Un sat de altădată, obiceiul pământului.
Moto: „Obiceiul pământului nu este creația unui moment oarecare din trecut, ci produsul unui îndelungat proces istoric care, în linii mari coincide cu însăși drumul urmat de poporul care l-a aplicat.” Istoria Dreptului românesc vol.I, colectiv coordonat de Vladimir Hanga, Editura Academiei Române, 1980 București.
Îmi imaginez un sat de acum câteva sute de ani, un sat dispărut astăzi, aflat în ținutul Hârlăului, în “pricuturile” târgului Hârlău, în zorii domniei marilor domni Mușatini.
Satul aflat într-un fund de vale, între dealurile Siretului, ascultător de ocolul curții domnești de la Hârlău. Să-i spunem pe nume> Verbonți.
Satul care în terminologia de specialitate îi spune sat gentilic (erau toți înrudiți) așezat într- vatră de sat, avea vreo 10-20 de case mici ascunse sub poala unei bucovine (pădurii de fag), lângă un pârâiaș năvalnic la topirea zăpezilor și la urgia ploilor torențiale, aproape de sleahul domnesc ce urca peste apa Bahluiului dinspre Hârlău și mergea către târgul sașilor și ungurilor, meșterii vinarii de la Cotnari.
Stăpânii caselor erau rude, și pentru ei legile naturii, obiceiurile
pământului, porunca vornicului și canoanele sfintei biserici de la mănăstirea
de pe Dealul lui Vodă erau cele care le dirijau viața și munca.
Nimeni nu era șef cum s-ar spune astăzi. Toți erau egali. Hotărârile le luau oamenii buni și drepți din sfatul bătrânilor care cunoșteau rânduielile obștii sătești și mai ales hotarele vecinilor cu satul lor.
Fiecare familie avea proprietate personală doar casa, acareturile, grădina, via de lângă casă, câteva pământuri din spatele caselor. Pământul cel bun de semănat meiul, grâul se afla ceva mai departe și se muncea în devălmășie. Acestea nu erau proprietatea obștii, a satului, ci doar cu drept de folosință. La fel pădurea de pe dealurile ce înconjurau satul, islazul și pășunea, iazul cu pește de pe valea pârâiașului ce străbătea satul. Turmele de oi și capre, cireada de vite, tabunul de cai, porcii care arătau mai mult a mistreți, prisăcile cu știubeie de albine din poienile pădurilor din vecinătate erau ale Domnului. Pentru că ele fiind proprietatea Domnului Moldovei, plăteau biruri în bani sau natură ce ajungeau la ocolul domnesc de la Hârlău. Aceasta era una din sursele de aprovizionare a Curții Domnești și a conducerii ținutului, precum și a oștii pe care ținutul trebuia să o aibă (inclusiv corpurile de oaste ale boierilor) de 2000-3000 de ostași din cavalerie și infanterie. Aceștia formau oastea mică, de viteji ai domnului. Un calcul simplu ne arată că cele 22 de ținuturi din vremea lui Ștefan cel Mare dădeau în jur de 40-50 mii de soldați la care să adăuga oastea domnului, seimeni, călărașii, lefegii și artileriști (cu bombarde) care erau în majoritate mercenari.
„Gospodăria ca proprietate particulară reprezintă de fapt cheia înțelegerii unității relațiilor intrafamiliale, unele care altfel, dacă sunt judecate pe alte temeiuri decât cele ale proprietății, bunăoară pe acelea biologice ori rasiale ale legăturilor de sânge, rămân pentru noi lipsite de înțeles. Această proprietate asupra mijloacelor mobile ori imobile de producție are un caracter ereditar și inalienabil. Ea este atribuită nu unui cap al familiei, ci tuturor membrilor acesteia, fie aceștia soție sau copii, astfel încât cel dintâi nu poate să dispune de ea în defavoarea celor din urmă nici inter-vivos nici causa mortis. Proprietatea particulară țărănească nu este însă o simplă proprietate de tip familial; judecată în raport cu tipul primar al acestei proprietăți, ea pare a avea mai degrabă una cu caracter evoluat. Deși se transmite din generație în generație, iar principiul eredității nu este admis în folosul femeilor, proprietatea particulară românească se găsește emancipată atât de interdicțiile inter-vivos ori causa mortis, specifice tipului primar al proprietății familiale, cât și de principiul excluderii femeilor în materie succesorală. Totuși, proprietatea particulară deși are un caracter familial, nu putem spune că ea are și unul indiviz. Într-adevăr, deși în proprietatea particulară românească, tatăl nu este considerat un proprietar absolut al pământului, iar ca urmare copii acestuia se socotesc încă dinainte de moartea sa și mai ales începând cu majoratul lor, pe temeiul muncii proprii depusă încă din pruncie în gospodărie, proprietari asupra terenului de cultură, această proprietate se află în stăpânirea tatălui.( Cristinel Nicu C.Trandafir, Valori europene în „obiceiul pământului” specific satelor devălmaşe româneşti (sec. XIV-XIX),p.71).
În sat erau și oameni pricepuți la olărit, la prelucrarea lemnului, la
zidit case sau construirea caselor din lemn, butunari, rotari, cojocari,
fierari.
Toamna după recoltarea cerealelor, după ce în gropile arse se puneau gr\nele acoperite cu paie și frunze, în poduri se puneau ciupercile și fructele uscate, în cămările dinspre nord se punea carnea de porc afumată, în chiupuri de lut se puneau în grăsime carne de porc, oaie, vită și vânat, obștea se aduna la o casă de bătrân înțelept și hotărau care și cât va primi pentru partea lui din munca familiei la clăcile de muncă de peste an, se stabilea goștina și cisla către domnie și ocolul târgului, ce trebuia duse la Hârlău. Se stabilea cine urma să meargă la oastea domnească a ținutului Hârlău, cine va face parte din formațiunea de pază a satului, sau de prindere a răufăcătorilor care au călcat hotarele satului sau sunt căutați de pârcălabul de Hârlău sau de armașul domnesc de la Curte. Se mai stabilea ce tineri vor primi în hotarul satului pământ ca să-și facă casă și gospodărie după însurătoare. Nu plăteau dări, fiind scutiți sărăcimea (beșleaga) satului, văduvele dacă aveau băieți minori. Dacă fiul era major era prins de omul visteriei Moldovei în catagrafie și pus la bir.
Cel mai rău era când era omorât în hotarele satului cineva din sat sau străin. Voinicii din sat trebuia să dea de urma criminalului, să-l ducă la vornicia din Hârlău pentru dreapta judecată și pedeapsă care de cele maii multe ori era cu moartea și osânditul era executat în public în piața din fața curții domnești de către gâde sub supravegherea pârcălabului sau armașului domnesc. Dacă cel care a făcut omorul nu era găsit de voinicii satului, satul primea pedeapsă de la domnie să plătească deșugubina domnească adică 20 de boi mari pe care trebuia să-i ducă la Curtea domnească.
Furtul din proprietatea comună era rar, tot rar era și furtul din proprietatea personală. Pedeapsa era bătaia cu biciul și atârnarea de gâtul hoțului a ceea ce a furat. Era o pedeapsă ce înjosea persoana, îl făcea un paria a satului și de cele mai multe ori acesta părăsea satul. Pentru cei care încălcau repetat ordinea și legea și obiceiurile pământești, din străbuni, pedepsa era foarte aspră, era alungat din sat. Fiind alungat, soarta celui pedepsit era foarte grea, ajungea să fie ucis, făcut sclav sau iobag la alt stăpân care prin pedepse corporale repetate date de vornicii boierului, ori mureau ori “se dădeau pe brazdă”.
Era și în sat o procedură de judecată. Oamenii buni și bătrâni ai satului, îi aduceau acuzele celui învinuit în public, se ascultau martori și declarația celui învinuit. După care cei din sfatul bătrânilor cântăreau faptele și dădeau osânda.
Pentru tâlhării, violuri, crime, cel vinovat era “cetluit” în lanțuri sau cu jug și dus la curtea
domnească de la Hârlău, unde pârcălabul și boierii din ținut sau dacă autorul
acuzatul era din târg, șoltuzul și cei 12 pârgari, țineau sfatul de judecătă.
Pedepseau cu moartea, sau ocnă, închisoarea, sau biciuirea celui vinovat.
Pentru boieri era altă înstanță de judecată, cea domnească.
Martorii acceptați de judecători trebuiau să jure cu brazda pe cap, sau sub
aspru blestem că vor spune adevărul.
În probleme de hotare, erau obiceiul pământului așa numitul mai târziu just valachorum sau lex valachorum, o moștenire daco-getică acceptată chiar și de domniile fanariote, oamenii bătrâni și înțelepți mergeau la hotare și arătau unde erau “hotarele din vechime”, stâlpii de hotar sau însemnele de hotar. Adică din loc în loc se făceau gropi, unde se puneau oale sparte, pietre. Schimbarea de hotar, era pedepsită aspru, de la caz la caz prin biciuire, ocnă, cu moartea sau plata unei amenzi grele dacă cei care a instigat era boier sau față bisericească care ajungea la 20 de boi mari.
Când stăpânul casei se ducea la Domnul fie din cauză de boală, accident, în război sau din cauze de bătrânețe (la 35 de ani erau considerați bătrâni), se stabilea ce primeau urmașii, băieți și fete din moștenirea părinților. Urmașii erau copiii biologici ai ambilor soți, copiii din partea unuia sau altuia din soți din căsătoriile anterioare, sau copii adoptați (de suflet) de cei doi soți. Soțul supravețuitor primea o treime din moștenirea comună, copiii primeau părți egale din moștenire. Fetele spre deosebire de alte neamuri, în afară de dotă primeau și ele parte din moștenire. Moșteneau doar ce aveau proprietate personală, de obicei fiul cel mic rămânea în casa părintească. Nu intra în calcul pământul, islazul, pădurea, heleșteul de pește, moara de apă care erau în devălmășie.
Femeile nu aveau treabă cu sfatul obștii. Ele erau stăpânele casei, se îngrijeau de casă, de grădina de legume, să facă pâinea, mâncarea, să facă fuiorul de in, cânepă de lănă de oaie, să facă pânza pentru îmbrăcămintea celor a casei, să țese la războiul de țesut, să ghilească pânza la pârâu și la soare, să doftoricească cu ierburi de leac și mai ales cu rugăciuni bărbatul și copiii bolnavi dar și pe părinții care uneori erau neputincioși și se aflau în grija femeii, să pescuiască, să adune din pădure ciuperci și plantele medicinale, și mai ales să crească copiii. Bărbații erau la muncile grele de pe câmp, de la stâne, din pădure, la vânătoare, la război când îi chema pârcălabul din Hârlău pentru oastea domnului, sau la clacă cu carele ca să facă muncă și cărăușie poruncită de domnie, pentru căratul proviziilor la război, la refacerea drumurilor, la construcții de poduri, cetăți.
Căsătoria era un obicei vechi a pământului ce venea de la străbunii daci.
Ea se făcea cu consimțământul liber a tinerilor, “vederea la față” și „urmarea de vorbă”. Tinerii se
cunoșteau și cădeau de acord asupra căsătoriei spre deosebire de alte neamuri,
care potrivit legilor bizantine, părinții hotărau cu cine se va căsători fiica
sau fiul.
In vremuri de pace, când prădătorii din hotarele Moldovei nu treceau prin foc și sabie țara, când nu era secetă cumplită sau molime ce doborau și jumătate din populația țării Moldovei, creșterea populației satului făcea ca tinerii satului să plece în alt loc din hotarele satului, defrișau pădurea și întemeiau un alt sat, adică era o roire a satului.
De marile praznice, de două ori pe an, în piața de lângă curtea domnească din Hârlău era un târg mare la care veneau negustori din Podolia, din Țara Leșească, din Tara Ungurească, din Valahia Mare, din secuime sau sașii din Țara Bârsei si din ținutul Sibiului dar și din țară cu sare, păcură, butoaie, poloboace, donițe, țesături, articole din fier. Aici mergeau și locuitorii din Verbonț. Luau cele necesare gospodăriei: unelte de fier, arme, vase din lut, oale de tablă pentru gătit, amnare pentru aprins focul, tămâie, sare și câte și mai câte, însă cu multă chibzuială că erau scumpe și trebuiau să dea roadele muncii lor de peste an. Negustorii cumpărau mai ales miere, piei de animale, porci, vite, oi și capre, vin, pe care le plăteau în zloți, groși, florini, unghii, aspri. Din acești bani se plătea la domnie birul de către obște și de către stăpânii casei.
Satul nu era închis altor persoane care voiau să se așeze în sat. Ei cumpărau o proprietate, însă doar după ce nimeni din sat nu o dorea, prin căsătorie sau la porunca pârcălabului ocolului domnesc sau vornicul ținutului Hârlău. Cei așezați în sat erau fie moldoveni aduși din alte sate ale ocolului, sau din cei aduși de domnii Moldovei în urma unor războie, așa cum a făcut Ștefan cel Mare la 1499 când a așezat în ținuturile centrale ale Moldovei între 100 de mii la 150 mii de persoane, creștini ortodocși din Podolia poloneză și lituaniană, sau fugiți din Transilvania din cauza opresiunilor ungurilor, sașilor sau secuilor. Aceștia au primit nume a locului de baștină: Corduneanu la cei din Bucovina, Ungureanu cei din Transilvania, Rus (Rusu) cei din Podolia, Valahu cei din Tara Românescă. (Catagrafiile Visteriei Moldovei 1920, vol.V. Ținutul Hârlău).
Nu pot trece peste unele obiceiuri care astăzi sunt considerate infracțiuni sau contravenții. Una era bătaia aplicată nevestei și copiilor. Nevasta era deseori bătută de bărbați din varii motive, de cele mai multe ori la beție. Însă nu trebuiau să fie bătute ca să fie ucise sau rănite grav. Nu trebuiau lovite peste față, și numai cu palma sau pumnul, uneori cu o vargă de lemn. ( Pravila lui Vasile Lupu tipărită la Iași în 1646). „Fără de măsură și cum nu să cade și cu vrăjmășie să cheamă bătaia când să face cu toiagul și mai vârtos când să va svărâma lemnul sau să facă cu acesta rane să margă sânge sau când o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap, atunce de pururea să va certa bărbatul pentru vrăjmășia lui.” Prin ”vrăjmășie” se mai înțelege și legarea femeii în fiare și închiderea ei de către bărbat, pedeapsă permisă în situația unui adulter sau a unei tentative de asasinare a bărbatului.
Cel mai mult aveau de suferit femeile măritate în alt sat și cele care nu aveau frați mai mari care la nevoie să o apere de furia bărbatului. Au rămas în folclorul românesc sute de doine în care femeia își plânge înstrăinarea și viața amară și grea făcută de bărbat și rudele bărbatului, mai ales de soacră.
Femeile din satele moldovene se puteau despărți de bărbații lor,
însă foarte greu. Era rușinos să te întorci la părinți cu carul plin cu zestrea
de la nuntă, oamenii considerau că vina este doar a femeii că nu este “femeie de
casă”, este “rea de muscă”, adica își înșeală bărbatul, sau
că este “sterpă” și nu poate face copii.
Referințe:
Emil
Cernea, Emil Molcuș, Istoria statului și
dreptului românesc – Editura Șansa București 1994
Colectiv, coordonator Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc vol.I, Editura
Academiei RSR, București 1980.
Cristinel Nicu C.Trandafir, Valori europene în „obiceiul pământului” specific
satelor devălmaşe româneşti (sec. XIV-XIX),Editura Muzeul Literaturii
române, București 2015.
R.Rosetti
Pamântul,sătenii si stăpânii în Moldova, Tomul I, ed. Socec, București, 1907
Etnografie si folclor in zona Hârlău 