sfinții Împărați Constantin și Elena. Tradiții și obiceiuri.

Ortodocşii şi catolicii îi serbează  pe 21 mai pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, datorită cărora creştinismul a devenit religie permisă, jertfele sângeroase au fost interzise şi duminica a fost stabilită zi de odihnă în Imperiul Roman, perioada în care au domnit fiind cunoscută ca „Epoca de aur„. Este o sărbătoare cu dată fixă.

Tradiţii şi obiceiuri

În tradiţia populară se vorbeşte despre împăraţii Constantin şi Elena ca despre părinţii Sfintei Cruci. În calendarele populare, această zi era cunoscută mai degrabă sub numele de „Constantin Graur” sau „Constantinu Puilor” sau Ilona Graurilor pentru că, din această primă zi a verii, păsările din pădure încep să-şi înveţe puii să zboare, după ce li s-a dezlegat glasul la Vlasie (11 februarie), s-au împerecheat şi şi-au construit cuiburile la Dragobete (24 februarie).

Sărbătoarea pentru lumea satelor de altă dată era un hotar, o dată limită care marca terminarea unor activități agricole, precum semănătul meiului, ovăzului , cânepii și mai ales a porumbului, căci ies graurii și mănâncă semințele din brazdă.

Pentru viticultori era termenul de terminare a prășitului în vie, deoarece după această sărbătoare via înflorește.

Oamenii trebuie să ţină sărbătoarea, pentru ca puii din gospodărie să nu fie mâncaţi de ulii.

În ziua Sfinţilor Constantin şi Elena este bine să nu se lucreze, pentru ca holdele şi strugurii să nu fie distruse, iar până în 21 mai trebuie să fie semănate câmpurile cu porumbul, ovăzul şi meiul, potrivit tradiţiei populare.

Le doresc tuturor sărbatoriților zilei, care au numele de Constantin și Elena sau derivatele acestui nume LA MULȚI ANI, cu sănătate și fericire!

Referințe: Marcel Lutic – Timpul sacru – sărbătorile de altă datăEditura Fundației Academice AXIS – Iași 2006.

S.Fl.Marian – Păsările poporului român – Editura Cartea Românescă – București – 1904.

Inălțarea Domnului, Ziua eroilor. Tradiții și obiceiuri

Biserica Ortodoxa prăznuiește Înălțarea Domnului sau Ispasul la 40 de zile după Inviere, în Joia din cea de-a patra săptămâna după Paști.
Aceasta sărbătoare mai este cunoscută și sub numele de Ispas. Inălțarea Domnului marchează ziua în care creștinii se salută unul pe celalalt cu “Hristos S-a înălțat!” și “Adevarat S-a înălțat!”.
In aceasta zi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a ridicat la ceruri de pe Muntele Măslinilor. La aceasta minune au mai luat parte și Apostolii și cei doi îngeri. Acestia din urma le-au vorbit apostolilor despre cea de-a doua venire a lui Hristos, și le-au cerut să nu fie copleșiti de durerea despărțirii de Mântuitor.
Eusebiu din Cezareea, în lucrarea “Despre sărbătoarea Paștilor” din anul 332 d.Hr. menționează pentru prima oara sărbătoarea Inalțării Domnului. Din scrierile acestuia, putem deduce faptul că Inălțarea Domnului se ținea în aceeași zi cu Rusaliile, la 50 de zile după Inviere. Abia la sfârsitul secolului al IV-lea, începutul secolului al V-lea, sărbătoarea Inalțării Domnului s-a sărbătorit în altă zi decat Pogorarea Sfantului Duh (Rusaliile), și anume, la 40 de zile dupa Inviere. Aceasta dată a rămas pâna în ziua de astăzi neschimbată. In urma hotărârilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din anii 1999 si 2001, Inăltarea Domnului a fost consfințita ca Zi a Eroilor și ca sărbătoare națională bisericească. In aceasta zi, bisericile românesti din țara și din străinatate sărbătoresc pe toți eroii români care au căzut pe câmpul de luptă pentru credință, dreptate, întregirea neamului sau apărarea țării.

La adunat fânul

În această zi, Ispasul cum era denumită în tradiția populară era considerat Paștele cailor: Numai în această zi se satură și caii o dată pe an, doar un ceas, pentru ca așa au fost blestemați de către Maica Domnului:

Fire-ați cai afurisiți,
De mine, de Dumnezeu,
Mai tare de fiul meu.
Voi să nu mai aveți sat
Numa-n ziua de Ispas
Si-atuncea vreme de-un ceas
        (Pop Reteganul-2, f.78)

Obiceiuri:

Ajunul Ispasului era numit în popor Hurdubaia Paștelui. Cei care se împărtășeau de Paște erau obligați să nu lucreze șase săptămâni (însă este puțin de crezut că cineva ținea acest obicei în condițiile începerii muncii câmpului), adică până de Ispas, deoarece se credea  că împărtășania stă în ei în tot acest timp. Se mai spunea că din ajun încep să umble Ielele sau Rusaliile, niște spirite malefice  care provoacă multe boli. In noaptea dinspre Ispas fetele și flăcăii se adunau   sub aluni, asta deoarece era credința că numai în această noapte  înfloresc și totodată , se scutură florile alunului. Florile acestea erau păstrate cu mare grijă, fiind foarte bune de leac și de dragoste.

Sărbătoarea se ținea de oamenii temători  de grindină, de asemenea se credea că dacă vor lucra de Ispas vor …căpia!

Intocmai ca la Paște, se mănâncă ouă roșii, pască și cozonac și de cei care au chiar miel.

De teama strigoilor și ielelor, casele, mormintele  și biserica se împodobeau cu flori, frunze și crengi de alun, nuc, paltin sau leuștean.
Se poarta foi de nuc la brâu, pentru ca și Hristos și-a pus când s-a înălțat.     Se crede că cine moare de Ispas ajunge în cer. La Ispas se bat cu leuștean vitele, ca să se îngrașe. Se taie păr din vârful cozilor de la vite și se îngroapă într-un furnicar: ” Să dea Dumnezeu să fie atâția miei și viței câte furnici sunt în acest furnicar! „
In ziua de Ispas să nu se dea foc și sare din casa; foc, pentru ca tot anul vei avea huit, vor avea oamenii inima rea în casa ca focul; și sare nu se dă, pentru că laptele vacile nu va avea smântână.  Ce se seamăna dupa Ispas nu rodește .

In ziua de Inalțarea Domnului, femeile care au în familie morți împart azime calde, ceapă verde și rachiu pentru sufletele morților, crezâdu-se ca în acea zi se înalță sufletele lor la cer și să aibă merinde de drum.
Femeile împart laptele dulce fiert cu pasat și se mai dă și o legatură de mături de pe câmp.

De ziua eroilor la un cimitir de onoare a eroilor

În aceste vremuri de cumpănă, să nu ne uităm eroii din cimitirele militare, din cimitirele de onoare, să mergem să depunem flori la monumente și să participăm la slujbele de pomenire.

Hristos s-a Înălțat!

Referințe: http://calendarulortodox.ro/sarbatori/inaltarea-domnului/

Marcel Lutic Timpul sacru, sărbătorile de altă dată. Editura Fundației Academice AXIS – Iași 2006

O fetiță din Pârcovaci și o poveste tristă

Aseară la Next Star la Antena 1, o fetiță din Pârcovaci, Daria Huțanu, ne-a spus o poveste tristă. Este crescută de bunică, este săracă, însă a cântat frumos „Trandafir de la Moldova”.

Costumul popular dat de bunică era autentic din Pârcovaci, iar fetița s-a descurcat bine. Este drept,  a fost ajutată și de

Viorica Macovei, interpreta de muzică populară care i-a dăruit o frumoasă ie populară.

Cei care nu au vazut emisiunea o pot vedea aici

http://mp3tube.ro/filme-noi-online-gratis-next-star/Next-Star-sezonul-3-episodul-12-online-8-Mai-2014_23755.html

 

 

De 1 Mai, pe dealul Gurgueta.

Gurgueta, iaz la est de satul Deleni, jud.Iași, pe șoseaua E 28b ce leagă Hârlăul de Botoșani.

Iazul este atestat documentar că a făcut  parte din moșia boierilor Cantacuzini în sec. XVII și ulterior a familiei boierilor Ghica – Deleni.

Iazul se află pe cursul inferior a pârâului Curții, ce izvorăște din Izvorul Doamnei, aflat la nord vest de satul Deleni. Pe cursul inferior se unește cu pârâul Josenilor și se varsă în iazul Gurgueta.

La 1901, potrivit Marelui Dicționar Geografic, iazul avea 10 hectare de luciu de apă și se recoltau tone de pește.

Tot potrivit Marele Dicționar Geografic ed. 1901, pe malul vestic al iazului, în vechime au fost două sate de răzeși, împroprietăriți de Ștefan cel Mare: Iugani și Tulburea. Unde era și o biserică de lemn. Satele dispărute ca urmare a deselor atacuri ale invadatorilor tătari, poloni, cazaci. Satul s-a mutat mai spre vest, sub dealul Pietrăria și se numește Deleni (cei din deal).

Climatul este cel din nordul Moldovei, temperat continental cu influiențe baltice. Fiind la limita sudică a acestui climat a căror influiențe se resimt până la Cotnari.

Flora este specifică silvo – stepei, care se vede mai mult, imediat ce  ajungi pe pantele vestice ale dealului Gurgueta.

Dealul Grugueta, a fost în anii 1953, sub conducerea arheologului N. Zaharia punct de cercetare arheologică (pantele de vest), și s-a descoperit un mormânt din paleoliticul superior (35.000 – 10.000 Î.Hr.).

In 1917 pe timpul primului război mondial, la 15 mai a revenit în țară Albert Thomas, ministrul munițiilor din guvernul Franței. Trimisul Franței, însoțit de rege, membrii ai guvernului și armatei au mers la Hârlău, unde se găsea în refacere Divizia 13 Infanterie. Acolo pe dealul Gurguieta, a avut loc o manevră de război a trupelor diviziei.

Divizia a executat manevre de apărare și ofensivă. S-a folosit pentru conducerea focului artileriei informații date de la observatorii de artilerie aflați în avioane.

Iată cum descrie Constantin Kirițescu momentul.   S-au executat mișcări ofensive, cu aplicarea avioanelor la tirul artileriei și pentru a stabili legăturile între acțiunea infanteriei și artileriei. 

In drepta șoselei, pe malul iazului, se află restaurantul Il Gondoliere, cu specific italian și pescăresc.

Peisajul este foarte frumos. Din fața restaurantului, sunt cărări pe malul iazului care duc spre deal. Dealul este cam abrupt, însă o dată ajuns pe creastă se deschid priveliști minunate spre satele Maxut și  Deleni la sud vest, est și nord vest, iar spre est câmpia Jijiei care se pierde la orizont.

Pe o vreme superbă, am urcat dealul și am făcut câteva fotografii.