Satul românesc, semnificaţii ale satului și clasificarea aşezărilor rurale româneşti

Satul reprezintă cu adevărat o unitate socială romanească organică. Tot ce ne aparține mai deplin și este crescut mai viu în sat se află. Minunea istorică a poporului românesc în fața căreia istoricii străini si români stau nedumeriti o pot afla tot aici. Vechea noastră civilizație este o civilizație satească, despre care putem… spune că o fost odată cu neamul” (Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Ed. Vremea, 2006, p. 16)
În trecut, termenul „sat” avea mai multe înţelesuri, pe care i le-a conferit limba ţărănească, înţelesuri care ne dau o imagine complexă despre ceea ce reprezenta vechiul sat. Era nu numai o organizaţie teritorială, ci şi una socială şi spirituală a unor colectivităţi devălmaşe, aşadar mult mai mult decât un simplu organ administrativ. Pentru cuvântul „sat” (care, conform definiţiei din DEX, provine din lat. „fossatum” – „loc întărit cu șanț”, deşi unii cercetători susţin că termenul a evoluat din lat. „satus”, care înseamnă „semănătură”, dar şi „neam”, „seminţie”) sunt folosiţi şi alţi termeni în vorbirea ţărănească. După cum arată Henri H. Stahl, în terminologia „obiceiului pământului” sinonimele şi omonimele sunt foarte curente, limbajul juridic popular fiind „folcloric prin esenţa lui, multiplu ca înţelesuri, bogat şi pitoresc, dar imprecis şi echivoc, după cum viu şi veşnic variat este însuşi fenomenul social pe care îl exprimă.”

„Satul” poate fi sinonim cu „obştea”, care reprezenta organul său administrativ de conducere, astfel, prin cuvântul „sat”, ţărănii se refereau la „obşte”: „l-a ales satul”, „l-a judecat satul”, „s-a supărat ca văcarul pe sat” (văcarul avea un rol important în viaţa satului, fiind mandatarul obştii ales pentru diferite treburi de interes general, cea mai importantă fiind tragerea la sorţi prin care se hotăra distribuirea echitabilă, pe grupuri familiale, a parcelelor de teren). Termenii „sat”, „obștea satului” și „obștea” sunt frecvent folosiți cu sens similar. „Obștea”, referindu-se la populația satului („noi, toată obștea satului”, „am făcut parte și la obștea celor săraci”), mai era numită și „ceată”, „droaie”, „cemetie”, „steag”, „popor”, „neam”. Cu sensul de adunare generală a obștenilor, era numită și cu alți termeni, unii foarte expresivi: „sobor, săbor, zbor”, sau, în Moldova, „grămada satului”.

Ca formaţiune teritorială, satul este şi o „vatră de sat”, adică o aglomerare de locuinţe: „în capul satului”, „la marginea satului”, „la un corn de sat”. Cuvântul însemna şi întregul teritoriul aflat în stăpânirea sătenilor, hotarul satului sau trupul de moşie. Satul nu este numai organ administrativ şi patrimoniu, ci şi populaţia: „am hrănit tot satul”, „a fost de faţă tot satul”, satul fără oameni fiind „sat sterp”. El reprezintă, în sens mai larg, un sistem de convieţuire socială, expresia „satul lui Cremene” semnificând lipsa unei organizări sociale, un loc în care oricine poate face ce vrea.

Acelaşi cuvânt exprimă şi ideea de „opinie publică”: „gura satului”, „ce ştie satul”. Comunitatea rurală se manifestă prin intercunoaștere : toţi oamenii se cunosc între ei, tot satul merge la biserică, participă la jocul de duminică, sunt comentate evenimente locale, sunt exprimate judecăţi, care trec de la o casă la alta etc. Astfel, gura satului, ca mod de manifestare a opiniei publice, are o funcţie etică şi axiologică .

Cuvântul „sat” implică şi ideea de statornicie: „a face sat cu cineva” (a intra în tovărăşie cu cineva) sau, cum spune B. P. Hașdeu, unele neologisme „nu putură să facă sat în limba românească”.

Toate aceste înţelesuri ne ofera o imagine destul de completă a ceea ce însemna satul: o organizare a vieţii sub toate aspectele complexe pe care le implică orice societate umană. Ele reflectă, de asemenea, şi faptul că satul se supunea unei conştiinţe colective, reprezentată de obşte, legătura cu obştea fiind foarte strânsă, şi se conducea după cutumele statornicite prin tradiţie. Ţărănii se adunau în obşte pentru a hotărî şi aplica cele cuvenite, care corespund tradiţiei , şi nu unor opinii schimbătoare, individuale, sau unei raţiuni individuale (supusă mai uşor transformării), ceea ce asigura statornicia, integrarea firească într-o rânduială. Deciziile luate prin votul direct al membrilor erau influenţate de grupul celor „buni şi bătrâni”, care se bucurau de autoritate datorită vârstei, experienţei, respectului câştigat.

În vechea civilizaţie sătească, obştea funcţiona ca o democraţie ţărănească directă, iar pentru stabilirea unei astfel de orânduiri democratice nu a fost nevoie de intervenţia pluralismului, obştea creând „o omogenitate de voinţă care făcea conceptul de «consens» inutil”. După cum arată sociologul Corina Bistriceanu, reprezentarea celor conduşi de către conducători era maximă , iar organizarea democratică era posibilă tocmai datorită supremaţiei tradiţiei, care unea oamenii şi crea o strânsă solidaritate. Astfel se explica de ce, de-a lungul timpului, obştea a constituit o formă de rezistenţă a poporului român, reuşind de multe ori să se împotrivească aservirii feudale sau unor influenţe străine nocive.

Clasificarea satelor

Henri H. Stahl a răsturnat concepţia clasică în funcţie de care erau clasificate satele. Împărţirea satelor în exclusiv agricole sau exclusiv pastorale s-a realizat pornindu-se de la teoria clasică potrivit căreia, în evoluţia ei, omenirea a trecut prin trei faze obligatorii: „vânătoare – păstorie – agricultură”. Cercetările pe care le-a întreprins savantul i-au dezvăluit însă că este greşită alternativa „ori cioban nomad, ori agricultor sedentar”, întrucât, în viaţa socială a satelor româneşti, „păstoria şi agricultură se îmbinau armonios” .

Prin urmare, el a arătat că ideea potrivit căreia poporul român este fie eminamente pastoral, fie esenţial agricol nu este valabilă. De exemplu, folcloristul Ovid Densușianu susţinea că românii au fost un popor de ciobani, aducând drept argument faptul că în poezia noastră populară este cântat mai ales codrul; o explicaţie pentru faptul că pădurea apare foarte frecvent în poezia populară este aceea că, în vremurile străvechi, pădurile, foarte dese, acopereau aproape întreaga ţară – expresia „codrul frate cu românul” reflectă o realitate istorică. Henri H. Stahl evidenţiază însă că „agricultura noastră a fost legată de codru măcar la fel de puternic ca şi păstoritul. Plugarul, ca şi ciobanul, au fost deopotrivă mânuitorii unor tehnici în care pădurea juca un rol de căpătâi”, concluzia sa fiind aceea că „toate satele noastre au fost întotdeauna deopotrivă de pastorale ca şi de agricole”.

Articol de Irina Bazon, în rezista Tezaur Românesc.

 

Satul românesc.

„Satul românesc, semnificaţii ale satului și clasificarea aşezărilor rurale româneşti”, un articol de Irina Bazon, Tezaur Românesc 2014

„Satul reprezintă cu adevărat o unitate socială romanească organică. Tot ce ne aparține mai deplin și este crescut mai viu în sat se află. Minunea istorică a poporului românesc în fața căreia istoricii străini si români stau nedumeriti o pot afla tot aici. Vechea noastră civilizație este o civilizație sătească, despre care putem… spune că o fost odată cu neamul” (Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Ed. Vremea, 2006, p. 16)
În trecut, termenul „sat” avea mai multe înţelesuri, pe care i le-a conferit limba ţărănească, înţelesuri care ne dau o imagine complexă despre ceea ce reprezenta vechiul sat. Era nu numai o organizaţie teritorială, ci şi una socială şi spirituală a unor colectivităţi devălmaşe, aşadar mult mai mult decât un simplu organ administrativ. Pentru cuvântul „sat” (care, conform definiţiei din DEX, provine din lat. „fossatum” – „loc întărit cu șanț”, deşi unii cercetători susţin că termenul a evoluat din lat. „satus”, care înseamnă „semănătură”, dar şi „neam”, „seminţie”) sunt folosiţi şi alţi termeni în vorbirea ţărănească. După cum arată Henri H. Stahl, în terminologia „obiceiului pământului” sinonimele şi omonimele sunt foarte curente, limbajul juridic popular fiind „folcloric prin esenţa lui, multiplu ca înţelesuri, bogat şi pitoresc, dar imprecis şi echivoc, după cum viu şi veşnic variat este însuşi fenomenul social pe care îl exprimă.”

„Satul” poate fi sinonim cu „obştea”, care reprezenta organul său administrativ de conducere, astfel, prin cuvântul „sat”, ţărănii se refereau la „obşte”: „l-a ales satul”, „l-a judecat satul”, „s-a supărat ca văcarul pe sat” (văcarul avea un rol important în viaţa satului, fiind mandatarul obştii ales pentru diferite treburi de interes general, cea mai importantă fiind tragerea la sorţi prin care se hotăra distribuirea echitabilă, pe grupuri familiale, a parcelelor de teren). Termenii „sat”, „obștea satului” și „obștea” sunt frecvent folosiți cu sens similar. „Obștea”, referindu-se la populația satului („noi, toată obștea satului”, „am făcut parte și la obștea celor săraci”), mai era numită și „ceată”, „droaie”, „cemetie”, „steag”, „popor”, „neam”. Cu sensul de adunare generală a obștenilor, era numită și cu alți termeni, unii foarte expresivi: „sobor, săbor, zbor”, sau, în Moldova, „grămada satului”.

Ca formaţiune teritorială, satul este şi o „vatră de sat”, adică o aglomerare de locuinţe: „în capul satului”, „la marginea satului”, „la un corn de sat”. Cuvântul însemna şi întregul teritoriul aflat în stăpânirea sătenilor, hotarul satului sau trupul de moşie. Satul nu este numai organ administrativ şi patrimoniu, ci şi populaţia: „am hrănit tot satul”, „a fost de faţă tot satul”, satul fără oameni fiind „sat sterp”. El reprezintă, în sens mai larg, un sistem de convieţuire socială, expresia „satul lui Cremene” semnificând lipsa unei organizări sociale, un loc în care oricine poate face ce vrea.

Acelaşi cuvânt exprimă şi ideea de „opinie publică”: „gura satului”, „ce ştie satul”. Comunitatea rurală se manifestă prin intercunoaștere : toţi oamenii se cunosc între ei, tot satul merge la biserică, participă la jocul de duminică, sunt comentate evenimente locale, sunt exprimate judecăţi, care trec de la o casă la alta etc. Astfel, gura satului, ca mod de manifestare a opiniei publice, are o funcţie etică şi axiologică .

Cuvântul „sat” implică şi ideea de statornicie: „a face sat cu cineva” (a intra în tovărăşie cu cineva) sau, cum spune B. P. Hașdeu, unele neologisme „nu putură să facă sat în limba românească”.

Toate aceste înţelesuri ne ofera o imagine destul de completă a ceea ce însemna satul: o organizare a vieţii sub toate aspectele complexe pe care le implică orice societate umană. Ele reflectă, de asemenea, şi faptul că satul se supunea unei conştiinţe colective, reprezentată de obşte, legătura cu obştea fiind foarte strânsă, şi se conducea după cutumele statornicite prin tradiţie. Ţărănii se adunau în obşte pentru a hotărî şi aplica cele cuvenite, care corespund tradiţiei , şi nu unor opinii schimbătoare, individuale, sau unei raţiuni individuale (supusă mai uşor transformării), ceea ce asigura statornicia, integrarea firească într-o rânduială. Deciziile luate prin votul direct al membrilor erau influenţate de grupul celor „buni şi bătrâni”, care se bucurau de autoritate datorită vârstei, experienţei, respectului câştigat.

În vechea civilizaţie sătească, obştea funcţiona ca o democraţie ţărănească directă, iar pentru stabilirea unei astfel de orânduiri democratice nu a fost nevoie de intervenţia pluralismului, obştea creând „o omogenitate de voinţă care făcea conceptul de «consens» inutil”. După cum arată sociologul Corina Bistriceanu, reprezentarea celor conduşi de către conducători era maximă , iar organizarea democratică era posibilă tocmai datorită supremaţiei tradiţiei, care unea oamenii şi crea o strânsă solidaritate. Astfel se explica de ce, de-a lungul timpului, obştea a constituit o formă de rezistenţă a poporului român, reuşind de multe ori să se împotrivească aservirii feudale sau unor influenţe străine nocive.

Clasificarea satelor

Henri H. Stahl a răsturnat concepţia clasică în funcţie de care erau clasificate satele. Împărţirea satelor în exclusiv agricole sau exclusiv pastorale s-a realizat pornindu-se de la teoria clasică potrivit căreia, în evoluţia ei, omenirea a trecut prin trei faze obligatorii: „vânătoare – păstorie – agricultură”. Cercetările pe care le-a întreprins savantul i-au dezvăluit însă că este greşită alternativa „ori cioban nomad, ori agricultor sedentar”, întrucât, în viaţa socială a satelor româneşti, „păstoria şi agricultură se îmbinau armonios” .

Prin urmare, el a arătat că ideea potrivit căreia poporul român este fie eminamente pastoral, fie esenţial agricol nu este valabilă. De exemplu, folcloristul Ovid Densușianu susţinea că românii au fost un popor de ciobani, aducând drept argument faptul că în poezia noastră populară este cântat mai ales codrul; o explicaţie pentru faptul că pădurea apare foarte frecvent în poezia populară este aceea că, în vremurile străvechi, pădurile, foarte dese, acopereau aproape întreaga ţară – expresia „codrul frate cu românul” reflectă o realitate istorică. Henri H. Stahl evidenţiază însă că „agricultura noastră a fost legată de codru măcar la fel de puternic ca şi păstoritul. Plugarul, ca şi ciobanul, au fost deopotrivă mânuitorii unor tehnici în care pădurea juca un rol de căpătâi”, concluzia sa fiind aceea că „toate satele noastre au fost întotdeauna deopotrivă de pastorale ca şi de agricole”.

Câșlegii de primăvară

De la Înălțare (29 mai), până la intrarea în Postul Sfinților apostoli Petru și Pavel (16 iunie), este perioada câșlegilor de primăvară. In această perioadă în prepararea mâncărurilor se folosesc cu precădere verdețurile din grădină.

In alimentație intră zerul de oaie și jântuitul, cu care se acresc sorghiturile, care înlocuiesc borșul de putină.

Cașul proaspăt de oaie, laptele de vacă, brânza și smântâna sunt folosite zilnic, în combinație cu legumele de sezon.

Se dau dezlegari la pește în această perioadă, deci nici peștele nu lipsește din alimentație.

Pâinea, mămăliga sunt nelipsite de pe masa. Se fac plăcinte, alivenci.

In sâmbăta dinaintea Duminicii Mari se serbează pomenirea morților, moșii de vară pentru pomenirea morților. Pentru moșii de vară gospodinele coc plăcinte care se dau de pomană pentru sufletul morților, al cărui sălaș este sub pământ.

Pe un ștergar se așează plăcintele, o strachină cu lapte cu tocmagi, o lingură de lemn, o ulcică de lut cu vin sau apă îndulcită cu miere (pentru copii), cireșe de mai, și o lumânare din  ceară.

Persoana care dă moșii și cea care primește îngenunghiază lângă ștergar cu ofrandă, ținând cu mâna, în chip simbolic ofranda, pentru a realiza transmiterea între cel care oferă și cel care primește, în timp ce ofranda rămâne pe pământ . făcând astfel legătura cu lumea morților.

In zona Poiana, Deleni, Feredeni din județul Iași, este obiceiul de a se decora cu var vasele pentru ofrandă. Acest decor efemer amintea de morții pentru care se face pomenirea  și de efemeritatea vieții pe pământ, de frumusețea trecută a pământului, pe care ei, cei decedați, au fost trecători.

In alte zone, cum ar fi Mihailenii , Dersca din județul vecin, Botoșani, cei care făceau pomenire comandau direct meșterului olar textul care să fie scris pe vasele de lut,  pentru ofranda de pomenire, numele mortului. In ziua de Rusalii (Duminica Mare) se fac la biserică pomeniri cu plăcinte, cozonaci și borș de miel.

Cine mai are în butoaiele din zemnic sau pivniță vin, îl consumă în Duminica Mare.

In credinţa creştină, Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh, cunoscută şi Duminica Mare sau Rusaliile, este sărbătorită  la 50 de zile după Învierea Domnului.

Este una dintre cele mai vechi sărbători ale creştinătăţii și are loc în 2014 în zilele de 8 și 9 iunie. Este sărbătoarea anuală a pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, eveniment cu care se încheie descoperirea faţă de lume şi de creaţie a lui Dumnezeu, Ea cade totdeauna la 10 zile după Înalţare sau la 50 de zile după Paşti, când a avut loc evenimentul sărbătorit.

Referințe :

S.Fl.Marianu Inmormântarea la români – Editura Academiei Române – 1892 București

 

Sărbătorile pascale. Tradiții și obiceiuri.

Perioada pascală este perioada de 40 de zile, cuprinsă între Paște (Învierea Domnului) și Înălțare. Paștele  cea mai mare sărbătoare ortodoxă, este sărbătorit cu mult fast, fiind mai ales o sărbătoare de familie. Pregătirile de Paște durează mai multe săptămâni: Se văruiesc casa, acareturile, se spală rufele și hainele de peste iarnă, se curăță grădina, curtea și mai ales se pregătesc alimentele necesare bucatelor de sărbătoare.

Tot în pregătirea pentru sărbătoarea de Paște intră și pregătirea sufletească, duhovnicească. Oamenii țin post, se spovedesc și se împărtășesc. Oricât de săraci ar fi,  își cumpără ceva nou de îmbrăcat pentru sărbătoare de Paște.

Creștinii ortodocși se salută cu Hristos a înviat, la care se răspunde Adevarat a înviat!

Această perioadă se diferențiază și la nivel alimentar, mai ales la alimentele dedicate, precum ouăle roșii și pasca. Aceste produse se primesc și se oferă, ca daruri, celor care calcă pragul casei de sărbători, dar și atunci când merg în vizită. In ziua a doua de Paște copii merg la părinți și nași. Se merge la cimitir pentru a aprinde lumânări pentru cei dragi plecați la ceruri. Se oferă la săraci de pomană, ouă roșii, cozonac, pască și vin.

Mielul nu lipsește de pe masa de Paște. Meii se sacrifică în Vinerea Mare. Ciobanii au obiceiul ca atunci când sacrifică meii , să dea bucăți de carne și câinilor de la stână. Tradiția spune că dacă nu se dă câinilor carne de miel, nu vor mai fi vrednici și atunci lupii vor mânca oile. Carnea de miel, este ingredientul de bază pentru diferite mâncăruri specifice: Friptură, borș de miel, drop, tocăniță, la grătar și alte zeci de preparate, în funcție de zona geografică.

Nelipsite de pe masa de Paște sunt cozonacul, pasca. După ce vin de la slujba de Înviere, gospodinele au grijă să dea din pasca sfințită și animalelor domestice, pentru ca acestea să fie sănătoase, să dea rod bogat. Cozonacul și pasca se fac în Joia Mare sau în Sâmbăta Mare.

Ouăle roșii, care cu vremea au ajuns în zilele noastre de toate culorile curcubeului, vopsite sau încondeiate și mai nou îmbrăcate în abțibilduri chinezești, se consumă în mod ritual în prima zi de Paște.

Un ou roșu se pune într-o cană cu apă, cu un bănuț de argint și fetele se spală pe față cu această apă, pentru ca tot anul să fie sănătoase, rumene în obraji ca ouăle roșii și cinstite ca banul de argint. Este păcat să consumi în această perioadă ouăle nevopsite.

Ouăle roșii se ciocnesc spunând: Hristos a înviat! la care se răspunde: Adevarat a înviat! Orice masă începe cu ciocnirea ouălor roșii.

Ouăle roșii se considerau a fi sfințite, de aceea cojile lor nu se aruncă la gunoi sau în drum că este păcat, ci se dau pe o apă curgătoare. Privind apele, Blajinii (oamenii foarte blânzi și  credincioși, care nu privesc cerul niciodată) află că a venit Paștele. Blajinii sărbătoresc Paștele cu o săptămână mai târziu, dată cunoscută în popor ca fiind Paștele blajinilor.

De Paște, se consumă și băuturile tari ca rachiurile și țuica, dar mai ales vinurile.

Vremurile s-au mai schimbat, însă în esență sărbătoare de Paște este a familiilor reunite. Copiii vin de de peste mări și țări în țară, la casa părintească pentru a ciocni un ou roșu cu cei dragi, cu părinții: Hristos a Înviat!

Constantin Curecheriu, din Scobinți, recunoscut de UNESCO

Am scris anul trecut un articol despre acest rapsod popular,  creator și colecționar de artă populară autentică din Sticlăria: Constantin Curecheriu, aici https://harlauletnografie.wordpress.com/2013/05/26/mici-muzee-de-etnografie-curecheriu-constantin-din-sticlaria/

Iată că efortul domnului Constantin Curecheriu este recunoscut de UNESCO ca „Tezaure umane vii”.
Nu de primăria Scobinți, care nu la ajutat să facă un muzeu unde să-și expună tezaurul de obiecte autentice populare, nu Consiliul Județean, ci de UNESCO.

Un reportaj excepțional a cotidianului Buna Ziua Iasi:

http://www.bzi.ro/tezaure-gasite-in-curtile-a-doi-ieseni-unesco-a-recunoscut-oficial-totul-galerie-foto-video-425183

Sub semnul calului – Postul Mare, tradiții și obiceiuri

Pregătirea spirituală pentru sărbătoarea Paștelui începe din ultima săptămână a Câșlegilor de iarnă, numită de popor și Săptămâna Albă. In acest interval de timp nu se mănânca carne, este permis a se consuma ouă, lapte și produse obținute din lapte dar nu se fac nunți sau alte petreceri cu muzică.

Săptămâna Albă se termină cu Duminica Lăsatului de Sec care, cândva, era o adevărată sărbătoare familială și chiar comunitară, încă din preziua acestei duminici, femeile pregăteau bucate pentru masa nocturnă la care participau toți membrii familiei și invitații acesteia: vecini, rude, prieteni. Petrecerea nocturnă purta numele de Lăsatul Secului și continua până către miezul nopții, moment în care fiecare mesean mânca în mod ritualic câte un ou zicând: „oușor, oușor, să-mi fie postul mai ușor”.

In Duminica Lăsatului de Sec fetele și flăcăii rămași necăsătoriți în câșlegile de iarnă erau luați în derâdere în cadrul unui obicei numit strigările de peste sat. Flăcăii se adunau în cete, se urcau pe înălțimile satului de unde slobozeau roți mari din paie aprinse și-i satirizau, prin strigături sub forma de dialog, pe cei ramași necăsătoriți.

Fiecare cerc de foc descris este punctat cu strigăte: „– M–o mânat, măăă…”, iar alt fecior, ce învârte roate la nici zece metri distanţă, întreabă: „– Cine te–o mânat, măăă?” Şi imediat vine răspunsul: „– Fetele din sat, măăă…” şi dialogul continuă: „– De ce, măăă?  – Să le mărităm cu toţi nebunii, măăă….  -Pe cine, măăă?  – Pe Gheorghe, măăă  – Cu cine, mă… –  Cu Maria, măăăă – Să trăiască, măăă, Să se înmulţească măăă  – Câtă frunză și iarba , măăă.”

Auzi măăă! Ce măăăă?

Ileana lui Mardare

Nu-i frumoasă cu îți pare

De o vezi în bătătură

Ai fugi o săptămână

 sau

– Bună ziua moșule,

– Mulțam ție flăcăule

– Ia băiete fata mea

Că-ți dau șase vaci cu ea.

– Să-mi dai de două ori șasă

Fiică-ta-ți numi trebuie acasă.

 O dată strigătura terminată, după un răgaz de câteva minute, băieţii încep să strige iar: „Arde dealu!  Arde Dealu!” sau „Merge Ana la culcare /Îmbrăcată-n în pijamale/ Pijamale cu steluţe / Lua-ar dracu de maimuţă/ Se constată astfel că satira socială este voalată, fiind mascată de strigăturile cu caracter matrimonial, în cadrul cărora persoanele alese pentru a fi „căsătorite”, sunt „ăia care nu-s de treabă, care-s vai de capul lor”.

Prima zi de după Lăsatul Secului se numea Lunea curată, zi în care femeile nu lucrau nimic în afara de spălatul ritual al vaselor pe care, mai apoi, le urcau în podul caselor. Tot în această zi, după petrecerea bahica nocturnă, unul dintre membrii familiei se scula mai de dimineață, lua fața de masa cu firimiturile ramase de la ospăț, iesea cu ea afară si arunca resturile de mâncare păsărilor din curte zicând: „Veniți păsări sa vă dau și vouă din bucatele mele cu care prind postul, dar si voi sa prindeți post de la bucatele de vara”. Acest ritual avea scop profilactic și apotropaic, de apărare a viitoarelor recolte de atacul pasarilor.

Marțea din prima săptămana a Postului Mare era numita și Marțea strâmbă sau Spolocania. In aceasta zi femeile luau furca de tors și mergeau la crașma satului pentru a se „clati” cu tuică de mâncarea de frupt (de dulce). Aici, ele beau rachiu fiert cu piper în credința că le va crește cânepa mare, iar pentru a fi sigure de aceasta reușita aruncau cu paharul de băutura în tavan zicând: „atâta să crească cânepa în vară”.

In aceasta zi se mănâncă doar pâine nedospită și se bea moare de varză acră.

In prima sâmbătă din Postul Mare se sărbătorea Ziua lui San – Toader, sfânt care a fost canonizat de către biserica ortodoxa datorita faptelor sale dar pe care  îl ține de teama pedepselor aplicate tuturor celor care nu-l respectau. San – Toader și caii ce-l însoțeau rupeau, conform tradiției, lanțul lui Sânt – Ion pentru a lasa drum liber anotimpului calduros. Ei păzeau Soarele pentru a evita fuga acestuia catre miaza – noapte si pentru a salva, astfel, omenirea de la noaptea, veșnică.

Cailor lui San-Toader le erau consacrate de la cinci până la douăsprezece zile, începând cu Lunea Curată, Săptămâna Albă fiind cunoscută și sub numele de Săptămâna Cailor lui San – Toader. Conform credinței populare, caii lui San -Toader sunt ființe mitice hipomorfe, cu aspect de flăcăi dar care au coadă, ascunsă în ițari, și copite, ascunse în opinci. Ei întronează ordinea la începutul Postului Mare, închizând șezătorile și petrecerile. In nopțile Cailor lui San – Toader, fetele nu mergeau la șezatori, se închideau în case și răsturnau cu gura în jos toate vasele pentru a împiedica aceste spirite năprasnice sa se ascundă în ele.

Cel mai important, dar si cel mai temut, dintre cai este San – Toaderul cel Schiop sau San – Toaderul cel Mare celebrat în sâmbata Săptămanii Albe.

In săptămâna numita a Cailor lui San – Toader, femeile nu urzeau,”pentru a nu li se încurca firele”, și nu torceau, ca „sa nu te calce caii”.

In sambata lui Toader, înainte de răsăritul soarelui, fetele se duceau în pădure, în locuri curate, „unde nu ajung găinile și nu se aud câinii”, și căutau rădăcini de iarba mare sau popalnic. Când săpau aceste plante, în locul de unde luau rădăcinile puneau sare, făina sau alte produse. Intoarse acasă, fetele fierbeau aceste rădăcini iar cu leșia rezultata se spălau pe cap în credința ca le va crește părul mare și frumos. După spălarea capului, în timp ce se pieptănau, fiecare zicea: „Toadere, San – Toadere,/Dă cosița fetelor cât coada iepelor/Si chică pruncilor cât coama cailor”.

Tot în dimineața Sâmbetei lui San – Toader, se mai obișnuia ca fetele să adune din ieslea cailor strohul de fân, il fierbeau în vase curate și se spălau cu fiertura astfel obținuta pe cap, în credința ca vor avea părul frumos și bogat și vor fi plăcute flăcăilor.

Un alt obicei din aceasta zi, păstrat până târziu în Bucovina, era acela al tunderii coamei la viței și mânji și al cozilor la iepe (acțiune cunoscută sub numele de costrujire), părul rezultat fiind pus în mușuroaiele de furnici pentru ca „animalele din gospodărie să se înmulțească  precum furnicile”.

In sâmbăta de San – Toader se făcea coliva de grâu (Coliva lui San – Toader) care se ducea la biserica unde se sfințea și se împărțea copiilor sau oamenilor săraci. Din aceasta sâmbăta începeau slujbele speciale pentru morți, slujbe ce aveau loc în fiecare sâmbătă din Postul Mare și se terminau în Joia Mare.

In Sâmbăta lui San – Toader se desfășura, astfel, un scenariu complex de înnoire simbolica a timpului calendaristic, celebrat alta dată, mai ales în mediile pastorale, la început de primăvară.

Din marțea de după Lăsatul Secului începe Postul Mare propriu-zis, ce durează șapte săptămâni, etapa calendaristică în care nu se consuma carne, lapte, brânză și oua, alimentația bazându-se integral pe produsele vegetale. In aceasta perioada în gospodăriile tradiționale se desfașura o intensă activitate în domeniul industriei textile casnice. Se torcea de zor, se țesea iar femeile tinere si fetele iși coseau, pe ascuns, frumoasele camași cu care se îmbracau în ziua de Paști.

Mijlocul Postului Mare este marcat prin ziua numita Miezul Paresimilor.

Această sărbătoare cade întotdeauna într-o zi de miercuri. Ziua oferea, alta dată, gospodinelor prilejul de a numara ouale stranse pâna atunci și de a evalua numarul de ouă de care aveau nevoie pentru buna pregatire. a Sărbatorii Pascale De asemenea, femeile socoteau acum cat s-a tors din cantitatea totală de cânepă, apreciind data aproximativă când urma să se termine operația, întrucât era obligatoriu ca aceasta activitate sa se încheie până la Joia Mare.

Referințe:

http://www.crestinortodox.ro/

Mihai Pop Obiceiuri Tradiționale românești Editura Institutului de cercetări etnologice și dialectologice București- 1976

Marcel Lutic  Timpul sacru-Sărbătorile de altă dată, Editura Fundației academice AXIS Iași-2006

Grigore G.Tocilescu – Materialuri folclorice Vol.I, partea a doua – poezia poporană Ed. Tipografiei corpului didactic – București 1900

Fotografii: Fecebook.com

Câșlegile de iarnă

Numele de câșlegi, era dat perioadei de alimentație normală, în care zilele de post (miercuri și vineri, uneori și luni) alternează cu zilele fără restricții de alimentație. Cîșlegii de iarnă, sunt dinaintea postului cel mai îndelungat și mai sever din an: postul Paștelui. In acest an, câșlegile încep pe 9 ianuarie și durează până pe 2 martie. Din 3 martie până pe 19 aprilie este postul Paștelui.

Ultima săpătămână din câșlegi, este “săptâmâna albă”, cu dezlegare la lapte și brânzeturi.

În această perioadă (ianuarie și februarie) temperaturile sunt scăzute, pentru a rezista, oamenii satelor consumau alimente bogate în grăsimi. Se fac nunți în această perioadă, însă sunt mai puține ca în câșlegile de toamnă.

Țăranii foloseau cu multă înțelepciune alimentele și le combinau după anumite reguli, ca urmare a unei experiențe îndelungate. Se consuma carnea de porc, care a fost tăiat înainte de Crăciun, Carne afumată în pod, pe îndelete. Se consuma vânat, brânză de la putină, bureții uscați, prune (perje) afumate, cartofi din pivnițe sau zemnic, fasolea, lintea. Baza o constituia totuși varza murată. Varza era murată toamna în putine sau butoaie de lemn. Era gătită în combinație cu afumăturile, sau carnea de vită sărată în zi de frupt sau simplă în zilele de post. Murăturile din chiupurile de lut erau nelipsite de pe masa țăranilor.

In această perioadă, borșul de putină era nelipsit de la mesele de prânz. Pâinea pe masa țăranului era rară. Se facea mămăligă, care dacă mai rămânea se consuma seara cu mancarea rămasă de la prânz. Nelipsit era și usturoiul, condiment care însoțea mâncărurile de prânz și de seară.

Pentru masa de seară, se facea cirul. O mămăligă mai subțire, în care aproape de terminare de fiert se punea brânză sărată (uneori cam iute) din putine.

Cum nu aveau unde să păstreza mancarea de pe o zi pe alta, se gătea zilnic.

La carne, băutura preferată a țăranului era țuica de prune, sau rechiurile din mere, zarzăre, corcodușe, dude.

Vinul se consuma crud, însă și fiert cu puțină miere de albine, mai ales pentru a se încălzi după o zi de muncă la pădure sau în gospodărie.

Nu lipseau plăcintele, cu brânză de oi sau din laptele de la vaci, colțunașii umpluți cu brânză.

Cei care aveau posibilitatea să prindă pește din iazuri sau heleșteie, scoteau peștele sărat, îl făceau prăjit sau borș, cu mămăligă și nelipsitul usturoi.

Cei avuți mai puneau pe masă și mâncare gătită din vânatul mare sau iepure de câmp.

Ce spunea învățătorul Mihai Lupescu în lucrarea publicată postum “Din bucătaria țăranului român”, la 100 de ani de la moartea lui:

Țăranul, când mănâncă, nu bea nici apă, nici vin, chiar de-l are în pivniță. El nu bea decât când îi este sete. După ce se scoală de la masă, dacă-i sete, trage câteva gâturi de apă și nu mai bea decât când îl răzbește iar setea. Fărămăturile la masa țăranului nu se văd; de se fac, le strâng  și le mănâncă. Nici pe jos nu se dau,  și, de cad, se ridică, căci este păcat să calci pâinea în picioare. Țăranul nu avea furculiță. El mânca cu mâna și lingura de lemn și mai târziu din tablă, așa cum a apucat din moși – strămoși.

Mâncarea se punea la o masă joasă  cu trei picioare, într-o strachină mare, din care mâncau copii, tineri și bătrâni, și stăpân și slugă. Sluga era considerată ca fiind parte din căsași (din aceiași casă), cu condiția să fie vrednică și un om cinstit.

Referințe: Mihai Lupescu „Din bucătăria țăranului român”, Editura Paideia, București, 2000

Calendar gastronomic 2013, Ed.Muzeul Etnografic al Moldovei, Complexul Muzeal Național „Moldova” din Iași

Fotografii: Facebook.com

Boboteaza, tradiții și obiceiuri

Boboteaza, serbată în ziua de 6 ianuarie, încheie ciclul sărbătorilor de iarnă și are, pe lângă înțelesurile creștine – momentul nașterii spirituale a Mântuitorului – trăsături de mare sărbătoare populară.

Boboteaza încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă care încep în Ajunul Crăciunului.  În grecește, cuvântul Bobotează este numit Teofanie sau Epifanie care se traduce prin „Arătarea Domnului”, adică a Sfintei Treimi.
In ajunul Bobotezei se pregătea o masă asemănătoare cu masa din ajunul Craciunului. Pe masa din “camera de curat” se așternea o fața de masă, aleasă special pentru acest moment, sub fața de masă se pune fân sau otavă iar pe fiecare colț se pune câte un bulgăre de sare. Deasupra se așeazau douasprezece feluri de mâncare: colivă – grâu pisat, fiert, îndulcit cu miere și amestecat cu nucă pisată -, bob fiert, fiertură de prune (perje) afumate, sarmale (“galuște”) umplute cu crupe, borș de “burechiușe” sau “urechiușele babei” – borș de fasole albă în care se fierb coltunași mici, umpluți cu ciuperci, ce au colțurile lipite în forma de urechiușe -, borș de pește, pește prăjit, “varzără (vărzări)” – placinte de post umplute cu tocatura de varza acra -, placinte cu mac. Până la sosirea preotului cu Iordanul sau Chiraleisa (acum vine și cu 4 zile înainte), nimeni nu se atingea de mâncare iar, imediat dupa sfințirea mesei, o parte din bucate sunt adăugate în hrana animalelor pentru “a fi protejate de boli si pentru a fi bune de prăsilă”. Alta data, după ce preotul rostea Troparul Botezului și stropea cu agheasmă în casa și pe gospodari, era invitat sa se așeze pe laviță. Sub laicerul de pe lavița erau așezate, din timp, boabe de porumb – “ca să stea cloștile pe oua” – și busuioc – “ca sa vina pețitorii’. Busuiocul acesta era folosit, mai tarziu, în descântecele de dragoste. In semn de rasplata se dadeau: bucate (“desagarului”), bani (preotului), nuci, mere si covrigi (copiilor) iar, pe crucea preotului, gospodina casei aseza cel mai frumos fuior de cânepă. Oferirea fuiorului avea mai multe semnificatii: se credea ca de firele acestuia se vor prinde toate relele, ca fuiorul devenea o punte peste care vor trece sufletele morților sau ca Maica Domnului va face din cânepă un voloc cu care va prinde sufletele morților din iad pentru a le ridica în rai.

Ajunul Bobotezei era, în egală măsură, și un moment favorabil farmecelor, descântecelor și altor practici magice. Dimineața, înainte de aprinderea focului, se strângea cenușa din soba și gunoiul din casa pentru a fi păstrate pana în primăvara, când se presărau pe straturile cu legume “pentru a le face rodnice și a le proteja de gujulii”. Fânul de sub fața de masa și bulgării de sare se adăugau în hrana animalelor “pentru a le feri de farmece, de boli și de duhurile rele”. In același scop era folosită si agheasma luată de la preotul care venea cu Iordanul. Se credea ca dacă, în dimineața Ajunului de Bobotează, pomii erau încărcați cu promoroacă, aceștia vor avea rod bogat. De asemenea, se credea ca animalele din grajd vorbesc la miezul noptii dinspre ziua de Bobotează despre locurile unde sunt ascunse comorile.
In aceasta zi erau interzise certurile în casa si nu se dadea nimic ca împrumut, nici macar jaratec din focul din vatră (cel (cea) care lua jăratec, îl putea folosi pentru a face farmece ca să lege mana vitelor, sau pentru legare sau dezlegare de dragoste).
In seara de Ajun se săvârșeau practici de aflare a duratei vietii. Inainte de culcare, se luau carbuni din vatra si se denumeau cu numele tuturor membrilor familiei. Se credea ca primul care va muri, va fi cel al cărui carbune se va stinge mai repede.
Boboteaza – sfinițirea apei
In ziua de Boboteaza are loc sfințirea apei, în timpul slujbei de Iordan. Pregătirea acestui moment se face, și astăzi, cu multă atenție, în fiecare comunitate. Locul de desfășurare a slujbei se alege împreună cu preotul satului, de obicei într-un spațiu mai larg – unde să fie cel putin o fântână – în imediata vecinătate a unei ape curgătoare, în gospodăria unui om sau în curtea bisericii.

Pentru acest moment se aducea apă, care se punea în vase mari de lemn (acum de plastic) și, tot acum, se taie, la râu, o cruce mare de gheață.  In jurul acestei cruci sau în jurul crucii care se afla permenent în curtea fiecărei bisericii, se desfașoara întreg ceremonialul religios, la care participa toata suflarea comunității. După slujba de sfințire a apei, transformată în agheasma, fiecare sătean își ia apa sfințită în vasele de lemn sau de sticlă cu care a venit de acasa. Pe drumul de întoarcere ei striga “Chiraleisa”- pentru belșugul holdelor viitoare, pentru purificarea aerului și pentru creșterea cât mai mare a cânepii – și toarnă cate puțina agheasma în toate fântanile întalnite în cale. Odata ajunși acasă, oamenii sfințesc cu agheasma șura, grajdul, animalele din grajd, pomii din livada, casa și interiorul casei.

Boboteaza – practici populare de purificare a spatiului si de alungare a spiritelor malefice
Boboteaza cumulează elemente specifice de reinnoire a timpului calendaristic, la riturile creștine adaugandu-se practici populare de purificare a spațiului și de alungare a spiritelor malefice. In Bucovina, purificarea aerului se făcea, cândva, prin focuri si fumegații, în cadrul unui obicei numit Ardeasca. Aceasta manifestare avea loc imediat dupa sfințirea apei cand tinerii se retrăgeau pe locuri mai inalte, avand asupra lor cărbuni aprinsi ce fusesera folosiți anterior la aprinderea secalușelor, si aprindeau focurile de Bobotează. Rugul era facut din vreascuri si frunze uscate strânse de feciori cu o zi inainte. Tinerii cântau și dansau în jurul focului și săreau peste foc, atunci când acesta se mai potolea, în credința ca vor fi feriți, astfel, de boli și de păcate. La plecare, fiecare lua cărbuni aprinși cu care, odată ajunși acasă, afumau pomii din livada în scop fertilizator. De asemenea, înconjurau casa cu pulberea folosită ca încărcătura pentru secălușe crezând ca, în acest fel, casa va fi ferită de primejdii, mai ales de trăsnete. In cele trei zile, cât ține Boboteaza în Bucovina, există sate în care vecinii, prietenii si rudele obișnuiesc a se colinda reciproc, după cum exista comunități în care, în aceste zile, reapar mascații. Tinerii, mascați în babe și moșnegi, colindă mai ales pe la casele unde se găsesc fete de măritat, obiceiul fiind o reminiscență a cultului moșilor și strămoșilor precum si a unor vechi practici fertilizatoare. Să nu uităm că în ajunul bobotezei (5 ianuarie) este zi de post. Iar pe 8 ianuarie până la 3 martie când intrăm în postul Paștelui sunt câșlegile de iarnă, despre care voi scrie următorul articol.

In acest an, ca și anul trecut, nu avem parte de gerul bobotezei și nici de  zăpadă. Este o vreme mai degrabă de Florii decât de Bobotează. Vremea nu mai ține pasul cu zilele din calendarul creștin-ortodox.

Referințe: Elena Niculiță Voronca, ”Studii de Folclor”, vol.I, București 1908. p.40-41.

Casele românilor, o radiografie de la sfârșitul secolului XIX.

In 1895, medicul Gheorghe Crăiniceanu a publicat o lucrare de referință privind habitatul, alimentația, îmbrăcămintea și încălțămintea țăranului român. Lucrarea IGIENA TARANULUI ROMAN: LOCUINȚA, IMBRACAMINTEA ȘI INCALTAMINTEA” a fost deosebit de apreciată la data apariției, fiind premiată de Academia Română.

Iată câteva fragmente  din lucrare, cu referire la județul Botoșani, din care la acea dată face parte și Hârlăul.

Olandezul Dausa, călătorind la 1599 spre Ismail, a fost surprins văzând mai multe sate, în care omenii locuiau în locuințe sub pământ, ceea ce nu exista în partea de sus a Moldovei.

P. Avril scrie la 1639 despre casele din  Muntenia, care erau mai mult bordeie subterane, iar în Moldova din pereţi de nuiele lipite cu lut, fără garduri, fără puţuri, fără grădini.

Despre casele din Moldova scrie Paul de Aleppo la 1650 -1660, că sunt de lemn şi de vălătuci, și sunt acoperite. Erau înalte şi oblice ca spatele cămilei, încât ninsorea nu se acumula pe ele. In interior, laviţele sunt aşezate în jur şi o masă în mijloc, ca în casele Francilor. In fiecare casă este câte o sobă, vatră sau cămin, un fel de pătrat de lut verde sau roşu, iar în casele celor bogaţi, de olane lustruite, sprijinită cu doi stâlpi şi având un capac de fier în vîrf. Casele omenilor sunt aci mai calde iarna decât băile la noi.

De DeChiaro la 1718 şi zice că este o plăcere nespusă când intră omul în camerele casei românești, prin care sunt împrăştiate tot felul de ierburi mirositore şi sănătose .

La 1764, chiar în Iaşi erau casele cea mai mare parte niște bordeie acoperite cu paie, puţin diferind de acelea de prin sate.

Generalul Enzenherg scria la 1786 din Bucovina, că toate casele sunt de lemn şi numai ale comercianţilor de piatră. În părţile muntoase sunt mai toate acoperite cu şindrilă, în colo cu trestie şi paie; coşurile sunt numai până sub streşină ori lipsesc de tot; sobele sunt nepotrivite şi în ele se gătesc şi bucatele. Casele sunt cam frigurose. Ţăranii însă iubesc curăţenia.

La 1788 se exprimă Liaiceoich (op. cit.) astfel: «Satele de la câmp sunt în general foarte proaste şi înfăţişează un tablou de delăsare şi mizerie. Casele, care se pot numi mai cu drept vizuini, sunt construite sub pământ şi se chemă bordeie. Din depărtare nu se poate vede decât fumul ce iese pe coşuri, iar de aproape numai acoperişul, care este prea puţin înălţat de la pământ, astfel că iarba crește pe deasupra. Locuitorii fug de drumurile mari şi caută pentru aşezarea satelor vreo vale sau loc înfundat, spre a nu fi văzuți de trecători şi spre a se feri de prădări şi de încălcări. Satele de munte sunt mai vesele, casele înălţate de la pământ şi îndestul de comode, având staule şi magazii pentru păstrarea proviziilor.

În judeţul Botoşani. Un număr mare de case nu sunt decât o celulă, şi dacă alături de acesta există încă o cameră mai spaţiosă, acesta nu este locuită iarna, fiind neîncălzită

În Monitorul Oficial din 8 August 1886 se arată că numai pe ici pe colo se poate observa câte un mic progres în privinţa locuinţelor, căci ţăranii mai cu dare de mână, şi mai ales foştii militari, obișinuiţi cu o viaţă mai confortabilă decât a consătenilor lor, îşi clădesc case spaţiose, cu ferestre mai mari, şi au locuințele îngrijite.

În Monitorul Oficial, (din 11 Septembrie 1891). La 1893 (Monitorul Oficial, 2 Noiembrie) şi 1894 {Monitorul Oficial, 20 Iulie) locuinţele sătenilor tot aşa, lasă de dorit ca mai înainte, căci din 2 camere cea mai mare este rezervată ca să fie cameră curată, dar adeseori există numai una singură. Regulamentul de construcţii nu se aplică, şi construiesc defectuos, nu atâta din cauza sărăciei, cât a ignoranței. Ocolul de vite este în apropierea casei, adesea în acelaşi perete cu al casei, încât materii organice se infiltreză în solul casei, pe lângă care stau şi bălegarul. Latrine nu sunt. Unele sate sunt aşezate în apropiere de lacuri.

Unele case au ferestrele lipite şi sobe înfundate, care se încălzesc din sală, şi acesta din cauza naturei combustibilului folosit. In lipsa totală de păduri, se întrebuinţeză la ardere trestie, paie şi alte buruieni, dar mai cu seamă tezic, care se face în curte dinaintea casei, din care cauză curăţenia prin curţi lasă de dorit, căci băligarul, ce se întrebuinţeză la facerea tezicului, şede în neregulă prin curte şi împrejurul caselor. Multe din curţi nici nu sunt împrejmuite şi este imposibilă alinierea strazilor Acoperământul caselor este la satele noi de tablă sau de scânduri şi mai rar de trestie, iar în satele vechi în majoritate sunt de trestie și stuf. Sunt puține acoperite cu tablă sau de scânduri şi mai puţine cu coceni de porumb.

Lipsa totală de garduri face să fie  se înlocuite prin şanţurile de îngrădire din jurul curţii, cari sunt foarte obișinuite în acest judeţ. Este neigienic , deoarece  vitele se cresc în curte sau pe stradă. Un alt inconvenient şi gropile de prin curte sau stradă pentru produsele agricole.

Cartea se poate citi aici file:///C:/Users/Miron/Downloads/Igiena%20teranului%20rom%C3%A2n%20%20locuinta,%20incaltamintea%20si%20imbracamintea%20….htm

Este în grafia acelui timp. Eu m-am străduit să o transpun în vorbirea și grafia curentă.

Igiena tăranilor. Acum 100 de ani!

In tot ce am citit despre igiena oamenilor de la sate, de acum peste 100 de ani, imi intareste opinia ca pentu satenii nostrii, igiena nu era o prioritate!  Insa, de frica unor boli, impleteau regulile de igiena, cu traditii si obiceiuri, cele mai multe imbracate intr-o haina mistica pagana ori crestină.

Igiena personala, a casei, a alimentatiei, a persoanei, erau conditionate de starea taranilor, marimea gospodariei, numarul de slugi, varsta, anotimp, locul (sat de campie, de deal, munte etc.). Autoritatile statului pentru prevenirea epidemiilor mai ales a holerei, ciumei, tifosului exantematic, tuberculozei, bolilor venerice, au elaborat legi de profilaxie si il obliga pe primarul localitatii sa ia masuri coercitive contra celora care nu aplicau aceste reguli. La primarii era un agent sanitar, care avea principalul rol in aplicarea regulilor de igiena in colectivitate!

Un rol deosebit in constientizarea taranilor il aveau preotii si invatatorii. Medicii erau putini, unul sau doi de judet, care avea preucupari stric legate de prevenirea epidemiilor, instituirea carantinei si tratarea bolnavilor. De cele mai multe ori, in situații de epidemii, de facea o carantina stricta a localitatilor, cu armata sau cu jandarmii, de interzicere a accesului sau iesirea din zona de izolare! Tratamentul era de cele mai multe ori empiric si sumar. De aici o mortalitate mare in zona de carnatina.

Daca ne amintim, G.Topârceanu in poezia “Vara la tara”, ironizeaza pe cei care faceau din sat un loc idilic, si chiar se refera la taranii care nu intelegeau masurile de igiena:

Când se ia câte-o măsură

Lumea-njura

Pe agentul sanitar

Si-l întreabă fără noima:

Ce-ai cu noi, mă?

Pentru ce sa dăm cu var?..

Cea mai detaliata descriei ale  masurilor de igiena (alimentara),  le gasim in lucrarea invatatorului Mihai Lupescu “Bucataria țaranului român”, aparuta mult după moartea acestuia, respectiv in Editura Paideia in anul 2000.

Locul unde se face mâncarea. Iarna, in general, pana se incalzeste, mancarea se gatea in casa, iar vara afara, sub un sopron, in cuptoriste. 

Locul unde se gateste, se pastreaza curat de gospodina, vasele (de cele mai multe ori din lut) se spalau si erau asezate la locul lor,

Bucatele sunt simple, mai mult fierturi. In Moldova, bucatele se faceau exclusiv de femei. Daca un barbat gateste, era luat in ras de femei, zicand ca era sa-l facă măsa fată!

Taranul nu era mancacios, nici pretentios, se multumea cu ce avea, si nu ravnea la bucațica altuia! Când  ii flămând, mânâncă ce i se dă, căci foamea-i bucatarul cel mai bun”

Majoritatea gospodinelor aveau doua randuri de blide și unelte de facut bucatele: un rând de dulce (adica mancaruri cu carne, lactate, grasime) si un rand de post ( de popa, se mai spunea), ca era in legatura cu interdictii religioase. Cele de frupt se foloseu in câșlegi, iar cele de post, in posturile din calendare. Blidele se pastrau la costoroaba, pe polite, ori in camara, daca gospodarul era mai cuprins. Insa de cele mai multe ori, gospodaria ori era la inceput (tineri insuratei), sau saraca si nu aveau decat un singur rand de blide si ustensile de gatit! La spolocanie (prima zi de dupa câșlegi, respective prima zi de post), gospodina, fiind la lasatul de sec, spala foarte bine vasele , le fierbea cu leșie și cenușa, ca sa iasa unsoarea  și fruptul din blide. Doar asa se pot folosi si de post ca sa nu faci pacat!

Ceaunele, oalele, tigaile in care sa facut mancare de frupt se ard in cuptor si apoi se spala bine!

Despre vasele in care s-a facut mancare de frupt si sunt folosite in post, se spunea ca se face mare pacat și cel ce nu care ține aceasta datina era pagan, catolnic (probabil catolic n.n)!

Insa se poate face mancare de post in ziua de spolocanie, insa numai pentru copii, de asemenea daca a ramas mancare din ziua precedenta (mancare de frupt) ea se va da copiilor ca lor le iarta Dumnezeu păcatele!

Foto: Situl de documente arhivate http://www.dacoromanica.ro

Cel mai folosit vas pentru gatit era ceaunul! Era mai mic sau mai mare in functie de câți erau in casa!

Ceaunul se ținea sub laița, la loc ferit, cu gura-n jos, ca sa nu se spurce pisicile ori câinii în ele! Daca din nebagare de seama , se intampla asta, ceaunul se arde in cuptor, se freaca bine si se sfintește de preot, când se face aghiazma!

Ceaunul nu se imprumuta la vecini! Ca te poti umple de bube rele!

Când se pune ceaunul de mămăligă, se scoate de sub laita – se sufla și se sterge cu mana, sa nu  fie colbos, (…), tragând de seamă sa nu fie in ea (făina) sau in ceaun, gozuri, gândaci, solomâzdre, ori alte gujulii spurcate.

Apa se aduce cu cofa (donita, cofoiul).Ea se tine curată. Când este murdară, se freaca si se face curată. Cu ele baietii mici cara apa de la izvor, sau puțul de apa. Cofa sau vadra de apa se tine acoperita ca sa nu bea  necuratul din ea.

Pentru mulgerea vacii se foloseste o donița. Aceasta trebuie sa fie curată. Cand se merge la muls vaca, in donita spalata se aduce apa, cu care se spala pulpa si țâțele vacii, si se clatesc mainele! A te duce cu mainele murdare sau cu donita murdara, faci pacat si se poate pierde mana vacii, adica sa devina stearpa! O adevarata nenorocire pentru familie!

Mâncarea se pune pe mese. Masa se menține permanent curată, se freaca cu nisip, cenusa si spalatorul de se face curată.

Oalele se spala bine cu apa clocotita si cu frunze de nuc, de urzica, de alun, de visin, iarna cu ciucălăi de porumb. Se clatesc bine si se usuca in cuptor. Grija mare se acorda oalelor in care se pune laptele la prins pentru a face branza si smântănă.

Casa se tine permanent curată, se aeriseste, se matura, iar primavera gospodinele lichesc cu lut crapăturile din pereți, si dau cu var casa si in interior si pe afara. Acelasi lucru se face cu poiata pasarilor, grajdul si adapostul pentru animale. Asta operatiune se face inaintea Pastelui, insa curatenia se face in mod deosebit,  inainte de a veni preotul cu Boboteaza si ajunul Craciunului. Daca preotul gaseste casa neingrijita, cu prima ocazie, in biserica gospodina este admonestata de preot, si facuta de rusinea satului! Plus ca intra in gura gospodinelor, si a rudelor! Curatenie generala se face si după ce un membru al familiei a decedat, sau după  insanatosire după o boala grea!

Femeile aveau in grija si spalatul rufelor cu apa si lesie. Rufele se uscau afara pe culmea de sub cocioroaba, iar iarna pe culme in apropierea vatrei.

De asemena se spalau asternuturile, iarna se dadeau la ger. La fel hainele din blana! Datorita animalelor din curte, puricii, mai rar paduchii, plosnitile, capusele, erau mereu prezente in casa taranului. Se foloseau diferite plante cum ar fi pelinul, care pus in asternuturi ar fi indepartat insectele sociale!

Igiena personala era rezolvata satisfacator vara, cand imbaierea se facea in ape curgatoare sau statatoare, insa dificila in anotimpul rece. Se incalzea apa, si imbaierea se facea in putini, in ordinea asta: copiii, barbatul si la urma femeia (considerata spurcata)! De, traditii! Sapunul il lua din târg pe bani sau il facea gospodina acasa.

Igiena bucala, era ultima grija a țaranilor! Lipsa dulciurilor nu le creea prea multe probleme, care sa necesite tratametul stomatologic. Iar igiena dentara se facea consumand fructe,  clatirea gurii se facea cu vin si mai ales tuica. Se pare ca barbatii tineau sa faca cat mai des acest tratament oral!

Nu cred ca am epuizat masurile de igiena de la casa taranului roman, de acum 100 de ani! Acum este mai usor! Au aparut masini de spalat, de calcat, detergenti de vase si pentru spalat, sprayuri cu insecticide, odorizante, paste si periute de dinti si alte bunuri care sa asigura un grad mai mare de igiena personala si a casei.