Un folclorist din Hârlău – Mihai Cănianu

Mihail Canianu (pseudonimul literar al lui Moritz Cahana este născut la  1867 în  Hârlău, judeţul Iaşi a decedat la 28 septembrie 1933 în  Bucureşti)  Folclorist, traducător şi publicist. Descendent al unei familii de negustori, Canianu şi-a început instrucţia în oraşul Hârlău şi a desăvârşit-o la Iaşi, unde pare să fi urmat cursurile gimnaziale şi ale unei facultăţi, devenind în cele din urmă profesor. A abordat cu îndrăzneală, dar şi cu o anume competenţă, domenii de acti­vitate diverse

Am găsit un volum de culegeri folclorice din zona Hârlăului, a lui Mihai Cănianu. Din volum reproduc o poezie, (întocmai cum i-a zis-o Gheorghe Ungureanu din Hârlău, pe la 1886).

Frunză verde de doi braz – doină

Frunză verde di doi braz

Mor murgule di necaz

Pi-a cui mâni să ti las

Te-ași lăsa la taicâ-meu

Taicâ meu e om bătrân,

Nu poati cosâ la fân

Mor murgule di necaz

N-am la cine să te las.

Te-aș lăsa la frate-mieu,

Frate-meu îi om bogat

L-o pus satu pârcălab,

Ie bățu-l și pleacă’n sat

Și te lasă nemâncat

Mor murgule de necaz

N-am la cine să te las

Te-aș lăsa la sorâ-me

Sorâ-me îi fimeie re,

Ie nici apă nu ți-a de

Hai murgule’n pas mari

S-agiungem în sat cu soari,

Că ne’așteaptă puica’n cali

Și ți-o da grăunțâ-n poale.

Culegerea sa, Poezii populare. Doine, culese şi publicate întocmai cum se zic (1888), cuprinde trei sute treizeci şi trei de piese, între care se disting, printr-o realizare artistică superioară, cântecele de dragoste şi dor, de jale, de cătănie şi război. Ultimele sunt interesante şi sub aspect social, ele vorbind adesea despre prinderea la oaste a tinerilor sau despre tratamentul aplicat în armată.

Colecţia de folclor, cea dintâi la noi în care poeziile populare sunt tipărite în forma lor autentică, a fost primită elogios încă de la apariţie. I. Bianu, G.I. Ionnescu-Gion, A.D. Xenopol au subliniat importanţa culegerii „întocmai cum se zic” a producţiilor folcloristice şi a publicării lor nealterate. Transcriind fonetic textele culese, Canianu se încadra unei direcţii noi în domeniu, lucrarea sa fiind luată drept model mai multe decenii de-a rândul.

Textele publicate sunt însoţite de indicaţii privitoare la variantele apărute anterior în alte colecţii sau în periodice. Referindu-se la valoarea documentară a creaţiei populare, Canianu laudă iniţiativa lui V. Alecsandri, subliniind totodată şi riscurile ce derivă din „întocmirea” textelor. Observaţiile sale au în vedere, mai cu seamă, colecţia de balade şi colinde „alcătuită” de bănăţeanul At. M. Marienescu, care intervenise mult în producţiile culese. Metoda „reconstituirii”, preconizată şi folosită de acesta sub influenţa unor şcoli folcloristice ale epocii, nu este respinsă întru totul de Canianu; el consideră însă că aplicarea ei ar fi posibilă abia atunci când se va fi cules foarte mult, dacă nu aproape tot, în aria folclorului.

Sub înrâurirea lui B.P. Hasdeu, Canianu a publicat în 1893 două studii consacrate descântecelor(Deochiul şi Faptul), în folclo­ristica noastră acestea fiind primele cercetări monografice ale unor tipuri de descântec. Povestea Kipăruş Petrul Făt-Frumos, apărută în ziarul „Românul”, proverbele trimise lui Iuliu A. Zanne pentru corpusul la care acesta lucra sau colaborarea sa la colecţia lui Gr. G. Tocilescu,Materialurifolkloristice, cu texte adunate din judeţele Putna şi Neamţ, constituie, de asemenea, contribuţii la cunoaşterea literaturii populare.

Referințe: http://www.crispedia.ro/Mihail_Canianu

Ziua crucii, tradiții

A doua sărbătoare a anului bisericesc care începe la 1 septembrie,  este Inălțarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie (răpciune după calendarul popular). In popor i se spune Ziua Crucii.

La trecerea dintre anotimpuri, oamenii satului arhaic, invocau strămoșii care, potrivit tradiției, erau paznicii și ocrotitorii recoltelor câmpului și bunăstării oamenilor.

In amintirea strămoșilor, ca un gest de mulțumire, și  pentru sufletul acestora, de Ziua Crucii se ducea de către femei la biserică,  colivă, poame și flori.

Exista credința că având grijă de sufletul strămoșilor, și ei de acolo de sus, vor veghea  la rândul lor la liniștea, pacea și bunăstarea celor vii.

Pe vremuri se ținea, mai ales de femei,  post. În unele locuri de 14 zile, în altul de 7 zile sau 3 zile, astăzi doar în ziua de prăznuire a Sfintei Cruci.

Acest post nu este “legat de carte” , adica prevăzut în calendarul creștin, însă femeile făceau tot posibilul să-l țintă, din credința că familia va fi ferită de boli rele, mai ales friguri. O altă tradiție este ca nu trebuie să manânci poame sau fructe ce au imaginea crucii: usturoiul, nuca, pepenele.

Pentru lumea satului de altă dată, Ziua Crucii, împreună cu Alexiile de pe 17 martie, reprezenta hotarul din an, ce-l împarte în două părți de 6 luni fiecare. Acum pământul se închide, toate „gângăniile, jigăniile și gujuliile” pământului intră în ascunzișurile subterane.

Șerpii, înainte de a se ascunde, se încolotăcesc în alunișuri și dau naștere “pietrei șerpilor”, o piatră vânată de vrăjitori, ce avea puteri tămăduitoare.

De acum și florile se ofilesc, cele rămase după 14 septembrie ar fi necurate.

Pomilor care nu au rodit în acea vară, li se punea în crengi curpeni de bostani, în speranța ca anul următor vor rodi.

In scop tămăduitor, la Ziua Crucii se adunau nuci și prune care erau bune pentru boli ca durerile de cap, bube și mai ales pentru oase moarte (tuberculoză osoasă).

De Ziua Crucii, chiar și cei mai slobozi la gura evitau să înjure, sau să mintă, ca să nu iasă peste an de sub protecția Sfintei Cruci.

Dacă tună după 14 septembrie era semn de toamnă lungă.

Referință: Marcel Lutic „Timpul sacru – sărbătorile de altă dată”, Editura Fundației Academice AXIS, 2006 Iași p.166-168.

Impresii de la Festivalul de datini și cântece păstorești – Hârlău 2014

Pe o căldură demnă de luna lui cuptor, ca de obicei în stradă pe o estradă, a avut loc primul festival de datini și cântece păstorești Hârlău 2014, „In cerdac la Rareșoaia”.

Ansamblurile și interpreții prezenți pe scena festivalului au fost de elită. Spectacolul a fost total.

Am înțeles din prezentare că festivalul a fost organizat de primăria Hârlău și Consiliul județean Iași, inclusiv  fonduri europene din programul de promovare a tradițiilor populare.

Publicul cam puțin, probabil că nu s-a făcut prea multă publicitate evenimentului, timpul de pregătire a festivalului a fost destul de scurt.

Despre organizare, participanți, ansamblul Sârba cu năframă a Casei de Cultură Hârlău și Ansamblul căminului cultural Pârcovaci citiți pe pagina Casei de Cultură Hârlău, aici :  http://casadeculturahirlau.wordpress.com/2014/09/

După aprecierea mea cea mai mare audiență la public au ansamblurile, interpreții care cântă live, cu formație orchestrală: Ansamblul Corăgheasca din deleni, ansamblul căminului cultural din Pârcovaci, cimpoierii din Perieni, Vaslui.

Asta nu inseamna ca nu au fost apreciați și aplaudați și interpreții vocali: Pamfil Roată din Vatra Dornei, Suceava, Ion Ursache din Hârlău, Narcis Precup din Borca, jud.Neamț, Costică Matei Creangă  din comuna Ion Creangă județul Neamț, Gheorghe Țugui din Vorona, Botoșani, Ștefania Puiu din Botoșani, Nicolae Florea cu nelipsita lui cobză centenară din Deleni, Iași, Viorica Bolboros și Pârcovaci, Hârlău.

A fost o noutate și formația de dansuri țigănești din Lungani, județul Iași, coordonator un profesor de etnie romă, însă în formație sunt elevi și de naționalitate romă și română. Dansurile au fost apreciate în egală măsură și de romi și de românii prezenți la spectacol.

Câteva fotografii:

Cimpoierii din Perieni județul Vaslui. O formație cu un repertoriu deosebit, iar cimpoierii au dat dovadă de virtuozitate. Mai ales cei doi cimpoieri mai în vârstă, soliștii formației.

Formația de dansuri țigănești din Lungani, județul Iași.

Ansamblul Corăgheasca, (cea de generație mică) , din Deleni, într-o corăghească ca la Deleni!

Elevii de la școala gimnazială Deleni, județul Iași, din ansamblul Corăgheasca. Coregrafa și coordonatoarea ansamblului Aurica Gîlcă, prezintă cea de a 23-a diplomă de participant la un festival a ansamblului.

Moș Nicolae Florea cu și mai bătrâna lui cobză, într-un recital ce a uns la inimă pe spectatori!

Prezentatoarea festivalului, care s-a descurcat foarte bine, cu o interpretă, dacă nu mă înșel, Ștefania Puiu din Botoșani.        https://www.facebook.com/stefania.puiu.3

Având în ultimul plan biserica domnească Sf.Gheorghe din Hârlău, ansamblul căminului cultural din Pârcovaci, Hârlău. Un program, ca de obicei foarte frumos. Felicitări domnului Ion Ciobanu, coordonator și coregraf, și Ioan Curcă, șeful căminului cultural din Pârcovaci,  https://www.facebook.com/ioan.curca.1?fref=ts

Din motive sentimentale dar și pentru că sunt fan al muzicii bucovinene, o fotografie cu interpretul Pamfil Roată. A avut un program apreciat de public. I-am explicat interpretului de cine îmi amintește și îi mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi permite să fac această fotografie. Să fie sănătos, și iubit de public în continuare!

https://www.facebook.com/roata.pamfil?fref=ts

Publicul, puțin la primele ore a spectacolului și mai mulți mai pe seară. Nu doresc să vorbesc despre unii care comercializau semințe, alții sub influența băuturilor alcoolice. Fac parte din peisajul local, și sunt nelipsiți la activități.

Mă așteptam la prezența a meșterilor populari, a fost doar Constantin Curecheriu din Sticlăria, care cu mândrie își prezenta ultimele diplome dar și creații de artă populară.

Creatorul de artă populară Constantin Curecheriu din Sticlăria, împreună cu un alt creator de artă populară autentică, Bogdan Bârzu, directorului Clubului copiilor din Hârlău.

Imi exprim speranța că va fi continuat acest proiect, care va fi mai pe îndelete pregătit și mediatizat. Poate personalitățile din conducerea județului, consiliului județean, prefecturii Iași, care au participat la deschiderea festivalului au constatat live ce înseamnă ca un oraș ca Hârlăul sa nu aibă o sală de spectacole. Cine știe, poate viitoarele ediții ale festivalului se vor desfășura într-o sală modernă.

Inregistrări video, veți găsi aici:    http://newspascani.ro/

Satul românesc, semnificaţii ale satului și clasificarea aşezărilor rurale româneşti

Satul reprezintă cu adevărat o unitate socială romanească organică. Tot ce ne aparține mai deplin și este crescut mai viu în sat se află. Minunea istorică a poporului românesc în fața căreia istoricii străini si români stau nedumeriti o pot afla tot aici. Vechea noastră civilizație este o civilizație satească, despre care putem… spune că o fost odată cu neamul” (Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Ed. Vremea, 2006, p. 16)
În trecut, termenul „sat” avea mai multe înţelesuri, pe care i le-a conferit limba ţărănească, înţelesuri care ne dau o imagine complexă despre ceea ce reprezenta vechiul sat. Era nu numai o organizaţie teritorială, ci şi una socială şi spirituală a unor colectivităţi devălmaşe, aşadar mult mai mult decât un simplu organ administrativ. Pentru cuvântul „sat” (care, conform definiţiei din DEX, provine din lat. „fossatum” – „loc întărit cu șanț”, deşi unii cercetători susţin că termenul a evoluat din lat. „satus”, care înseamnă „semănătură”, dar şi „neam”, „seminţie”) sunt folosiţi şi alţi termeni în vorbirea ţărănească. După cum arată Henri H. Stahl, în terminologia „obiceiului pământului” sinonimele şi omonimele sunt foarte curente, limbajul juridic popular fiind „folcloric prin esenţa lui, multiplu ca înţelesuri, bogat şi pitoresc, dar imprecis şi echivoc, după cum viu şi veşnic variat este însuşi fenomenul social pe care îl exprimă.”

„Satul” poate fi sinonim cu „obştea”, care reprezenta organul său administrativ de conducere, astfel, prin cuvântul „sat”, ţărănii se refereau la „obşte”: „l-a ales satul”, „l-a judecat satul”, „s-a supărat ca văcarul pe sat” (văcarul avea un rol important în viaţa satului, fiind mandatarul obştii ales pentru diferite treburi de interes general, cea mai importantă fiind tragerea la sorţi prin care se hotăra distribuirea echitabilă, pe grupuri familiale, a parcelelor de teren). Termenii „sat”, „obștea satului” și „obștea” sunt frecvent folosiți cu sens similar. „Obștea”, referindu-se la populația satului („noi, toată obștea satului”, „am făcut parte și la obștea celor săraci”), mai era numită și „ceată”, „droaie”, „cemetie”, „steag”, „popor”, „neam”. Cu sensul de adunare generală a obștenilor, era numită și cu alți termeni, unii foarte expresivi: „sobor, săbor, zbor”, sau, în Moldova, „grămada satului”.

Ca formaţiune teritorială, satul este şi o „vatră de sat”, adică o aglomerare de locuinţe: „în capul satului”, „la marginea satului”, „la un corn de sat”. Cuvântul însemna şi întregul teritoriul aflat în stăpânirea sătenilor, hotarul satului sau trupul de moşie. Satul nu este numai organ administrativ şi patrimoniu, ci şi populaţia: „am hrănit tot satul”, „a fost de faţă tot satul”, satul fără oameni fiind „sat sterp”. El reprezintă, în sens mai larg, un sistem de convieţuire socială, expresia „satul lui Cremene” semnificând lipsa unei organizări sociale, un loc în care oricine poate face ce vrea.

Acelaşi cuvânt exprimă şi ideea de „opinie publică”: „gura satului”, „ce ştie satul”. Comunitatea rurală se manifestă prin intercunoaștere : toţi oamenii se cunosc între ei, tot satul merge la biserică, participă la jocul de duminică, sunt comentate evenimente locale, sunt exprimate judecăţi, care trec de la o casă la alta etc. Astfel, gura satului, ca mod de manifestare a opiniei publice, are o funcţie etică şi axiologică .

Cuvântul „sat” implică şi ideea de statornicie: „a face sat cu cineva” (a intra în tovărăşie cu cineva) sau, cum spune B. P. Hașdeu, unele neologisme „nu putură să facă sat în limba românească”.

Toate aceste înţelesuri ne ofera o imagine destul de completă a ceea ce însemna satul: o organizare a vieţii sub toate aspectele complexe pe care le implică orice societate umană. Ele reflectă, de asemenea, şi faptul că satul se supunea unei conştiinţe colective, reprezentată de obşte, legătura cu obştea fiind foarte strânsă, şi se conducea după cutumele statornicite prin tradiţie. Ţărănii se adunau în obşte pentru a hotărî şi aplica cele cuvenite, care corespund tradiţiei , şi nu unor opinii schimbătoare, individuale, sau unei raţiuni individuale (supusă mai uşor transformării), ceea ce asigura statornicia, integrarea firească într-o rânduială. Deciziile luate prin votul direct al membrilor erau influenţate de grupul celor „buni şi bătrâni”, care se bucurau de autoritate datorită vârstei, experienţei, respectului câştigat.

În vechea civilizaţie sătească, obştea funcţiona ca o democraţie ţărănească directă, iar pentru stabilirea unei astfel de orânduiri democratice nu a fost nevoie de intervenţia pluralismului, obştea creând „o omogenitate de voinţă care făcea conceptul de «consens» inutil”. După cum arată sociologul Corina Bistriceanu, reprezentarea celor conduşi de către conducători era maximă , iar organizarea democratică era posibilă tocmai datorită supremaţiei tradiţiei, care unea oamenii şi crea o strânsă solidaritate. Astfel se explica de ce, de-a lungul timpului, obştea a constituit o formă de rezistenţă a poporului român, reuşind de multe ori să se împotrivească aservirii feudale sau unor influenţe străine nocive.

Clasificarea satelor

Henri H. Stahl a răsturnat concepţia clasică în funcţie de care erau clasificate satele. Împărţirea satelor în exclusiv agricole sau exclusiv pastorale s-a realizat pornindu-se de la teoria clasică potrivit căreia, în evoluţia ei, omenirea a trecut prin trei faze obligatorii: „vânătoare – păstorie – agricultură”. Cercetările pe care le-a întreprins savantul i-au dezvăluit însă că este greşită alternativa „ori cioban nomad, ori agricultor sedentar”, întrucât, în viaţa socială a satelor româneşti, „păstoria şi agricultură se îmbinau armonios” .

Prin urmare, el a arătat că ideea potrivit căreia poporul român este fie eminamente pastoral, fie esenţial agricol nu este valabilă. De exemplu, folcloristul Ovid Densușianu susţinea că românii au fost un popor de ciobani, aducând drept argument faptul că în poezia noastră populară este cântat mai ales codrul; o explicaţie pentru faptul că pădurea apare foarte frecvent în poezia populară este aceea că, în vremurile străvechi, pădurile, foarte dese, acopereau aproape întreaga ţară – expresia „codrul frate cu românul” reflectă o realitate istorică. Henri H. Stahl evidenţiază însă că „agricultura noastră a fost legată de codru măcar la fel de puternic ca şi păstoritul. Plugarul, ca şi ciobanul, au fost deopotrivă mânuitorii unor tehnici în care pădurea juca un rol de căpătâi”, concluzia sa fiind aceea că „toate satele noastre au fost întotdeauna deopotrivă de pastorale ca şi de agricole”.

Articol de Irina Bazon, în rezista Tezaur Românesc.

 

Ediția I, a unui festival folcloric de toamna la Hârlău.

Hârlăul are un festival vechi, de tradiție, iarna, imediat după Anul Nou. Este „Festivalul tradițiilor și obiceiurilor de iarnă” care are loc anual pe 3 ianuarie. Mai are un spectacol folcloric în preajma Zilelor orașului Hârlău, de Sf.Gheorghe ( primăvara). 

Iată că în această toamna se dă startul unui nou festival folcloric, „In cerdac la Rareșoaia”. Să sperăm că nu este un festival electoral, și că an de an va fi continuat.

Formațiile participante sunt bune, la fel și interpreții anunțați. In stradă se vor mai găsi și standuri ale meșterilor populari. 

Cum Hârlăul nu are o sală de spectacole, vom depinde de starea vremii, care se pare, se anunță bună!  Voi reveni cu fotografii după spectacolul folcloric din ziua de 7 septembrie 2014.