O seară magică de colinde la Deleni

10 dec.

O zi primăvăratică astăzi duminică 9 decembrie 2018. La Căminul cultural din Deleni, județul Iași, o inițiativă a preotului Dănuț Fotea și a soției acestuia profesoara pentru învățământul primar Fotea Iulia, un concurs de colinde „Nașterea Domnului bucurie Sfântă” care a început acum 3 ani în biserica din Feredeni, comuna Deleni, a ajuns la a III-a ediție. Ca în poveste, concursul a crescut an de an,  atât în numărul de participanți cât și în calitatea interpretării. 

Fotografia postată de Fotea Danut Si Iulia.

Au suit pe scenă copii, tineri și adulți din 4 județe, și au adus pe scenă colinde minunate atât din repertoriul cunoscut publicului, cele din Maramureș, însă și colinde din zona folclorică de origine: Zona Deleni, Scobinți, Balș județul Iași, dar și din Bacău, Suceava – comuna Vama. Spectatorii care au umplut sala încăpătoare a căminului cultural Al.Tănase din Deleni, au avut ocazia să vadă, să simtă emoțiile unor colinde dar și a obiceiurilor și tradițiilor de iarnă: plugușorul, capra, ursul, sorcova. A fost o schimbare culturală pentru spectatori. Au luat la cunoștință de tradițiile, datinile, obiceiurile  culturii  populare din alte vetre folclorice. 

Fotografia postată de H.

Cu căteva excepții, grupurile școlare și parohiale care au urcat pe scenă, au fost de calitate. Nu știai ce să admiri, costumele populare, repertoriul, modul de  interpretare. Și aici, spectatorii în marea lor majoritate au plecat acasă cu impresii deosebite dar și cu imagini, fotografii, făcute cu celulare, aparate foto. Câteva fotografii din cele 59 făcute pe timpul spectacolului.

Fotografii și materiale video găsiți aici:  https://www.facebook.com/fotea.iulia

Reclame

Proiectul educativ “Obiceiuri și tradiții la români” a ajuns la ediția a IX-a.

30 nov.

Astăzi 29 septembrie, o zi de iarnă autentică cu zăpadă și frig. Începând cu orele 12.00 Clubul Copiilor din Hârlău cunoaște o forfotă obișnuită în preajma sărbătorii Sf.Andrei.  Motivul este cel din ultimii 8 ani: Concursul „Parada portului popular”, parte a unui proiect  educațional mai mare intitulat “Obiceiuri și tradiții la români”.

DSC_0014

Proiectul este coordonat de ani buni de domnele profesoare Rugină Tereza, Onofrei Gabriela și Munteanu Mirela.

Primul lucru care atrage atenția la intrarea în sala de  spectacole este o expoziție de etnografie, mai modestă față de cele din anii anteriori, însă cu obiecte de valoare și autentice. Am remarcat  exponatele școlii gimnaziale de la Feredeni, dar și din alte proveniențe.

 

 

DSC_0005

Sala a fost iarăși neîncăpătoare datorită publicului numeros, care a profitat de acest festival – spectacol de calitate, oferit de peste o sută de participanți.

Au participat elevi de la Colegiul Național “Ștefan cel Mare” din Hârlău, Liceul tehnologic Hârlău, ATOR (Asociația Tinerilor Ortodoxi Hârlău), Școala Gimnazială „Petru Rareș” din Hârlău, Școala Gimnazială “Pârcovaci”, Școala Gimnazială Sticlăria – Scobinți, Școala Gimnazială Feredeni -Deleni, Școala Gimnazială Deleni, grădinițele din Hârlău, Clubul Copiilor Hârlău, Casa de Cultură Hârlău, Școala Gimnazială Poiana – Deleni, Școala Slobozia – Deleni.

Repertoriul participanților la festival, coruri, grup folk, soliști vocali a fost în marea parte format din câtece patriotice dedicate Marei Uniri. Am auzit mai mult ca niciodată cântece despre Ardeal, Bucovina, Basarabia, România Mare. Însă au fost și prezentari de costume populare, unele de o frumusețe și autenticitate care ar încânta și un specialist în etnografie.

Părerea publicului a fost cred unanimă. Concursul a fost o reușită. Această reușită se datorează profesorilor, elevilor, părinților și mai ales celor trei doamne profesoare care au coordonat această activitate.

Câteva fotografii din cele peste 90 făcute la spectacol. cei interesați le pot găsi la doamna profesor Tereza Rugină.

DSC_0074

DSC_0066

DSC_0053

DSC_0040

DSC_0090

DSC_0037

DSC_0086

DSC_0030

A fost o zi minunată în ajun de Sf.Andrei, avanpremiera sărbătorilor de iarnă care urmează cu concerte de colinde, de obiceiuri și tradiții de iarnă care va fi organizat de primăria Hârlău în sala Căminului Cultural din Pârcovaci în luna decembrie.

Pomul vieții, semnificații și tradiții.

13 nov.

Copacul vieții este un simbol des utilizat în arta, literatură, religie, pentru a ilustra conceptul interconectivității noastre cu Universul. Copacul vieții este un simbol al conectarii noastre cu tot ceea ce ne înconjoară și ne reamintește că propria sănatate și fericire depinde foarte mult de sănătatea și fericirea altora.

Copacul vieții apare în diverse culturi, sub diferite nume, precum Pomul Vieții sau Arborele cosmic. Indiferent, însa, de denumirea lui,caracteristicile lui sunt aceleași.

Copacul vieții – Frunzele

Frunzele pomului vieții reprezintă unicitatea creațiilor pământești, inclusiv oamenii. Ca și frunzele unui copac, noi suntem diferiți, avem culori și texturi diferite. Iar Arborele cosmic ne arată că putem conviețui toți în pace, indiferent de aceste lucruri care ne diferențiază.

Copacul vieții – Ramurile

Ramurile pomului vieții simbolizează nevoia umana de exprimare – artă, știință, spiritualitate. Așa cum copacul își întinde ramurile, așa și omul își intinde brațele pentru a îmbrățișa. De aici simbolica potențialului uman de a se dezvolta, de a cunoaște, de a fi mai bun.

Copacul vieții – Trunchiul/Rădăcinile

Trunchiul și ramurile pomului vieții simbolizează puterea, locul în care ne putem întoarce ca să ne readucem aminte cine suntem, în timp ce rădăcinile ne reamintesc de locul din care ne tragem.

 Copacul vietii – Simboluri

Așa cum copacii susțin respirația, pomul vieții susține inspirația. Copacul vieții înseamnă vindecare  spirituală și emoțională. Copacul cosmic înseamnă hrană, locul care ne hrănește din punct de vedere spiritual. Rădăcinile și ramurile reprezintă legatura dintre Mama Terra și Tatal Soare care ne oferă suport, hrană și informație.

Copacul cosmic are toate elementele primordiale: aer, apă, foc, pământ. Puterile Copacului cosmic sunt vindecarea, rejuvenarea, sustenabilitatea, dar simbolizeaza și telepatia, ozmoza, comunicarea.

Din multitudinea simbolurilor creștinismului timpuriu, prezente în operele apologeților creștini voi analiza Arborele cosmic-Pomul vieții. Este unul dintre cele mai bogate și mai răspândite simboluri. Mircea Eliade distingea șapte înterpretări principale pe care, de altfel, nu le considera exhaustive, dar care se articulează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veșnică regenerare. Simbol al vieții în contiună evoluție, în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul, iar în cazul de față, al moralității iudeo-creștine. Pe de alta parte, el slujește drept simbol pentru caracterul ciclic al evoluției cosmice: moarte și regenerare, înlesnește comuniunea între cele trei niveluri ale cosmosului: cel subteran, prin rădăcini; suprafața pământului, prin trunchi și crengile de jos; înaltul, prin ramurile dinspre vârf.

247487210629f926bbf7598d2f523a24_179_300

Covor din Basarabia

Avandu-și rădacinile înfipte în pământ și crengile înălțate spre cer, arborele este socotit ca un simbol al raporturilor ce se stabilesc între pământ și cer. In acest sens, el are caracterul unui centru. Mai mult decât atât, acest arbore central care, prin prezența și puterea lui, acoperă întreg domeniul gândirii de la cosmos până la om, este în mod necesar și arbore al vieții. Pomul vieții are drept seva roua cerească, iar fructele lui inaccesibile muritorilor, transmit o mica parte din nemurire. Așa fac fructele pomului vieții din grădina Raiului care sunt 12 la număr.

 

 

 

 

Icoană 

In Biblie, se spune că dacă mănânci fructul Copacului vieții, trăiești veșnic. De vreme ce Adam și Eva au mâncat din Copacul cunoașterii, ei au devenit conștienți de propriii demoni. Li s-a interzis să mănânce din Copacul vieții, pentru că altfel ar fi fost condamnați la veșnica remușcare pentru fapta comisă. De aceea au fost și alungați din Grădina Raiului.

Copacul vieții – Crucea Răstignirii

Copacul vieții își are originea în neoliticul Vechii Europe. Simbolul „V” al Marii Zeițe, bucraniul-uter și pieptenele-perie, trei simboluri de regenerare, au fost grupate pentru o amplificare a semnificației sacre, într-o anumită ordine care s-a păstrat de-a lungul timpului. Reprezentarea pomului vieții în această alcătuire o regăsim pe statuetele antropomorfe feminine descoperite în necropolele aparținând culturii de epoca bronzului Gârla Mare, în județul Mehedinți, dar și în Bulgaria, la Orsoia, Montana, iar un arbore al vieții similar este incizat pe inelul getic descoperit in necropola de la Seimeni. Biserica creștină le-a preluat și le-a reinterpretat simbolul în concordanță cu ambițiile ei doctrinale. In tradiția creștină arborele cosmic este Crucea Răstignirii lui Iisus Hristos. Crucea, lucrată din lemnul arborelui binelui și răului, se substitue arborelui cosmic. Pomul vieții este asociat cu manifestarea divina. Aceasta întrucât se observa o reluare de simboluri între arborele primului legământ (pomul vieții) despre care vorbeste Facerea, și arborele crucii, sau arborele noului legămant, care măntuiește omul. Isus însuși este Pomul Vieții, leacul bolii păcătului și morții.

cross-as-tree-of-life-2

La începutul Facerii este descrisă creația lumii vegetale: „Și a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pamant tot soiul de pomi plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era pomul vieții și pomul cunoașterii binelui și răului”. Cunoașterea îi aparține divinității, făcând obiectivul unei interdicții divine. Din lipsa de discernamant omul încalcă interdicția divina, culegând fructul oprit. El își descoperă noua condiție: este vulnerabil, gol, sortit suferinței și morții. Este alungat din Rai, luat de lângă pomul vieții, care este copacul nemuririi. Legământul cu veșnicia este încălcat, iar legatura este restabilită odata cu venirea Fiului în lume, pentru a elibera omul de păcat. Acesta sădește Biserica universală, dupa ce a pătimit pe cruce, a murit și a înviat.

Astfel, crucea, înalțată pe un munte – Golgota -, în centrul lumii, reia în totalitate stravechea imagine a arborelui cosmic sau al lumii. De altfel în iconografia creștină apare frecvent imaginea crucii cu frunze sau a arborelui-Cruce, unde regăsim în desparțirea primelor doua ramuri simbolistica furcii și a reprezentării ei grafice (litera „Y”) sau a unicului și a dualului. De remarcat e ca Insuși Hristos devine prin metonimie arbore al lumii, axa a lumii, scara.

Referință

https://sfatulparintilor.ro/

https://christthetruth.wordpress.com/2009/02/11/hung-on-a-tree/

 

Sf.Vineri și Sf. Paraschiva semnele începutului de iarnă.

13 oct.

Simbolurile și valorile ce le angajează reprezentarea Sfintei Vineri sunt atât de multe și materialul concret atât de bogat, încât ar putea constitui ea însăși o temă specială de studiu” – Ernest Bernea, ”Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român (Ediția a II-a)”, Editura Humanitas, București, 2005.

Imagini pentru cuvioasa paraschiva

Așa cum se întâmplă în cazul marilor sărbători de peste an, și ziua de 14 octombrie – marcată în calendarul creștin-ortodox pentru prăznuirea Sfintei Cuvioase Parascheva – este grefată pe o sărbătoare precreștină, ce odinioară avea o mare însemnătate în calendarul popular al românilor: Vinerea Mare. Dacă acum, an după an, tot mai mulți oameni merg în pelerinaj la Biserica ”Trei Ierarhi” din Iași, pentru a se închina la moaștele Sfintei Parascheva, vreme înainte o divinitate autohtonă, ”Sfânta Vineri”, era invocată pentru vindecarea bolilor, pentru legarea căsătoriilor și nașterea pruncilor. Pentru ducerea neamului.

* Sfânta Vineri, blajină și cumplită

Duminica este cea mai importantă zi a săptămânii, din punct de vedere al sacralității, iar ziua de vineri o urmează în rost. În unele părți, e considerată ”jumătate de duminică”, în altele, sora ei mai mică. Imaginarul popular o descrie pe ”Sfânta Vineri” ca fiind o bătrână blajină, îmbrăcată în alb, cu un toiag în mână, de multe ori plină de răni, pentru că unele femei necredincioase lucrează de ziua ei. Este considerată protectoarea animalelor sălbatice și a copiilor. Odinioară, era respectată de toată lumea prin post și rugăciune, era numită împărăteasa văzduhului, cea care păzește toate lighioanele pământului, iar o eventuală întâlnire cu ea nu putea fi decât benefică. Copiii o cunoșteau din basme și povești, din poezioarele învățate de la bunici:

Vineri avea un ficior

și-l purta domnișor.

El plângea și lăcrăma

Da’ nime nu-l auzea…”.

Descântătoarele o invocau, și ele, pentru a spori puterea tămăduitoare a plantelor de leac.

Țăranii credeau în ea, considerând-o o divinitate ocrotitoare și bună, un fel de ”Mumă a Pământului”: ”Vinerea este o babă bătrână și miloasă, care servește pe Dumnezeu. Ea este foarte sfântă și locuiește înspre miazănoapte”. Însă era bine știut că, dacă nu o respecți cum se cuvine, poate deveni răzbunătoare: ”Vineri, cine coase își coase gura, cine toarce își toarce mațele, cine sparge ou face culcuș moroilor în casa lui, cine-și taie unghiile își pune spini pe calea pe care o trece desculță, cine se spală pe mâini nu are parte de colivă, cine ațâță focul își ațâță flacăra de sub cazanul în care are să fiarbă în iad”, după cum scria Theodor Dimitrie Speranția, în ”Răspunsul la chestionarul de sărbători păgânești” (1914).

Aceeași imagine cumplită a ”Sfintei Vineri”, descrisă de țăranii din Muntenia în cercetările lui Speranția, o întâlnim și în povestea unei bătrâne din Maramureș, consemnată de etnologul Pamfil Bilțiu:

La noi nu se lucrează în nici o vinere din săptămână. Nu se toarce. Nu se face în cuptor pâine. Nu se moaie rufe. Da’ odată nu am știut și m-am dat și am făcut foc în cuptor și am muiat haine, ce nu era slobod. Noaptea am visat că a venit la mine un om tare hâd și tot a vrut să-mi bage niște fuse-n ochi. Avea atâtea fuse câte degete avea la o mână. Era o matahală mare și neagră tătă huc, ca dracu’. Eu, de spaimă, i-am spus la o femeie bătrână, care mi-a spus:

– No, aista-i semn. Ți s-a arătat ca să nu mai lucri altu’ vinerea, că, de mai lucri, poți păți mai rău. Poate veni și Marțolea și toată te răsucește și te bolnăvești, de și mori”.

* Vinerea Mare și Îngropatul Verii

În ”Calendarul Pastoral”, data de 14 octombrie este considerată zi de soroc, stâlp între vară și iarnă, fiind ziua în care se dă drumul berbecilor în turmele de oi pentru împerechere. I se mai spune ”Vinerea Mare”, ”Nunta Oilor” sau ”Năpustitu’ Berbecilor”. Astfel, în funcție de împerecherea, gestația, fătatul și înțărcatul mieilor, ”Calendarul Pastoral” împarte anul în două anotimpuri egale, străjuite de Sâmedru (26 octombrie) și Sângiorz (23 aprilie).

Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, ”Vinerea Mare” marchează ”deschiderea țarinilor pentru pășunatul devălmaș, organizarea turmelor pentru iernatul transhumant, începerea coborârii oilor în zonele de iernat, angajarea ciobanilor pentru noul sezon pastoral, slobozirea berbecilor la turmele de oi, organizarea unor târguri de toamnă unde se valorificau produsele turmelor de oi, se făceau praznice pentru morți și se împărțeau ofrande”.

Despre vreme, se spune că, la 14 octombrie, se îngroapă vara, că așa cum va fi timpul în această zi se va menține până la Sf. Dumitru.

Se mai crede că, dacă nu plouă până la Cuvioasa Parascheva, iarna vine mai devreme. În zorii acestei zile, ciobanii merg să vadă cum s-au culcat oile, convinși fiind că, dacă le găsesc dormind grămadă, va fi iarnă grea, iar dacă, dimpotrivă, le găsesc împrăștiate, vor avea parte de o iarnă blândă.

De acum, țăranii se așteaptă să ningă, pentru că ”Vinerea Mare se pregătește să cearnă pentru noi făina sa, care este pentru noi zăpada”. Așa că, începând din această zi, leagă căruțele sub șoproane și pregătesc săniile, nu mai pornesc la drum lung și își fac proviziile pentru iarnă.

Imagini pentru baba dochia

Sunt două babe, care umblă totdeauna cu câte un Făt-Frumos alături, și anume Baba Dochia și Baba Paraschiva, Baba Dochia cu Sân-Toader, iar Baba Paraschiva cu Sânmedru. Amândoi Feți-Frumoșii aceștia au câte nouă cai. Lumea e cuprinsă și ferecată cu două lanțuri: lanțul lui Sân-Petru și lanțul lui Sânt-Ion. Când vine Sân-Toader cu caii săi, sparge lanțul lui Sân-Petru, își face drum și intră primăvara, și nemijlocit vine după dânsul și Baba Dochia, cu zile urâte și ploioase.

 

Referință:

http://mesagerulneamt.ro/2017/10/traditii-de-la-sfanta-vineri-la-cuvioasa-parascheva/

 

Apa, în tradiția și obiceiurile populare.

26 sept.

Magia apei în obiceiuri străvechi, la Avrig

Apa, fără de care viaţa n-ar fi putut exista a exercitat o adevărată fascinaţie de-a lungul timpului pentru toate civilizaţiile precreştine, indiferent de epoca în care s-au format sau de zona în care au vieţuit.      Creştinismul a preluat acest simbol conferindu-i noi valenţe sacrale prin Sfânta Taină a Botezului.

Imagini pentru bobotează

Magia apei i-a fascinat şi pe strămoşii noştri, aceştia acordându-i lichidului primordial un rol important în fiecare etapă a vieţii. Dincolo de consumul cotidian şi de utilitatea zilnică apa devine aproape un personaj ce însoţeşte omul de la primul scăldat ritual, la naştere, până la ultimul, înainte de rugăciunea îngropării.

O serie de obiceiuri străvechi fac şi la Avrig, din apă un element esenţial desfăşurării lor. Având origini păgâne dar  făcând legătura subtilă între două planuri existenţiale – cel fizic şi cel spiritual- aceste obiceiuri au fost preluate de creştinism, legate fiind apoi de diverse sărbători.

Astfel în cadrul acestor obiceiuri apa primeşte valenţe magice – acea apă vie şi apă moartă element cheie în poveştile populare – devenind a viilor sau a morţilor în funcţie de ritualul la care era folosită, dând viaţă sau creând punţi către lumea de dincolo.

Astăzi sunt puţini cei care îşi mai aduc aminte de puterea apei dobândită prin descântece sau gesturi rituale , de sacralitatea acesteia primită prin rugăciune, oamenii de demult s-au dus, au rămas, din bogăţia lor spirituală, amintirile unor ritualuri menite să-i dea apei puteri nebănuite.

Astfel, la Bobotează   femeile se duceau dimineaţa  la cea mai apropiată apă curgătoare din care se stropeau cu mănunchiuri de cimbru şi busuioc şi spuneau :

« Bună  dimineaţa râu de rouă ,

Am venit la apă nouă.

Da’ n’am venit la apă nouă,

Da’ am venit la râu de rouă,

Am venit să mă jeluiesc

De toate relele să mă tămăduiesc.“

Aruncau apoi mănunchiul pe râu pentru tămăduirea bolilor şi spălarea relelor din casă. Se spălau apoi pe picioare în apa rece a râului  şi se întorceau acasă.

Ïn Sâmbăta lui Lazăr (Sâmbăta Floriilor) când se pomeneau morţii exista un obicei pe care îl practicau copiii  şi nevestele căsătorite în dulcele dintre Crăciun şi Postul Paştelui, este vorba de apa morţilor.

Dacă obiceiul de la Bobotează era destinat viilor şi mai ales familiei, gospodăriei, cel din Sâmbăta lui Lazăr era destinat pomenirii morţilor iar apa aceea constituia puntea construită între cele două lumi cea fizică, materială şi palpabilă a viilor şi cea subtilă, misterioasă a umbrelor.

Dimineaţa copiii luau în cană apă neîncepută pe care o duceau rudelor care aveau morţi de pomenit. Fără descântece, fără alte cuvinte decât  „Am adus apă la morţi“. Stăpâna casei, mulţumea, lua cana, golea o parte din apă într-un vas , umplea cana cu apă din casa ei şi punea în căniţă un bănut. Primul bănuţ rămânea în cană până la sfârşit. De regulă prima gazdă la care se duceau copiii era cea mai apropiată rudenie (bunicii) sau naşii şi primul bănuţ era de argint. Gazda care primea apa binecuvanta: „Sa fie binecuvantare pentru vii si de iertare pentru morti“.

Tot în acestă zi nevestele căsătorite în dulcele dintre Crăciun şi Postul Mare al acelui an se găteau cu catrinţă roşie şi se duceau la nănaşă cu apă pentru morţii curţii.  „T-am adus nanasa apa,

Sa fie de viata la jii

Sa fie de iertare la morti,

Jii sa vietuiasca,

Mortii sa hodineasca,

Pentru jii de alinare

Pentru morti de impacare.“

 

În schimbul apei primeau o găină vie.

Aceleaşi neveste la jumătatea postului, la Păresimi, se spălau cu apă neîncepută, se încingeau frumos, cu catrinţa roşie şi mergeau la nănaşă după seminţe de cânepă. Obiceiul şi sărbătoarea se adresa numai nevestelor şi se numea « Amiaza păresimilor ». În ziua aceasta nevestele nu lucrau , se spunea că orice lucru făcut atunci nu ţine mult.

De Sfântul Gheorghe se făcea udatul fetelor. Feciorii din cete udau fetele fie aruncând apă cu găleata de la fântână, fie aruncându-le pur şi simplu în râu sau în trocile fântânilor , se spunea că fetele astfel udate vor fi sănătoase şi frumoase tot anul.

La Izvorul Tămăduirii femeile bătrâne ieşeau la răsăritul soarelui şi aruncau în curte şi în grădină apă adusă inainte de rasarit (la lumina lunii) de la izvor pentru sănătatea familiei, a vitelor, pentru recolte bune şi risipirea bolilor:

« Binecuvanteaza luna

Ca sa fie ploaia buna,

Binecuvanteaza soare

Apa lina lucitoare.

Să aducă sănatate

Si în cara to’ bucate.

Să să duca relele

Peste toate pietrele.

 

La Ispas tot femeile ieşeau la holdă , înainte de răsăritul soarelui şi cu un ștergar nou de cânepă adunau roua de pe holdă , storceau ştergarul în casă într-un vas şi păstrau roua adunată ca leac atât pentru om cât şi pentru vite. Holda astfel « ştearsă » de rouă era păzită de grindină şi făcea spicul plin iar apa (roua) stransa era descantata si folosita de leac:

Apa buna, apa noua,

Apa dintr-un rau de roua.

Cum te saca soarele

Asa sa usti boalele,

Cum te isca luna,

Asa sa fi buna,

Sa lasi copilul curat si luminat,

Cum pe tine cerul te-o lasat.

Sa speli toate relele

Relele si bolile

Sa ramaie sanatos

Si ca ceriul de frumos. »

Crestinismul a determinat sacralizarea descantecelor in locul soarelui si al lunii aparand, in text, Dumnezeu si Maica Domnului. Insa, departe de ochii preotului și de umbra Bisericii femeile foloseau aceleasi vechi descantece dandu-le putere prin credinta lor in ele.

Cu apă « neîncepută » se face descântecul de deochi, se scaldă pruncul, se spală faţa dimineaţa (« sa fii bland ca luna si luminos ca soarele ») sau se « citeşte în ciubăr ».

La « cititul în ciubăr » apa capătă valenţe magice, dincolo de valoarea ei ca şi componenta existenţială, devine oglindă a adevărului în care doar cei curaţi la suflet pot să citească.

Obiceiul ciubărului este stăvechi, trecând mai degrabă în planul ocultismului , dar practicat de veacuri a fost şi el legat de credinţa în Dumnezeu. Curățenia trupului şi a sufletului sunt atribute universale cu valori speciale în orice cultură.

Adaptat la creştinism obiceiul « cititului în ciubăr » se practica în timpul Liturghiei din zi de praznic. Ciubărul era sfinţit, apa adusă de la izvor la răsăritul soarelui. Ïn jurul ciubărului câteva fetiţe , simbol al curăţeniei trupeşti şi sufleteşti , încercau, sub un acoperământ să desluşească ceva în oglinda magică a apei povestind ceea ce vedeau .

De regulă acest obicei se practica pentru aflarea hoţilor, în special a celor de vite,  a tâlharilor sau a dispăruţilor.

Asociată în plan material scurgerii implacabile a timpului , apa este element indispensabil vieţii atât celei materiale cât şi celei spirituale. Dacă Timpul aduce uitarea, alinarea, şterge durerea, ura , temperează patimile, Apa, în credinţa populară, ca element purificator duce cu ea bolile, neîmplinirile, aduce belşug sau dezvăluie prin ochiu-i magic adevărul,  deschide porţi către sufletele celor dispăruţi spălând durerea prin  apa morţilor  şi aducând liniştea celor rămaşi şi, dobândind atribute sacrale prin Taina Botezului, reface legătura dintre Om şi Dumnezeu.

 

Custode Muzeul Avrig,

Maria GRANCEA

 

Lada de zestere, o cutie cu mistere și bogăție.

16 sept.

Aproape dispărută azi din inventarul gospodăriilor moderne, lada de zestre tronează încă la loc de cinste în casele bunicilor, aducându-ne nouă, tuturor, poveşti şi amintiri dintr-un alt timp, despre alţi oameni, despre o lume a satului care, din păcate, dispare cu fiecare zi.

Pezente în toate casele ţărăneşti până aproape de a doua jumătate a secolului trecut, lada de zestre a ajuns astăzi să fie extrem de rar întâlnită. O mai găsim în casele bătrânilor şi, la loc de cinste, în muzeele de etnografie. Chiar dacă modernismul aduce cu sine schimbări rapide, influenţând gustul pentru obiectele de mobilier şi pentru felul în care oamenii îşi decorează casele, e bine să amintim, măcar din când în când, de aceste obiecte care ne-au încântat copilăria şi de care ne leagă atâtea amintiri, pentru ca şi cei mai tineri să înţeleagă şi să aprecieze tradiţiile şi obiceiurile ce ne identifică drept români.

lada de zestre

Ca o cutie plină de mistere, din care ieşeau la iveală valuri felurite de pânză, ia atât de delicată a bunicii, încât îţi era frică să n-o rupi dacă o atingi, broboadele de mers la biserică, sumanul bunicului, scoarţele şi macaturile „din zestre“ – aşa privea, cred, fiecare copil lada de zestre plasată în locul cel mai frumos din casa de oaspeţi a bunicilor.

Muzeu_solar 004

Şi cu adevărat era plină de taine, pentru că, odată deschisă, trezea amintiri, ducea cu gândul la întâmplări de demult, la oameni care au fost şi nu mai sunt, la o lume pe care, dacă aveai noroc, o puteai descoperi doar din poveştile spuse de bătrâni, în nopţile de iarnă.

Însă nu doar conţinutul lăzii era martorul unei alte lumi, ci şi decorul deosebit al acesteia, căci meşterii care făureau aceste obiecte atât de preţuite se întreceau în a sculpta sau a picta lada într-un mod cu totul aparte.

În zona Moldovei, lada de zestre era cumpărată de părinţii miresei şi umplută de tânăra fată cu valuri de pânză ţesute în casă, din bumbac sau din cânepă, scoarţe, preşuri de codiţe, ştergare, traiste şi câte altele, trebuitoare la casa omului. Toată acestea erau ţesute de fata ce urma să se mărite. De bogăţia zestrei depindea succesul unei căsătorii. Fata cu zestre mare era „întrebată“ de flăcăii bogaţi şi harnici, iar cea cu zestre puţină sau fără risca să rămână nemăritată, de râsul babelor sau al copiilor. Chiar între fetele din aceeaşi familie exista o competiţie acerbă, unele fiind mai silitoare şi lucrând mai mult, altele, mai leneşe, mai puţin. În funcţie de hărnicie, mama le împărţea lucrurile pe care urmau să le ia atunci când se mutau în casa soacrei.

Zestrea

Tehnica ţesutului din „tort în tort“ presupunea muncă multă, migală şi atenţie. Mai întâi cânepa se culegea de pe câmp, se topea la baltă, se scotea apoi şi se bătea cu meliţoiul, un fel de ciocan din lemn, de răsuna tot satul. După aceea se răgila, se pieptănau firele, se torcea, iar vara se punea la ghilit, adică la înălbit într-o albie sau covată. După ce cânepa se făcea albă, fetele o torceau şi făceau urzeală, bătătură şi apoi pânză din tort în tort. Era muncă multă, povestesc bătrânii, până te vedeai cu o haină pe tine. Într-o iarnă, anotimp prin excelenţă dedicat activităţilor casnice, fetele reuşeau să ţese cam câte 3-4 vălătuci, lungi de vreo 15-20 de metri. Peste ladă, se aşezau apoi „pături de saci“, adică straturi mari cu pânză de sac, ţesută în casă, traiste, scoarţe şi lăicere „în patru iţe, alese“, perne lungi şi perne mici (cultuce), câte 8-10, plapume făcute în casă.

Din pânza de bumbac, tinerele gospodine urmau să croiască iţari, cămăşi şi poale, componentele costumului popular bărbătesc, pe atunci la mare cinste. De asemenea, se ţeseau şi catrinţe femeieşti, chingi şi brâie în culorile steagului românesc sau decorate cu flori şi se coseau ii cu motive specifice.

Sacii din pânză erau mai trainici şi mai rezistenţi şi în plus aveau o altă mare calitate, păstrau mult mai bine cerealele.

Scoarţele erau folosite pentru a acoperi pereţii „casei celei mari“, sufrageria de astăzi, ţesute cu migală, din lână de diverse culori. Pe scoarţa cea mai frumoasă cei doi miri se aşezau în genunchi la biserică, ca să primească binecuvântarea preotului.

Lăicerele erau aşternute de femei pe laiţe, un soi de bănci mai late, care făceau parte din mobilierul oricărei gospodării ţărăneşti, dar şi pe pat sau pe cuptor. Iarna, în lipsa plapumelor, erau utilizate şi ca aşternut pe timp de noapte.

Pernele lungi erau făcute special pentru două persoane, având 80/80 cm şi respectau forma şi lungimea lăzii de zestre.

Din zestrea fetei nu puteau lipsi preşurile de codiţe, cele care se aşterneau în „casa mică“, în „casa mare“ şi în tindă, covoare având pe-atunci doar oamenii mai înstăriţi. Acestea erau ţesute din resturi de materiale, erau călduroase şi rezistente. „În zona Moldovei de Sus, bogăţia textilelor de interior este de un rafinament extraordinar. Sunt valoroase printr-un colorit vegetal, care acolo s-a menţinut mai multă vreme decât în alte părţi, prin motivele utilizate. Dacă în satele de răzeşi femeile dispuneau de timpul lor cum doreau, în satele de clăcaşi femeile aveau timp liber doar iarna, când se aşezau la războiul de ţesut şi făceau adevărate opere de artă. Bogăţia şi valoarea lor constituie o marcă a acestei zone“, consideră Angela Paveliuc Olariu, cunoscut specialist în etnografie.

Izvorâtă din negura istoriei, arta prelucrării lemnului este un vechi obicei românesc încărcat de semnificații. Meșteșugarii români folosind unelte simple ca securea, ferăstrăul, scoaba sau tesla, au creat în lemn forme și figuri, în care au încrustat cu măiestrie, întreaga istorie, credința și speranța în viitor  a unui neam des încercat dar care și-a păstrat întreaga lumină în lada de zestre a inimii. Stilul ornamental, diferit de la o zonă la alta, este cel geometric sacru, dar întâlnim și motive florale delicate, zoomorfe și antropomorfe.

S-ar zice că, coborâtor dintr-o civilizație stelară, românul a încrustat în lemn întregul său univers cu soare, lună, stele, planete, plante, animale, zeii și eroii printre care și-a trăit de fapt întreaga existență, laolaltă cu speranțele și dorințele de viitor pentru cei dragi. Tehnica artistică a tăierii puțin adânci în masa lemnului, așează dulgheritul românesc,  pe culmile artei tradiționale a lemnului în Europa.

Pe lăzile de zestre principalele motive regăsite sunt: Floarea Vieții, Soarele, rozeta, crucea, spirala, punctele, Pomul Vieții, Casa Omului, bradul și uneori câte o siluetă omenească. Sunt simboluri ale vieții și fertilității care ne duc cu gândul la femeie, la uniunea femeie – bărbat.

Menționate documentar începând cu secolele XVIII-XIX, lăzile sau cuferele erau la început simple obiecte de mobilier având destinația de a păstra hainele de sărbătoare ale proprietarilor casei. Cu timpul au căpătat o valoare specială, devenind un simbol al tinerei femei, care desprinzându-se de părinți își începea noua călătorie în viață alături de cel drag.

Cutia plină de taine și povești este martorul unei alte lumi și duce cu gândul la întâmplări de demult. Traversând mai multe generații, moștenindu-se de la mamă la fiică, depozitând veșmintele tradiționale, cele pe care le poartă mireasa la nuntă și după aceea, unele piese rămânând conservate aici pentru înmormântare, devine clar că, lada de zestre aparține principiului feminin, asemenea tuturor recipientelor (cupă, pahar, cană, ceașcă ), analogia ladă-corp sau ladă-femeie, fiind evidentă.

O veche ghicitoare spunea: ,,Am o lădiță; Și în lădiță am o porumbiță; Dacă zboară porumbița; Nu am ce face cu lădița.”

Dincolo de simbolistică, lada de zestre avea și o valoare estetică, fiind fie decorată cu încrustații, fie pictată folosind culori naturale, ori ferecată în metale prețioase. Ea arăta de asemenea, atât hărnicia miresei, dragostea părinților cât și vrednicia familiei din care aceasta venea. În interior erau așezate țesături, covoare, cămăși, ștergare, fețe de masă, unele transmise pe linie maternă, ca niște straie de lumină, din generație în generație.

Nu trebuia să lipsească din interior nici crucea și icoana,  ca semne ale binecuvântării părintești și cerești ce aveau să-i însoțească pe miri de-a lungul întregii lor vieți. Un alt simbol deosebit, nelipsit din ladă, era oglinda în care privindu-se, mireasa se pregătea pentru mire.

Lada de zestre a fetelor de măritat reprezenta hărnicia și averea fetei.  Lada de zestre (cufăr, lada miresei, sipet) era confecționată din lemn sculptat sau pictat cu motive florale. La început lada de zestre era confecționată de tatăl miresei și tot el era cel care inscripționa pe ea simbolurile sacre ale vieții și fertilității care trebuiau să aducă sănătate, belșug și prosperitate celor doi însurăței.

Dar zestrea era obligatorie și pentru bărbat, el trebuind să aibă animale, pământ, căruță și casă în care să poată găzdui zestrea de lumină a femeii  Lada de era confecționată din lemn de tei sau de fag și se spune că tăiatul și căratul lemnelor din pădure se făcea după un anumit ritual existând multiple interdicții de timp, de loc și de comportament.

Scoaterea din casă ceremonială a lăzii de zestre se făcea de către flăcăi,  care o așezau în mijlocul curții, apoi cântau și dansau în jurul ei.   Lada era apoi urcată într-un car cu boi, peste ea se punea un covor și mireasa era așezată deasupra, fiind purtată cu alai prin tot satul pană la casa mirelui care o aștepta. Lada de zestre se răscumpăra ca și mireasa la nuntă. Ea era adusă în casa mirelui cu o zi înainte de nuntă sau în alte zone la o săptămână după nuntă, și era așezată în odaia bună la capătul patului sau lângă peretele dinspre răsărit.  Se încheie astfel aici povestea lăzii de zestre devenită din pocalul purtător și dătător de viață, un simplu păstrător al hainelor de lumină ale omului în călătoria sa spre eternitate.

Năvrama purtată de mireasă în noapte nunții, era așezată pe fundul lăzi de zestre, iar la moarte, această năframă se punea pe fața femeii la deces. In alte locuri, năframa de la nuntă, a fetei avea cusute de duști numele miresei și a mirelui. După nuntă era așezată pe fundul lăzii de zestre. La moartea unuia din soți, naframa era ruptă în două. Jumătatea unde era scris numele celui decedat era pusă în sicriu, iar cea cu numele soțului supravețuitor era pusă înapoi în lada. Urmând ca la moartea lui, să fie pusă în sicriu. Era credința, că astfel se vor reîntâlni pe lumea cealaltă. (muzeograf Ovidiu Focșa).

Referință: https://spiritdacic.blog/2018/08/26/lada-de-zestre-la-romani/

https://doxologia.ro/societate/traditii/lada-de-zestre-un-depozit-de-frumos-de-trainicie

https://harlauletnografie.wordpress.com/2013/03/03/naframa/

Fotografiile îmi aparțin și sunt fotografiate la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău.

 

 

Târgul meșterilor populari ediția a II-a la Hârlău

26 aug.

zilele meșteri populari

25 august, o zi de vară, cald cum nu a mai fost de mulți ani la această dată. Pe aleea dinspre strada Ștefan cel Mare, 25 de meșteri populari din Asociația Meșterilor Populari din Moldova, își expun produsele. Pe mese, pe cuiere sunt expuse artefacte din material textil, piele, blană, lemn, ceramică, precum și artizanat, produse alimentare tradiționale de producție mică.

Cu o parte din acești artizani m-am mai întâlnit și la Iași, pe pietonalul de pe bulevardul Ștefan cel Mare acum câteva luni.

 

DSC_0047

Expoziția meșterilor populari

În deschidere activității, de data aceasta în incinta parcului, primarul orașului Hârlău ec. Radu Curcă a ținut o scurtă cuvântare de prezentare a expoziție. Amintind că în acest an și la Hârlău este marcat Centenarul Marei Uniri din 1918. A mulțumit meșterilor populari că au venit la Hârlău și a îndemnat populația să viziteze standurile meșterilor și dacă doresc, să cumpere produse tradiționale confecționate (produse) de aceștia.

DSC_0030

Cuvântarea primarului orașului Hârlău cu ocazia inaugurării expoziției meșterilor populari.

A urmat un program artistic susținut de formația de dansuri a Casei de cultură din Hârlău, fanfara sătească din Pârcovaci, cu participarea soliștilor Ioan Ursachi și Nicolai Florea.

DSC_0040

Ioan Ursachi interpretând melodii mai vechi și în premieră. Ritmul și muzica a atras o admiratoare care a dansat non stop.

DSC_0022

Fanfara Căminului cultural din Pârcovaci – Hârlău, mai puțini ca altădată și parcă mai puțin pregătiți, ce au cântat a fost o deziluzie. 

DSC_0013

Bannerul cu Centenarul Marii  Uniri și un grup de tineri din formația de dansuri a Ansamblului Sârba cu Năframă.

Doresc să amintesc domnului primar că în programul aniversării Marii Uniri, la întocmirea căruia am fost solicitat de domnia sa, sunt și alte activități cu referire directă la acest eveniment secular (simpozion, expoziție de fotografii, expoziție de carte dedicată primul război mondial și Marei Uniri etc.).