Arta populară și kitsh-ul în artă

Ar trebui, ca orice lucrare care se respectă, să înceapă şi aceasta cu definirea termenului: „stil prost, de prost gust, deseori în legătură cu diletantismul artistic”. De obicei termenul ” se foloseşte în legătură cu obiecte pseudo-artistice de prost gust, faţă de stiluri cu adevărată valoare artistică şi estetica sofisticată” (George Pruteanu). Şi e previzibil să se dea şi etimologia general acceptată, din limba germană, venind din verbul kitschen, folosit în limbajul familial în Bavaria cu sensul de ” a face ceva de mântuială”, noţiunea fiind considerată intraductibilă, şi de aceea folosindu-se termenul original.

Aşadar, o spune şi Herman Istvan, un teoretician al fenomenului („Kitsch-ul, fenomen al pseudoartei” traducerea românească la Editura politică, Bucureşti, 1973), înseamnă schematism, caracter nefinisat. Esteticianul francez Abraham Moles, în „Psihologia kitschului”, precizează: „kitsch este un cuvânt foarte cunoscut în germana vorbită în sud; cu sensul modern, el apare în Munchen, în 1860, verbele kitschen şi verkitschen însemnând a face ceva de mântuială şi, respectiv, a degrada, a măslui”.
Termenul este indisolubil legat de sfârşitul secolului al XIX-lea, când unii pictori miinchenezi confecţionează şi pun în vânzare, din necesităţi pecuniare, primele prototipuri ale picturii kitsch. Drept pentru care această noţiune este şi astăzi asociată cu opere aparţinând artelor plastice şi, în primul rând, picturii. În literatura estetică de după 1900, îmbracă întotdeauna conotaţii negative şi abia o dată cu epoca artei populare artiştii îşi permit să îl preia cu titlul de distracţie
estetică, în istoria artelor aceasta fiind prima etapă a reconsiderării în curs de înfăptuire a conceptului.

Revenind la definirea iniţială, criticul Marin-Marian Bălaşa este de părere că. . . ” Kitschul este cea mai largă categorie sau gen artistic, reprezentâ. arta simplificată ieftin şi adesea produsă în serie, care apelează la stridenţă, artificiu,
zgomot şi pompă pentru a reţine atenţia, pentru a zgâlţâi simţul, pentru a satisface rară probleme şi consecinţe, pentru a fi fără bătaie de cap sau filozofie.” În ultimă instanţă, se ajunge la o pervertire estetică, indisolubil legată de artă,
în sensul clasic, sau cu trimitere la un anumit tip de aranjare a acesteia într-un cadru, spaţii vulnerabile devenind pictura, sculptura, arhitectura, obiectele de cult, arta populară, muzica, vestimentaţia … totul. Pronunţând acest cuvânt îmi sclipeşte în memorie o carte a unui tânăr, Cristian Crisbăşan, ” Delicte minore, sau kitschul cel de toate zilele”, cuprinzând fulgere prin comportamentul, ideile, caracterele, acţiunile de aici şi de aiurea care pot fi periculoase. Pe ultima copertă, vorbind despre cartea cu pilule antikitsch, Stelian Ţurlea constată că ” umorul spiritualizat se hrăneşte copios din kitsch şi e singurul medicament care ne poate trata.”
Fiecare va fi propriul său medic cu propriile prescripţii.” Sunt flashuri de viaţă, cuvinte cu tâlc, ironie, şi nu amară, ci chiar didactică, fără intenţie sau cu …!
Concluzia pare a fi că frumuseţea autentică nu e pe placul tuturor, e respinsă adesea, fiind preferată o pseudofrumuseţe, familiară unei categorii, adesea parveniţii, insensibili la valorile veritabile, sensibili la un tip de subcultură. Kitschul aparţine artei de mase, dovadă a mediocrităţii.
Cândva, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, Caravaggio a fost nevoit să-şi lase talentul să doarmă pentru a-şi câştiga existenţa pictând, de nevoie, carpete în serie, cerute de vulg, sinonimul ” răpirii din serai” de azi, lucrul ieftin şi făcut să satisfacă necesitatea minimă de frumos, obiectul cu intenţie artistică, dar pueril. Şablonul. Obiectul de bazar din secţiunea artă, realizat la scară industrială cu scopul clar de a înlocui un produs autentic, rar, sau scump. Azi, ca şi pe vremea lui Caravaggio, motivul vine dintr-un compromis între pecuniar (imposibilitatea atingerii fructului dorit) şi nevoia de frumos. Omul trebuie să se întoarcă, proscris, la kitsch. Psihologic – vom căuta filosofia lui Abraham Moles („Psihologia kitsch-ului. Arta fericirii”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980).

Valorile sunt totuşi relative, gusturile fluctuează, dar numai între anumite limite. Specialiştii sunt însă de acord că adevărata cultură a aparţinut clasei aşa-zise culte, iar norodul s-a purificat în cultura sa populară, folk, rudimentară adesea, pervertită de la un punct în kitsch.
De exemplu sărbătorile dintotdeauna ale neamului au fost momente de purificare. Pentru folclorul românesc, Dragobetele a existat mereu, celebrat cu predilecţie în anumite zone, dar cunoscut este abia de când economia de piaţă a căutat o nouă sursă de profit, care să semene cu Sfântul Valentin de pe alte meleaguri, asociat acolo cu o comercializare acerbă a atâtor nimicuri din plastic. Kitschul pentru varianta urbană a sărbătorii noastre populare.
Sărbătoarea mărţişorului, care urmează calendaristic, a rămas măcar ea unică, ca un gest de rezistenţă în faţa atacurilor globalizatoare (încă nu e concurată de festivalul florilor de cireş, sakura, al japonezilor). Firul nostru alb-roşu împletit cu gingăşie şi legat într-un târziu de martie de creanga unui zarzăr a rămas totuşi neîntinat încă (doar abundenta de mărţişoare-kitsch de pe tarabele negustorilor o mai întunecă!). În anii pe care îi numim cu un clişeu (tot kitsch?) „de tristă amintire”, cultura populară a fost dusă forţat pe scenele caselor de cultură, a fost prihănită prin forţarea notei, prin impunerea ” Cântării României”. Trebuie să recunoaştem însă că manifestarea a avut şi o latură pozitivă: a scos din satele româneşti comori. Dar a şi deschis calea spre kitsch prin uniformizare. Particularităţi locale ale stilurilor zonale ale costumelor populare au fost amestecate prin contaminare neglijentă (televiziunea a pus umărul şi ea, aceasta fiind una din puţinele manifestări culturale popularizate atunci). Erau necesare şi informaţia corectă şi cunoştinţele de etnografie, nu numai zelul de a aduce în prim-plan bijuterii autentice. Talentul, simplitatea originară, discreţia, personalitatea zonei etnografice au fost însă şi atunci condiţii ale acordării premiilor.

Păcat însă că în dans, în muzică, la fel ca şi în costumele specifice zonelor, au apărut imixtiuni mult mai greu de înlăturat ulterior. Meşteşugul cusutului altiţelor, al tocmirii opincilor strămoşeşti, al aranjării penei la pălăriei … a fost înlocuit brutal cu producerea industrială, în mii de exemplare, a costumelor a traistelor … Ţăranul, deja în flux către oraş, a uitat încet-încet tradiţia microgrupului din care a ieşit din dorinţa arivistă de nouă diversificare conform ” noului standard”, superior în concepţia sa de orăşean. Valorile adevărate s-au pervertit iar, au constituit baza pentru simulacre de artă nouă, altoită cu reţete occidentale. Pe aceleaşi scene, cântecul şi poezia populară, născute între magic şi estetic, au lunecat către un gen de artă naivă, improvizaţii neprofesioniste, cu intruziuni de aşa-zis academism, care poartă acelaşi nume, de kitsch. Întorcându-se către sat, căruia îi luaseră ” spuma” şi tinerii, kitschul acesta a devenit cultura nouă, care poate pretinde că este un produs tot al maselor.

Referință articolul Georgeta Șalgău ”Kitschul în arta populară” publicat în ACTA MOLDAVIAE MERIDIONALIS XXXI, 2010