Troiţa, o biserică în miniatură.

7 Ian

Dacă nu putea ridica singur o biserica, ţăranul simţea nevoia sufletească să construiască o cruce, pentru ca omul, pornit în drumeţie, să nu rămână singur în călătoria sa. Troiţa este o biserică în miniatură. Am putea spune că, în pofida multelor silnicii la care a fost supus de-a lungul istoriei acest popor, troiţa românească se ridică neînfrântă, ca un semn al credinţei nestrămutate, dar şi al rezistenţei strămoşilor noştri. In vechime, mai ales în zonele expuse invaziilor, nu se puteau dura biserici, credincioşii retrăgându-se în munţi şi pustietăţi sau prin locuri ferite, în păduri, unde ridicau o troiţă. După cum aflăm de la Nicolae Iorga, „Pe timpurile mai vechi decât domniile noastre, până şi bisericile de lemn erau foarte rare.

troita-din-sat Atunci, în jurul unei astfel de cruci se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic”. Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, autorul remarcabilului studiu „Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei”, spune că poporul român, aşezat în calea altora, a rezistat în faţa mării slave fiindcă s-a legat temeinic, sufleteşte şi trupeşte, de Crucea lui Hristos. Nimic altceva nu poate explica acest miracol al rezistenţei sale.

Suntem, astfel, datori să ne întoarcem către ţăran, având întipărit în inimi îndemnul lui Horia Bernea: „Iubiţi ţăranul român, care este purtătorul crucii!” şi avertismentul unui mare înţelept al poporului român, care spunea: „Vai lumii aceleia care şi-a pierdut ţăranii!

Semnificaţia Crucii în creştinism

Dacă în antichitate, crucea era şi cel mai cumplit instrument de tortură, moartea pe cruce fiind cea mai teribilă şi înfricoşătoare pedeapsă, în creştinism ea devine obiect sfinţitor şi dătător de viaţă. Prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului – care, din iubire pentru noi, a luat chip de rob, asumându-și umanitatea prin pătimire pentru a dezrobi omul și a-l readuce de la moarte la Viață –, ea este semnul mântuirii neamului omenesc. Acest simbol străvechi al soarelui care risipeşte şi biruie forţele întunericului este îmbogăţit, în creştinism, cu noi semnificaţii, care fac din el un simbol al biruinţei întru Hristos, „Soarele dreptăţii”.  Hristos „sădeşte” în lume (ca pe un Copac al Vieții) Biserica, „trimisul” care are menirea de a-I continua lucrarea mântuitoare. Astfel, după extinderea creştinismului, bisericile – sau troițele, acolo unde nu exista posibilitatea înălţării de biserici – sunt cele care iau locul coloanelor cerului.

troita_in-camp

Crucea „ne-a îmbrăcat cu înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu”, spune Sf. Ioan Damaschin. „Cuvântul crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruinţa asupra morţii, sau pentru că, după cum cele patru braţe ale crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin prin puterea lui Dumnezeu înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creaţia văzută şi nevazută”.

Hristos este Pomul Vieţii, prin care omul este reînnoit şi izbăvit de păcat şi de moarte. El este chiar înfățișat, în unele icoane, ca Pom al Vieții, cum apare și pe pictura murală exterioară a mănăstirii Voroneț, în impresionanta scena a Judecății de Apoi. De asemenea, conform legendelor Crucii, se crede că lemnul Sfintei Cruci ar proveni din Pomul Vieții din mijlocul Raiului. Potrivit interpretării date de Sf. Ioan Damaschin, „Pomul Vieţii, care a fost sădit de Dumnezeu în Rai, a preînchipuit această cinstită cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea, trebuie ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea”.

fantana-la-sate Braţele deschise ale Mântuitorului pe Cruce exprimă chemarea adresată tuturor oamenilor de a lua parte la lucrarea Sa de mântuire, îmbrăţişarea Lui, în care cuprinde omul şi întreagă Creaţie, „destrămând duşmănia, prin trupul Sau” (Ef. 2., 15). Braţul orizontal al crucii semnifică, aşadar, îmbrăţişarea prin care este restabilită, prin jertfa Mântuitorului, pacea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi creaţie. Sf. Chiril al Ierusalimului spune că „Dumnezeu şi-a întins mâinile pe Cruce pentru a cuprinde marginile universului, şi Golgota a devenit pivotul lumii”.

Braţul vertical simbolizează refacerea legăturii dintre pământ şi cer şi şansa pe care o dobândeşte omul de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Omul se transformă, din „animal raţional”, în „animal îndumnezeit” (după cum afirmă Panayotis Nellas în cartea sa, Omul – animal indumnezeit). Crucea devine, în cuvintele lui Paul Evdokimov, „semn de victorie”, ea „recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărâma porţile iadului”, „precede lumina fulgerătoare a Învierii”.

Locurile unde sunt amplasate de obicei crucile sunt vetrele săteşti (în centrul aşezărilor), întretăierile de drumuri, hotarele (la ieşirea şi intrarea din sate), fântânile, capetele de pod. Prezenţa troițelor (şi, anterior acestora, a coloanelor cerului) în centrul aşezărilor indică nevoia comunităţilor de a intra, chiar de la stabilirea aşezării, în comuniune cu cerul (sacralitatea) prin această punte de legătură cu înălţimile, pentru a beneficia de ocrotirea şi sprijinul lui Dumnezeu.sfintire-troita

Slujbă de sfințire a unei troițe în satul Pârcovaci (Hârlău) de preotul protopop  Nicolae Crăciun

 

 

În credinţa populară, trebuiau construite troiţe şi la răscruci pentru ca drumeţul care se opreşte, se închină şi rosteşte o rugăciune în faţa ei, să apuce pe drumul cel bun, sub călăuzirea Domnului. Vorbind despre importanța prezenţei troițelor la întretăierile de drumuri, părintele Romeo Ene, referentul cultural al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei (în judeţul Buzău se găsesc cele mai vechi troiţe), arată că „troiţele sunt aşezate la bifurcaţia unor drumuri, la răscruce, pentru că diavolul ne ispiteşte mai ales în momentele de cumpănă, în cele în care suntem nehotărâţi şi trebuie să luăm o decizie importantă, îndemnându-ne să ne abatem de la calea cea dreapta şi să apucăm pe căi greşite. La fel ca atunci când se întâmplă ca, mergând pe un drum care se bifurcă, să trebuiască să alegem, calea cea adevărată care ne poartă spre Viaţă este calea arătată de troiţă. Ea este aşezată întotdeauna pe partea drumului principal, mai bătătorit, mai luminos, mai sigur. (…) Prin Sfânta Cruce ne-a venit izbăvirea şi ea trebuie să ne călăuzească viaţă până la mormânt.”

troita-de-hotar

Troiţele erau construite pe partea dinspre răsărit a drumurilor, cu spatele la soare, pentru ca oamenii care se închină să fie mereu cu faţa către răsărit. La intersecţii, precum şi la ieşirile şi intrările din sate, se întâlnesc şi troiţe cu faţă dublă, pentru ca omul care iese din spaţiul familiar să se închine şi să rostească o rugăciune pentru sprijin, iar la întoarcere să spună o rugăciune de mulţumire pentru ajutorul dat. Hotarele, ca şi răscrucile, erau considerate locuri periculoase, de aceea trebuiau purificate şi aparate.

La fântâni erau aşezate fiindcă apa, ca sursă a vieţii, trebuia însoţită de acest semn sfințitor; călătorul care face un popas pentru a bea apă din fântână şi a-şi înviora trupul obosit de drum, simte nevoia să-şi învioreze şi sufletul, printr-o rugăciune. Ţăranul nu poate poposi oriunde, fiindcă pentru el existau locuri bune şi locuri rele, iar popasul înseamnă şi răgaz sufletesc. Potrivit lui I. Oprişan, lângă fântâni era obligatorie construirea de troiţe, dar şi plantarea unor pomi fructiferi sau a unor arbori cu o anumită încărcătură simbolică în vechea lume a satului (brazi, stejari, sălcii), care umbresc locul şi care prelungesc, de fapt, ca un semn al comunicării cu înălţimile, axul reprezentat de fântână. Sunt frecvent prezente în spaţiul sătesc troiţele-fântână, deşi numite simplu „puţuri” sau „fântâni”, închise în încăperi ca nişte mici capele, cu pereţii împodobiţi de icoane sau de picturi murale interioare şi exterioare.

Troiţele mai sunt ridicate în locurile unde a murit cineva năprasnic (unde „i-a ieşit sufletul”), în locurile considerate bântuite, pentru a fi liniştite spiritele, precum şi în zonele unde se întâmplă des accidente. Mai apar pe înălţimi, lângă porţiunile de drum periculoase, sau acolo unde s-a petrecut o salvare miraculoasă de la moarte, fiind construite în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu.

O troiţă nu se putea ridica însă fără oficierea, de către preotul satului, a unei slujbe de sfinţire. Sfinţirea troiţei se săvârșește sâmbăta, duminica sau în zi de sărbătoare, moment în care se stabileşte şi hramul troiţei, ales de ctitor, care se sărbătoreşte anual. Rugăciunea rostită de preot are puterea de a alunga spiritele rele şi de a purifica locul unde este amplasată troiţa: „Trimite acum harul Preasfântului Tău

Duh peste acest semn al crucii şi-l binecuvântează, îl sfinţeşte şi-i dă lui ca să fie semn înfricoşător şi tare asupra tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi (…). Și tuturor celor ce se vor închina Ţie, înaintea semnului acestuia, şi rugăciuni vor aduce, să le fii milostiv ascultător şi îndurat implinitor al tuturor cererilor celor către mântuire”. În unele zone, în ziua de hram a localităţii, după încheierea slujbei la biserică, se face un pelerinaj la troiţe, unde sunt pomeniţi morţii şi eroii.

Cruci la răscruci, răstigniri, icoane, rugi. Troiţa în diverse zone ale ţării

Troiţele, al căror nume provine din slavul „trojka” (slavii care îi priveau pe strămoşii noştri făcându-şi semnul sfintei cruci în faţa arhetroițelor – crucile şi icoanele puse la răspântii, deasupra porţilor şi a caselor, practică apărută la noi încă din secolul al IV-lea – le-au numit astfel, asociindu-le cu Sfânta Treime, căreia i se aduceau închinăciunile ) poartă diverse denumiri, în funcţie de regiune. În nordul Moldovei, sunt numite „cruci la răscruci.

Cele mai simple cruci din lemn sunt cele săpate direct în trunchiuri de copaci netezite pe două laturi sau cele construite din două lemne încrucişate, piciorul fiind mai înalt. Braţele scurte sunt acoperite cu două scânduri, ca două aripi, pentru a fi ferite de intemperii, acoperişul troiţei semnificând, potrivit etnologilor, atât coborârea, cât şi înălţarea sufletului.

Tradiţia troitelor a fost mai puternică şi s-a menţinut mai ales în zonele submontane, mai ferite de influenţele străine. Potrivit lui I. Oprişan – singurul care a iniţiat până acum un studiu mai de amploare pe această temă –, nu întâlnim, pe teritoriul ţării noastre, troiţe de piatră mai vechi de perioada medievală a secolelor XIV-XV şi troiţe de lemn mai vechi de secolul al XVIII-lea, din cauza perisabilităţii materialului. Zonele unde s-a observat menţinerea unor forme străvechi sunt judeţele Buzău, Dâmboviţa, Olt, Vâlcea, Gorj şi Mehedinţi. Exemplarele cele mai vechi (cum sunt, potrivit aceluiași cercetător, coloanele cerului de structură precreştină) s-au păstrat în judeţul Buzău.

În alte zone profund tradiţionaliste precum Moldova de sub munte până în Bucovina, , mai puţin formele arhaice, care nu s-au mai menţinut decât izolat.

Albumul alcătuit de I. Oprişan mai prezintă troiţe-capelă şi troiţe în formă de bisericuţă, cu icoane pictate în interior şi (deseori) în exterior din judeţele Dâmboviţa, Argeş, Gorj.

Troiţele de incintă sunt dotate cu sfeşnice sau vase cu nisip pentru lumânări, sunt nelipsite candelele, care se aprind duminica şi în zilele de sărbătoare, uneori se găsesc şi o masă (cu vaze cu flori şi icoane) şi o bancă pentru odihnă. Aşa cum în trecut săpau „fântâni de pomană”, ţăranii îşi dau osteneala să ridice troiţe pentru a face un bine şi pentru ispăşirea propriilor păcate.

Motive ornamentale pe troiţe. Valoarea artistică a troițelor

Motivele ornamentale de pe troiţele din lemn şi piatră sunt mai ales geometrice, trimiţând la cultul solar (majoritatea se găsesc şi pe porţile ţărăneşti): cercuri concentrice, rozete, cruci cu laturile egale sau îndoite în formă de elice, triunghiuri cu vârful în sus (semn al focului), romburi, pătrate, linii în zigzag; sau motive care trimit la cultul uranic-celest: săgeata, arborele, unghiurile singulare sau paralele, coarnele (simbol al lunii). Alte motive importante sunt funia răsucită sau împletită – formând noduri sau cruci înscrise în cerc – şi spirala, simboluri reprezentând aspiraţia spre infinit; mai sunt prezente motive vegetale (frunze, flori, tulpini), legate de simbolul pomului vieţii.

Pe troiţele cu iconografie sunt înfăţişate scene din viaţa lui Iisus, Sfânta Treime, Fecioara Maria şi, în general, sfinţi care sunt patronii ctitorului şi ai membrilor familiei acestuia. Mai frecvent sunt reprezentaţi arhanghelii Mihail şi Gavril şi cei patru evanghelişti, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Sf. Ilie, Sf. muceniţe Ecaterina, Paraschiva şi Filofteia, mai sunt ilustrate scenele Judecăţii de Apoi, imaginea raiului şi a iadului, istorisiri biblice (mai ales despre Adam şi Ea, redate în partea de jos a troiţelor, sub icoanele de sfinţi). Pe lângă icoanele cu sfinţi şi scene biblice, mai sunt pictate pe unele troiţe portrete de ctitori.

Un detaliu care atrage atenţia în legătură cu troiţele româneşti este că ele redau învăţăturile creştine într-un mod propriu românesc, integrându-le viziunii populare autohtone asupra lumii şi vieţii. Adam şi Eva sunt prezentaţi în straie populare româneşti, Eva este ilustrată torcând, Adam ară sau sapă. Crucea cu imaginea răstignirii lui Iisus este împodobită cu ştergare cusute cu motive populare, cu cununi de spice sau de sânziene şi cu oale de lut pictate. Acest aspect se explică prin faptul că la noi lumea spirituală apare umanizată, Dumnezeu este perceput ca existând aproape de oameni, chiar printre oameni, un Dumnezeu care stă la masă cu oamenii. Potrivit păr. Dumitru Stăniloae, această trăsătură esenţială diferențiază creştinismul autohton de cel athonit sau de cel rusesc. „Un Dumnezeu care se apropie de imaginea oamenilor este un Dumnezeu care se adresează inimii”, scrie Dumitru Stăniloae, care mai spune că și în colindele româneşti se simte o familiaritate plină de afecţiune faţă de Dumnezeu (în colinde auzim deseori expresia „Dumnezeu draguțu”), care nu este, pentru ţăranul român, un Stăpân aspru şi distant, ci un Părinte iubitor. (De altfel, şi vechile simboluri solare capătă uneori o formă antropomorfă, reflectând însuşirile umane pe care credinţa populară i le atribuia astrului solar.)

Pe crucile de piatră apar, de obicei, medalioane având înscrise în ele însemnele IS, HS, NI, KA – „Iisus (IS) Hristos (HR) Învinge (NIKA)” –, încadrate uneori de motive astrale (soarele şi luna, stele) sau de elemente florale stilizate. Pe fața principală a crucii de piatră este trasat un chenar care subliniază forma crucii. Crucile vechi din piatră sunt simple, sobre şi masive, iar cele sculptate în relief sunt specifice mai ales mănăstirilor şi ctitoriilor domneşti.

Uneori, crucea de piatră, legată de mănăstiri şi ctitorii, este îmbrăcată în decoraţii asemeni unei dantele fine, amintind de cele care acoperă, în mod minunat, suprafeţele mănăstirilor „Trei Ierarhi” sau Curtea de Argeş.

În cadrul troiţelor, atât de variate ca structură şi formă artistică, se întâlnesc mai multe arte, astfel că acest monument atât de preţuit de ţărani devine o „sinteză a artelor”. După cum arată I. Oprișan, își aduc contribuția arhitectura peisagistică (încadrarea în spaţiu a artefactelor), sculptura, pictura murală, artele textile (ştergare, fețe de masă, chiar covoare şi lăicere), creaţii poetice1. Principalul meşteşug rămâne însă sculptura, artă în care poporul român şi-a dovedit iscusinţa deosebită încă din vremea dacilor. „Ca o replică la adagiul «românul s-a născut poet», s-ar putea afirma la fel de bine că el s-a născut şi sculptor, într-atât de uşor se modelează lemnul în mâna lui şi într-atât îi umplu ambianţa formele sculptate”, constată, pe bună dreptate, I. Oprişan. Adesea, ne încântă ochii elemente de sculptură îmbinate cu ornamente traforate, formând o minunată dantelărie, fără să dea însă impresia de încărcare, artistul popular menţinând cu măiestrie cumpăna între plinuri şi goluri [18]. Arta ţărănească respiră armonie, echilibru şi simplitate.

Troiță din 1863, de o deosebită valoare artistică. Valea Lupșii, jud. Alba

Ctitori de troiţe

Îndeosebi monumente din piatră (mai durabile, dar mai costisitoare) au fost ctitorite iniţial de domnitori şi de nobili, pentru a marca evenimente istorice (în memoria unor eroi ai neamului), a înştiinţa oamenii cu privire la anumite legi sau porunci domneşti sau în cinstea unor donatori sau familii cu rol social important. Din secolul al XVIII-lea, au început să apară ctitori şi de condiţie socială mai modestă. Înălţarea unei troiţe îi conferea ctitorului un prestigiu social aproape la fel de mare ca în cazul ctitoriei de biserici sau fântâni. Troiţele şi crucile din lemn au fost însă, de regulă, ctitorite de poporul simplu. Dacă mănăstirile şi bisericile româneşti vechi sunt legate de numele unor domnitori sau boieri, majoritatea crucilor care împânzesc drumurile rurale sunt „expresia vieţii anonime a satelor” [20].

Troiţa, biserică în miniatură şi semn al rezistenţei poporului român

Dacă nu putea ridica singur o biserică, ţăranul simţea nevoia sufletească să construiască o cruce, pentru ca omul, pornit în drumeţie, să nu rămână singur în călătoria sa. Troiţa este o biserică în miniatură. Am putea spune că, în pofida multelor silnicii la care a fost supus de-a lungul istoriei acest popor, troiţa românească se ridică neînfrântă, ca un semn al credinţei nestrămutate, dar şi al rezistenţei strămoşilor noştri. Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, autorul studiului Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, spune că poporul român, aşezat în calea altora, a rezistat în faţa mării slave fiindcă s-a legat temeinic, sufleteşte şi trupeşte, de Crucea lui Hristos. Nimic altceva nu poate explica acest miracol al rezistenţei sale.

Referințe:
Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, București, 2003, pp. XV-XVI.
Eugenia Golub, „Troiţele arată mereu calea dreaptă”, Ziarul Lumina, http://ziarullumina.ro/documentar/troitele-arata-mereu-calea-dreapta.

Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 151.
Mircea Cristian Pricop, Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, teză de licența, București, 2004.
Dumitru Stăniloae, „De ce suntem ortodocși”, în Teologie și viață, serie nouă, anul

Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, „Conservarea troiţelor româneşti – o necesitate culturală”http://theodialogia.blogspot.ro/2009/06/conservarea-troitelor-romanesti-o.html.
Mihaela Floroiu, „Crucile de jurământ sau casa sufletelor plecate”, Gazeta de Sud, anul 17, 01 martie 2012 (http://www.gds.ro/Actualitate/2012-03-01/Crucile+de+juramant+sau+casa+sufletelor+plecate).
România anilor ’30)
Florian Bichir, Răzvan Codrescu, „Crucea – forme și semnificații”, Lumea credinței, anul II, nr. 9 (14), 2004.
Anatolie Negruţă, Semnificația Sfintei Cruci în ortodoxie

 http://www.sfnectariecoslada.ro/2009/09/13/semnificatia-sfintei-cruci-in-ortodoxie/.

https://irinamonica.wordpress.com/2013/09/14/troita-biserica-in-miniatura-semn-al-credintei-nestramutate-si-al-rezistentei-stramosilor-nostri-semnificatia-crucii-in-crestinism/

Bobotează şi Sfântul Ioan – 6 – 7 Ianuarie. Tradiții și obiceiuri

7 Ian

Indată după sarbătoarea Bobotezei, creștinii ortodocși sarbatoresc pe Sfantul Ioan, cel care L-a botezat pe Iisus în apa Iordanului. Sfântul Ioan a primit de la însusi Domnul Christos marturia ca a fost cel mai mare dintre oameni și cel dintâi dintre profeți. La maturitate el s-a retras în pustiu, îmbracat într-o haina de pâr de cămila, hrănindu-se cu cosași și miere sălbatică. El âi boteză în apele Iordanului pe cei pocaiți și pregătiți să-L primească pe Domnul Mântuitor. Pentru curătenia și dragostea sa, Sfântul Ioan a fost vrednic să-L boteze pe Iisus și sa fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.
Irod Antipa, tetrarhul Galileei, căruia Ioan i-a reproșat căsătoria cu Irodiada, pe cînd acesta era înca soția fratelui sau Filip, și cu care avea o fiica, pe Salomeea; acest Irod Antipa a pus ca Ioan sa fie întemnițat, și la ziua sa de naștere a oferit capul Sfântului pe o tipsie, Salomeei. Prin viața și moartea sa, Sfântul Ioan Botezatorul rămane pentru toți creștinii un model; profet și stăpanitor al vieții spirituale, o personalitate marcantă a creștinismului.

casa-iarna

Sf.Ioan care se prăznuiește pe 7 ianuarie, încheie sărbătorile de iarnă care au început cu Sf.Nicolae.

Obiceiuri

Boboteaza – Botezul Domnului – mai este numită şi Iordanul, după numele râului în care a fost botezat Mântuitorul. La Bobotează se sfinţesc toate apele, preotul aruncă o cruce de lemn într-o apă adâncă şi mulţi bărbaţi intră în apă aceea, încercând să o aducă înapoi. Cel care scoate crucea, se spune că are noroc tot anul. Mai nou, există obiceiul ca acesta să fie premiat şi cu bani. Alt obicei de Bobotează este Iordănitul femeilor, care constă într-o petrecere numai a femeilor, până dimineaţă, când ieşeau în uliţă şi oricare bărbat întâlnit în cale, era luat cu forţa, dus la râu şi ameninţat cu aruncatul în apă.
Cele două sărbători, Boboteaza şi Sfântul Ioan, aproape că formează una şi aceeaşi sărbătoare. Astfel, de Sfântul Ioan, există obiceiul numit „udatul Ionilor”, obicei păstrat în Transilvania şi Bucovina.

La porţile celor care poartă acest nume se pune câte un brad împodobit, iar numiţii dau o petrecere cu lăutari, apoi sunt purtaţi cu alai prin sat, până la râu, unde sunt botezaţi – purificaţi. Este obiceiul ca în această zi să se ţină post negru până când preotul sfinţeşte apa, apoi cu această apă se sfinţesc gospodăriile şi apoi oamenii beau din ea; preotul este precedat de copiii îmbrăcaţi în cămăşuţe albe şi purtând clopoţei, care strigă Kira Leisa, care este pronunţarea românească a grecescului Kyrie Eleison, însemnând „Doamne, miluieşte!”.

Superstiţii

De Bobotează nu se spală rufe spre a nu se spurca apă; se spune că atunci apa este sfinţită şi este păcat să o foloseşti astfel. Femeile nu vor spăla rufele în această zi şi nici în următoarele 7 zile, până la sfârşitul praznicului. În noaptea de Bobotează, fetele îşi visează iubitul. Ele îşi leagă de inelar un fir de mătase roşie şi un pic de busuioc; tot busuioc se pune sub pernă, iar cel iubit, poate este şi alesul, pe care fetele îl vor visa noaptea. Superstiţia mai spune că cele care cad pe gheaţă, pot fi sigure că se vor mărita în acel an. Şi, cine-ştie-câte dintre ele se vor „împiedica” atunci…
Pe vremuri, în timpul Bobotezei şi al Sfântului Ioan, era un ger de crăpau pietrele; de unde şi vorba românească despre frig: „parcă e gerul Bobotezei”. Dar vremurile acelea s-au dus…sau nu! In acest an, 2017 am avut parte de gerul bobotezei, temperaturi de minus 15 grade, vânt puternic și viscol. La Hârlău nu prea a nins, însă am avut parte de vânt și ger.

La mulți ani Ion, Ioan, Ioana, Ionela și derivatele acestui nume.

Pe acest blog și https://harlauletnografie.wordpress.com/2014/01/04/boboteaza-traditii-si-obiceiuri/

 

Sfântul Ștefan, tradiții și obiceiuri în satul de altădată.

27 Dec

Potrivit traditiei, Sf.Ștefan se prăznuiește în ziua d 27 decembrie. Este o sărbătoare cu dată fixă. În satul de altă dată sărbătoarea era prăznuită ca o mare sărbătoare de peste an. Tradiția spunea că este bine ca în aceasta zi să ai în casa o icoana cu Sfântul Ștefan, unul dintre ucenicii lui Iisus Hristos, pentru ca acesta îi ajuta pe cei bolnavi. Se mai spunea ca icoana trebuie sfințită în biserică tocmai în aceasta zi.

Tot Sfântul Ștefan îi ajuta pe cei care se aflau în conflict cu alte persoane, să se împace cu acestea. De asemenea, nu este bine să te cerți cu nimeni în aceasta zi, pentru a nu fi pedepsit cu boli și greutăți în anul următor.

La slujba de Sfântul Ștefan sunt pomeniți cei care au murit în împrejurari dramatice și se da de pomana celor care poarta numele sfântului.

iarna-in-sat

Pe 27 decembrie este bine să dăruiți o candela aprinsă sau o icoana cu Sfântul Ștefan pentru sporul casei și pentru sănătatea apropiaților.

Tradițiile diferă și în funcție de zona. Astfel, în Muntenia se prepara Pâinicile lui Ștefan. Acestea se fac dintr-un aluat precum cozonacul, se ung cu miere și au forma rotundă, amintind de pietrele cu care a fost ucis Sfântul Ștefan.

In Bucovina, este ziua în care finii merg în vizită la nași cu daruri și mâncăruri.

Se mai spune ca în această zi este bine să se evite drumețiile în zonele de munte sau în locuri izolate, pentru a nu iți pune viața în pericol.

Numele Ștefan are  origine grecească venind de la numele Ștephanos, ceea ce înseamna coroana, ghirlanda, cununa.

La mulți ani cu sănătate, celor care poartă numele de Ștefan, Ștefania, Fana, Fănica și derivatele acestor nume.

Banda lui Jianu, la Colegiul Național din Hârlău.

22 Dec

Deja a devenit tradițional spectacolul cu obiceiuri și tradiții de Anul Nou, ce are loc la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Hârlău. În acest an în afara alaiurilor obișnuite de cerb, capră, căiuți, plugușor a fost și teatrul popular și anume o piesă „Banda lui Jianu”.

Ultima dată când am văzut un alai care a interpretat „Banda lui Jianu”, a fost acum 6 ani, cu ocazia „Festivalului tradițiilor și obiceiurilor de iarnă” ce are loc anual, în ziua de 3 ianuarie la Hârlău.

Elevii care au interpretat un fragment din acest teatru popular, au fost  de la colegiul Hârlău. Costumele, recuzita, textul și prezentarea au fost o reușită, apreciată de spectatori.

Câte ceva despre Banda lui Jianu. Nu este reprezentativă zonei folclorite Hârlău, Pârcovaci, Deleni, Scobinți, ci în județele din centrul Moldovei. În zonă, de anul nou se juca pe vremuri Banda lui Coroi, despre un haiduc Coroi și banda lui, (alții spun că era un bandit) care opera în sudul fostului județ Botoșani, deci și în zona Hârlăului.

Banda (sau Banta) lui Iancu Jianu reprezintă una din piesele frecvent interpretate cu ocazia sărbătorilor de iarnă în zona de sud a județului Iași, la limita cu județul Vaslui. Piesa îl prezintă pe Iancu Jianu, simbol al luptei împotriva boierilor, fanarioților, habsburgilor și turcilor. El este fugar, în piesă autoritățile reușesc să îl prindă, dar haiducii săi  îl răscumpără  ˵pe-o pungă de poli ˝, spre marea bucurie a tuturor.

Personaje: Anul Nou, Anul Vechi, Haiduc 1, Haiduc 2, Iancu Jianu, Ghindul, Căpitanul, Vânătorul și o țărăncuță iubita lui Jianu.

Textul diferă de la o zonă folclorică la alta, și din câte am văzut la festivalurile folclorice la care am participat la Hârlău și Iași, precum și din înregistrările video ale unor festivale, nu este apreciat de public, care preferă alaiurile de capră, urs, cerb. berbece, căiuți care sunt mai dinamice, cu o costumație mai evidentă și colorată.

Am făcut câteva fotografii cu elevii de la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” Hârlău care au interpetat un fragment din piesa „Banda lui Jianu”.

p1070779

p1070780

 

p1070771

 

 

 

 

 

 

Aici o înregistrare video a unui alai care interpretează piesa de teatru popular banda lui Jianu:

 

Mersul cu Steaua, tradiții de Crăciun.

12 Dec

De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii din satul tradițional, dar și din centrele urbane, umblau cu steaua. Un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească de steaua care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi, multe din ele, din tradiţiile locale.
Micul cor al “stelarilor”, care intră în casă în zilele Crăcinului, cântă versuri religiose despre naşterea lui Isus: „Steaua sus răsare”; „În oraşul Vitleem”; „Trei crai de la răsărit”. De obicei, cei care merg cu steaua, sunt cete de copii în vârstă de 7 – 14 ani.

tot-cu-steaua

Steaua în funcție de zona folclorică, are forme diferite. Unele sunt fixe, altele au un dispozitiv telescopic, care aruncă în sus steaua. În general, steaua are în centrul  o icoană a maicii domnului cu pruncul Iisus, și de jur împrejur niște brațe ce imită razele unei stele, confecționate din lemn sau sârmă pe care se împletesc decorațiuni din hârtie colorată, peteală, și se atașează clopoței sau zurgălăi. Se termină cu o coadă lungă din lemn pe care o ține un copil, ce manevrează steaua. Când eram în Iași, în ultimile zile din an, dar și după, eram mereu deranjat de copiii (de rromi mai ales), care urcau în autobuze și tramvaie câteodată și câte 2-3 cete, și îți cântau până la exasperare cântecul de stea, trecând pe la călători să solicite taxa pentru “urare”. Nu uitau ca la terminarea colindului să facă o urare și vatmanului sau șoferului: “foaie verde și-un piper, să trăiască dom’șofer”. Se pare că în prezent nu prea mai au clienti prin tramvaie, călătorii sunt puțini, majoritatea în vârstă, care nu prea se grăbesc, să arate pe unde-și țin banii.

Nici prin Hârlău nu prea vezi pe stradă, la case sau apartamente copiii cu steaua, nici măcar pe cei de rromi, acum au alte preucupări mai interesante decât să meargă din ușă în ușă cu steaua. In primul rând nu sunt primiți, în al doilea rând există o anumită comoditate, preferând internetul, televizorul, cât despre câștig de bani sau dulciuri, îl obțin mai ușor de anul nou sau a doua zi, cu semănatul și sorcova.

Iată cel mai cunoscut colind de stea:

Steaua sus răsare,
Ca o taină mare,
Steaua luminează
Şi adeverează,
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte
Că astăzi curata,
Preanevinovata
Fecioara Maria,
Naşte pe Messia
In ţara vestită
Bethleem numită.
Magii cum zăriră
Steaua şi porniră
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază.
Şi dacă sosiră,
Îndată-l găsiră,
La Dânsul intrară
Şi se închinară
Cu daruri gătite
Lui Hristos menite,
Luând fiecare,
Bucurie mare.
Care bucurie
Şi la noi să fie
De la tinereţe
Pân’la bătrâneţe.

 

Sf.Spiridon, un sfânt călător ocrotitor și tămăduitor.

12 Dec

Sfântul Spiridon, episcop al Trimitundei, mare făcător de minuni, este unicul sfânt care îşi părăseşte racla pentru a veni de grabă în ajutorul credincioşilor care-i cer sprijinul să-i scape de necazuri.

cizmar

Creştinii ortodocşi îl prăznuiesc la 12 decembrie pe Sfântul Ierarh Spiridon, pe care Dumnezeu l-a binecuvântat cu harul tămăduirilor, încât credincioşii l-au numit făcător de minuni. Potrivit tradiţiei, Sfântul Spiridon este singurul sfânt care îşi părăseşte racla şi vine la cei care-l cheamă prin rugăciuni de evlavie şi dragoste să-i scape de necazuri.

 

casa-iarna

În tradiția populară se crede că nu este bine să lucrezi de ziua sfântului, 12 decembrie, deoarece te vei îmbolnăvi și nu te mai scoli din pat. Sf.Spiridon este prăznuit mai ales de tăbăcari, cojocari și cizmari, care credeau că acesta a inventat sula cu care lucrează. Mai ales cizmarii se roagă la sfântul, să dea ploaie și noroaie ca să se rupă pingelele la încălțăminte, să aibă de lucru.

Sfântul Spiridon era respectat și pentru minunile pe care le făcea, el te apăra de lovituri, de bubă neagră și dalac.

In Moldova, în secolul al XIX-lea, în numele sfântului Spiridon, s-a făcut o Epitropie a spitalelor și așezămintelor de caritate care se îngrijea de spitale, orfelinate, așezăminte pentru bătrâni. Am scris despre Epitropia Sf.Spiridon aici:

https://harlau625.wordpress.com/2012/05/05/sanatatea-publica-in-moldova-despre-epitropii-spitale-si-veniturile-epitropiei/

Referință: Marcel Lutic Timpul sacru – sărbătorile de altă dată, Ed.Fundației Academice AXIS, 2006 Iași.

Fotografie: https://feher.wordpress.com/2014/03/17/cea-mai-scumpa-casa-din-lume-si-orfanii-din-mumbai/

 

Sorcova, semnificație, tradiții și obiceiuri.

9 Dec

Din  multitudinea obiceiurile și tradițiile de iarnă, în cumpăna dintre ani, amintesc și mersul cu sorcova. Sorcova are și alte conotații, cum ar fi: “Arată ca o sorcovă”, referire la o femeie care se îmbracă caraghios, împopoțonat sau care se machiază strident; “dus cu sorcova”, referire la o persoană suspectată de colectivitate că ar avea tulburări neuropsihice, sau face unele comentarii sau afirmații aiurea.

Însă în tradițiile de sute de ani ale țăranului român, sorcova are o altă semnificație, una ce ține de structura sufletească, de datine și așteptările pe care le are gospodarul de la noul an: Să fie un an bogat, să fie sănătos el și familia lui, animalele din curte să fie sănătoase, vacile și oile să fie sănătoase, să dea lapte.

Cu sorcova și în zona Hârlăului, merg mai ales copiii, însă și adulții atunci când merg pe la rudele apropiate, la părinți, nași, vecini sau prieteni. Unii vin în dimineața de 1 ianuarie, de Sf.Vasile cu semănatul, și de fapt ei vin cu sorcova, în loc de a atinge gazdele cu rămurica înverzită (bățul împodobit) ei aruncă semințe (înlocuite cu orez decorticat, obicei ce încalcă datina, deoarece semințele date în bătătură, sau pe pragul ușii gazdei, imită semănatul din toamnă a grâului sau semănatul din primăvară. Însă cum semnificația s-a pierdut, rămâne doar obiceiul).

În vechime de Sf.Andrei se lua o rămurică din măr, se punea în apă și se înverzea. Acum se folosește o ramură de copac, un băț, care se împodobește cu hârtie colorată și peteală.

Alaturi de plugușor, colindatul, mersul cu steaua, semănatul,  sorcova este puternic înrădăcinată în cultura populară.

sorcova

Numele de „Sorcova” ar fi originar din etimologie bulgară, „surov” și înseamna verde fraged (verde crud). Aceasta este o aluzie la ramura abia îmbobocită. Această sorcovă, era considerată o baghetă magică, prin intermediul căreia se oferă celui sorcovit sănătate, vigoare, putere. Folcloristul Lazăr Șăileanu spunea că numele de „Sorcova” ar veni din slavul Soroku, adica 40, de aici obiceiul din vechime, ca cel sorcovit, să fie pe timpul declamării sorcovei, atins de 40 de ori.

Interesant că esența sorcovei este asămănătoare tuturor regiunilor folclorice ale țării, cu unele adăugiri, însă urarea propriu zisă este aceiași. Iată câteva variante de sorcovă:

Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un măr, ca un păr,
Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.
La anul și la mulți ani!

O altă variantă a textului este următoarea:

Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un măr, ca un păr
Ca un fir de trandafir.
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii;
Ca vița de vie
La Sfântă Mărie
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata
Tare ca fierul
Iute ca oțelul.
Vacile lăptoase,
Oile lânoase,
Porcii unsuroși
Copii sănătoși
Câte cuie sunt pe casă
Atâția galbeni pe masă.
La anul și la mulți ani!
Să trăiți să ne dați bani.

Altă variantă:

Sorcova,
Vesela,
Peste vară,
Primăvară,
Să trăiți,
Să-mbătrâniți. Să-nfloriți,
Să mărgăriți,
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir
De trandafir.
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul,
La anu’
Și la mulți ani.

Această ultimă variantă este cea mai folosită de copii, fiind mai pe înțelesul lor și mai ușor de reținut.

Referințe:

„Folclor din Moldova”,  ( texte alese din colectii inedite), Editura pentru literatura- 1969 – Colecția I.Oprișan

„Obiceiuri tradiționale românești”, de Mihai Pop, Editura Institutul de cercetari etnologice și dialectologice București- 1976

„Cântece moldovenești” de Elena Didia Odorica Sevastos, 1888 Iași.

Marcel Lutic, “Timpul sacru – sărbătorile de altă dată”, Editura Fundației Academice AXIS, 2006 Iași.