Portul popular românesc -între tradiții, cultură și artă.

21 Iun

Forma pielii culturale – Foloasele privirii.    un articol de Ioana Popescu.

În interiorul portului țărănesc au existat două (doar două) forme-model de frumusețe a trupului, care demarchează două teorii largi, corespunzând în mare provinciilor istorice: Vechiul Regat și Transilvania. Ele pot fi percepute doar la nivelul pielii culturale – costumul

În Muntenia și Moldova, în teritoriile românești extracarpatice, aflate în contact cu cultura bizantină și în vecinătatea curților domnești, țăranca purta un costum care să corespundă idealului de „femeie fus”
Construit pe un volum cilindric, vășmântul urmează îndeaproape conturul trupului.
Capul este acoperit cu țesături ușoare, tulpane, basmale sau marame de borangic, care acoperă părul împletit, nelăsând niciun accent să schimbe proporțiile craniului. Gâtul este lăsat descoperit de cămașa-ie, cu decolteul încrețit sau drept, dar fără guler. Încrețiturile și lărgimea cămășii dau un volum echilibrat pieptului și umerilor.

Peste cămașă era înfășurat un brâul lat, peste care se prindea fusta și peste se legau betele.
Talia este marcată de betele înfășurate strâns de mai multe ori în jurul trupului.
Cămașa se prelungește, înnădită sau din două bucăți, lungă până la glezne, decorată la poale cu broderii care, departe de a fi un simplu ornament, sunt semne simbolice.

țărancă_port_tradițional

De la talie în jos, trupul e înfășurat pe deasupra cu o fotă (bucată dreaptă de țesătură) ale cărei margini laterale se suprapun peste pântec.Fota , pe fond de culoare închisă, se poartă cu colțul de jos răsfrânt și ridicat (în Moldova) sau drept (în Muntenia și Oltenia).

În picioare se purtau opinci încălțate peste obiele , ceea ce dădea gambei piciorului și gleznei un aspect monumental, de statuie. Ținuta femeilor, mersul, ba chiar și dansurile tradiționale din Vechiul Regat sunt direct dependente de strâmtimea fotei și de libertatea de mișcare a gâtului și capului.

Un proiect educațional județean, organizat de Școala Gimnazială Pârcovaci, la a doua ediție.

1 Iun

În ziua de 31 mai 2017, la Școala Gimnazială Pârcovaci a avut loc ediția a II-a a unui proiect educațional: De la moși-strămoși luate și de noi învățate, ediția a II-a.

Proiectul este un concurs folcloric zonal, cu participarea elevilor din școlile gimnaziale din Hârlău, Deleni, Pârcovaci.

Nu am fost invitat la această manifestare, cu toate că aș fi dorit să văd și această ediție a proiectului. Am selectat de pe facebook câteva fotografii postate de participanții și laureații acestei ediții.

proiect educațional_5proiect educațional_4proiect educațional_3proiect educațional_2proiect educațional_1proiect educaționalFotografia elevei Borșeri Elisa, din Școala Gimnazială Deleni, ce face parte din grupul Muguri de Stejar, coordonator doamna profesor Maria Șalaru.

Fotografii: https://www.facebook.com/elena.borseri.73?fref=ts

 

Paștele. Repere arhaice

15 Apr

Paștele. Repere arhaice

Ana-Maria Rață, Muzeograf, Muzeul Etnografic al Moldovei

Cea mai însemnată sărbătoare de peste an este marcată de Muzeul Etnografic al Moldovei prin expoziția Paștele. Repere arhaice, organizată la Muzeul Viei și Vinului din HîP1080135rlău.

Paștele marchează începutul anului ritual creștin și este amplasat între echinocțiul de primăvară, ce desemnează începutul anului agrar, și ziua Sfântului Gheorghe, cap de primăvară și debut de an pastoral. Astfel că semnificațiile religioase sunt dublate de o multitudine de credințe și practici legate de revigorarea naturii sau de muncile agrare și pastorale ce influențau viața întregii comunități pe parcursul anului. La toate acestea se adaugă și o altă coordonată a tuturor marilor sărbători, și anume consistenta reprezentare a cultului strămoșilor.

Încercând să surprindem liniile definitorii ale acestor „zile mari” din calendar, demersul expozițional a urmărit, pe de o parte, prezentarea Păresimilor – perioada Postului Mare, și, pe de alta, reliefarea bucuriei, sărbătorii reînnoirii ce urmează Paștelui. Astfel, obiceiuri și gesturi rituale specifice perioadei premergătoare sărbătorii, cu referiri la cultul morților, curățarea spațiului, Duminica Vlăstarelor (Floriile) și Săptămâna Patimilor, sunt prezentate alături de elementele de sărbătoresc și festiv ce marchează perioada de după Înviere – alimentul ritual (oul încondeiat, pasca, cozonacul), socializarea în comunitatea restrânsă și lărgită (masa festivă și hora satului), gesturi privind începutul de an pastoral.

Cultul strămoșilor, atât de bine reprezentat la români, este sugerat în expoziție prin prezența moșoaicelor (vasele provenite din importantul centru de olărie de la Poiana – Deleni, care, prin forma de ornamentare specială – realizarea decorului cu var, care se duce după prima utilizare – sugerează existența vremelnică a omului pe pământ), dar și prin pomana la mormânt. Poporul crede că în această perioadă sufletele defuncților se întorc printre cei vii, astfel că pomenirile de acum urmăresc să îi păzească pe răposați de eventualele pericole, dar și să înlăture posibilitatea ca ei să se întoarcă în chip de strigoi, astfel că în unele locuri se îngropa în pământul de pe mormânt un ou împodobit cu motivul „calea rătăcită” sau „cărarea pierdută”, pentru ca sufletul răposatului să nu mai nimerească drumul spre casă.

În Săptămâna Mare sau a Patimilor, se săvârșesc numeroase treburi gospodărești, în casă și în curte; se aerisește, se curăță, se dă cu var, se face curățenie prin grădini și livezi, iar expoziția include, în acest sens, zolitorul, covățica și pămătuful sau badanaua. Iar icoanele pe sticlă expuse rememorează momentele Răstignirii Domnului și Tânguirii Maicii Domnului.

Sărbătoarea ce urmează Învierii este sugerată, pe de o parte, prin alimente specifice acestei perioade; în acest sens, sunt expuse forme de copt și ouă încondeiate. Alimentele tradiționale – pasca, oul roșu, cozonacul – sunt pregătite după un ritual moștenit din generație în generație și sunt duse la biserică în noaptea Învierii pentru a fi sfințite. Dimensiunea rituală a acestor alimente este demonstrată și de credințele populare care s-au păstrat până astăzi, de aceea în expoziție este transpus obiceiul spălării cu apa în care a fost pus un bănuț și un ou roșu, pentru ca oamenii să fie frumoși și sănătoși pe tot parcursul anului, dar și credința conform căreia cojile oului roșu nu trebuie aruncate la gunoi, ci date pe o apă curgătoare pentru a vesti Blajinilor sosirea Paștelui.

Un alt element al sărbătorii îl constituie datul în scrânciob, un prilej de socializare în cadrul comunității lărgite a așezării. Scrânciobul se ridica în mijlocul satului, de dinainte de Paște, iar cel mai răspândit tip era cel vertical, cu patru băncuțe, numit și dulap. Datul în leagăn era nelipsit la Paște; era prilej de divertisment, dar și de idile și împrieteniri, astfel că vorbim și de un rit premarital circumscris acestei datini. Datul în leagăn este, însă, și un act magic, pentru că exista credința că legănatul ajută la rodnicia semănăturilor; femeile, mai ales, se dădeau cât mai tare în leagăn, ca să le crească cânepa înaltă. Este vorba de un act de magie imitativă, legănatul transferând firului de cânepă puterea de a se înălța.

Începutul de an pastoral care avea loc la Sfântul Gheorghe este sugerat în expoziție prin elementele de identificare ale ciobanului – gluga și bâta, dar și prin cupa de muls și budalăul cu brighidău, simboluri ale înțelegerilor ce se consfințeau acum între ciobani și săteni și care urmează să se încheie la Sfântul Dumitru.

Expoziția a fost vernisată marți, 11 aprilie 2017, și rămâne deschisă pentru public până pe 14 mai 2017.

Notă: Articolul este publicat prin bunăvoința doamnei Ana-Maria Rață, Muzeograf, la Muzeul Etnografic al Moldovei. Este prezentarea făcută la vernisajul expoziției „Paștele. Repere arhaice”. Îi mulțumesc și pe această cale!

În prag de Paște, o expoziție tematică la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău.

11 Apr

Complexul Muzeal Național Moldova din Iași, Muzeul Etnografic al Moldovei și Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, în ziua de 11 aprilie 2017, ora 12.00 vor vernisa o expoziție tematică, dedicată apropiatelor sărbători de Paște: Paștele, repere arhaice. Din cele văzute în avanpremieră, sunt expuse artefacte rare din colecția Muzeului Etnografic al Moldovei.

Câteva fotografii:

P1080122

P1080102

P1080114

Curtea muzeului, arată ca o grădină botanică primăvara.

Intrarea este liberă.

Pregătirea bucatelor de Paști, cu Mihai Lupescu

31 Mar

Despre lucrarea “Din bucătăria țăranului român”, am mai scris pe acest blog. Fiind în apropierea sărbătorilor pascale, din aceiași lucrare, doresc să aduc în atenția cititorilor blogului câteva rânduri scrise acum mai mult de 100 de ani, despre cum se făcea în Moldova pasca, cozonacul și ouăle roșii. Am lăsat nemodificate denumirea unor produse și tehnici de prelucrare și preparare a unor produse tradiționale, ce se făceau în gospodăria țărănească în zilele ce precedau sărbătoarea de Paști. Unele procedee sunt uitate, unele produse sunt înlocuite cu altele moderne, însă rezultatul este același: În zilele de Paști toți românii au pe masă cozonac, pască și ouă roșii.

(…) Cozonacii sunt cunoscuți mai mult în Moldova, Bucovina și Basarabia. Ei se fac din același aluat ca pasca. Cozonaci fac sătenii cu dare de mână. Ei se fac în forme, după vasul în care se pun: dacă se pun pe lopată, samănă cu pânea. În munții Sucevei nu se prea fac cozonaci , căci făina se aduce greu, iar ouăle sunt scumpe. La șăs fac mai toți fruntașii satelor, cam și mijlocașii. Ca să fie galbeni, se pune în ei zamă de șofran, care nu le strică gustul. Cozonacii nu se duc la biserică, cum se duc paștele. În cozonaci se pune zahăr sau miere  ca să fie dulci. La cozonaci se pune mai multă drojdie sau țaică, ca să crească bine. În unele locuri au forma unei potcoave. Cozonacii se mănâncă goi, cu lapte, cu zamă de carne (ciorbă) și felii din ei se dau și de pomană. Ei se duc cu pasca la nași a doua zi de Paști, mai ales când gospodina i-a făcut buni.

Pasca, paștele, se fac de Paști, ce pică întotdeauna primăvara, pe la 22 mart până la 24 april, și că sunt sărbătorile cele mai de samă ale creștinilor. Fie țăranul cât de sarac, de Paște se dă pe sub pământ și face câteva păscuțe. Celor săraci li se dau paști de cei cu dare de mână, că nu-i pomană mai mare decât să-i dai săracului de Sfânta Înviere câteva păști și ouă roși, că le vei vedea, cum le dai pe ceea lume. Celor bolnavi li se trimit de creștini pască, să guste și ei și să se bucure de sfânta înviere.

Paștele se fac din făină și (de n.n.) grâu. Făina pentru paști se cumpără de la târg de la dughene și sunt mai multe mâni (feluri) de făină: cea de casă nu este așa de bună ca cea din târg, de una sau de două nule.

Făina de pască și cozonac se cumpără din vreme, cu o săptămână două, înainte de Paști, se pune într-o săculteață sau săculeț de pânză și se așează într-un loc călduț, să se mai usuce; și când trebuie, se ia și se pune în lucru.

Pentru făcutul paștilor, gospodina trebuie să aibă tot ce-i trebuie: cuptior bun, covățică de plămădit, covată de frământat, masă, lopată, cociorvă, pleaftură și vase. Cine nu are cuptior bun se duce la rude sau la părinți și la vrun vecin să facă pască.

Aluat copaie

Când totul este pregătit, se începe facerea paștelor, ca de obicei are loc în Joia Mare, vineri și sâmbătă în săptămâna dinainte a Paștelui. Paștele se fac așa: se ia făină de grâu și se cerne într-o covată mare, prin sita  cea mai deasă. Într-o covățică mică se face plămădeala cu drojdii de târg, cumpărată din târg, numite de drojdii de Viena, în calupașe, ori cu țaica, care se face de gospodină din floare de hamei, strânsă vara de prin lunci, ceapă albă, fierte la un loc, și în care se pune și puțină drojdie de vin de la gura vanei vasului, când fierbe mustul toamna. Fertura asta se strecoară prin sitișcă și zama se pune la plămădeală. Țaica din asta se cumpără și din târg de pe la jidance (evreici n.n.), ori de la pitării ori colăcărițe.

Plămădeala se face în covățica mică cu făină de grâu, apă călduță și drojdii, se poartă făina c-o lingură, de se amestecă bine, și se lasă la un loc călduț, de dospește și crește, până se umple covățica.

Plămădeala se face de cu sară, după ce se vine de la denii, ca să aibă vreme de crescut până a doua zi; uneori plămădeala se întrebuințează mai degrabă, căci gospodina se scoală îndată după cântarea cocoșului, grijește casa, face focul în vatră, să fie cald în casă, și pe urmă pune înaintea focului covata cea mai cu făină de grâu cernută, toarnă în ea plămădeala, strică ouăle ce pune în aluat, și se apucă voinicește la frământat făina. În acest aluat se mai pune și puțin zahăr pisat, ouă și se frământă mereu, se adaugă ori apă călduță, ori lapte  dulce. Se mai pune în aluat și scorțișoară pisată cu cuișoare, ca să aibă gust bun și miros plăcut. Aluatul se învârtește, se sucește și se frământă, până se sfarmă toți gogoloții și se amestecă bine plămădeala cu cele ce se pun în ele, făcându-se o cocă moale, frământatul acesta ținând unu- două ceasuri. Ca să nu se prind de mâni aluatul se ung adesea cu untură de porc, de gâscă ori  cu unt. Când gospodina nu are ouă multe ca să pui în aluat, și să-i de coloarea galbenă, se pune în el și zamă de floare de șofran, și când este gata de frământat, se acoperă c-o față de masă; se pune pe el ceva gros și se așează covata  la căldură. Frământatul se face  de fete și neveste, și adese de bărbați puternici.

Bunica pâine

Dacă aluatul este bine frământat, e potrivit în toate și are căldură, dospește lesne și crește bine.  Din el se face și pască și cozonacii. Pentru pască aluat nu se frământă așa de mult și nu se pun în el atâtea lucruri. Când aluatul începe a crește, se dă focul în cuptior, de arde.  În vreme cât cuptiorul arde, și aluatul fiind crescut, gospodina pregătește pasca. Din aluat face boțuri cât pumnul de mari, se poartă prin făina de grâu,  și-i lățește cu sucitorul, după voință. Pe de lături pune un colac rotund, care ține de gard, ca umplutura să nu cadă. Se fac atâtea păști cât voiește gospodarul. Cu cât căsașii (membrii de familie n.n.) sunt mai mulți, cu atât se fac păști mai multe. Umplutura păștilor se face din brânză de vaci sau de oi, frământată cu ouă. Dacă brânza de oi este iute, se îndoiește cu cartofi fierți, frământați cu brânză și ouă. Unele gospodine pun în umplutură și ceapă prăjită în unt. Adeseori umplutura se face și din orez fiert în lapte dulce cu miere ori zahăr, frământat cu ouă. Se pune în umplutură și stafide. După ce se pune paștele cu umplutură, se muruiesc pe deasupra cu muruială făcută din ouă zbătute.

Când cuptiorul este gata, se trag cărbunii afară din vatră, se dau în cotruță și se lasă de se răcorește. Înainte de a se da paștele în cuptior, el se încearcă. Cercatul cuptiorului se face cu tărâțe. Se azvârle tărâțe în el, și de se aprind repede, cuptiorul este prea fierbinte, atunci se răcorește cu un pămătuf ori o pleaftură muiată în apă rece, se dă cu el în toate ungherele mai măturându-se, și se tot răcorește, până ce tărâțele zvârlite se rumenesc pe vatră; atunci cuptiorul e gata. Unele femei cearcă cuptiorul cu mâna; astfel se mai așteaptă, ori se răcorește.

Pregătit astfel se pune pasca pe lopată, pe care se presură tărâță și se dau în cuptor. Cine are pune paștele în tave, care se ung cu untură sau unt ca să nu se prindă de tingiri. Când cuptiorul e plin de paști, pentru ca să se coacă și cele din gura lui, se face o leacă de zăgneală din țăndări de brad ori din vreascuri uscate. Când paștele sunt coapte, se scot din cuptior cu lopata cea subțire și cu coadă lungă și se pun pe o laiță de se răceasc, și apoi se așează clit (una peste alta) în camara sau în odaia cea curată, unde să nu umble băieții să le ciugulească și să se spurce (să guste, fiind postul mare).

Când din aluat se face și cozonaci, atunci ei, până se arde cuptiorul se pun să mai crească în coșuri de hârtie, sau în oale  și se dau în cuptior. De obicei , când se fac cozonaci și pască, îi fac pe aceștia întâi, și apoi pasca.

Cine n-are putere, atât aluatul de pască cât și pentru cozonaci se face simplu, fără mirodenii, zahăr, ouă, ș.a. Umplutura paștelor cei săraci o fac din brânză frământată cu apă ori terci de mămăligă, iar muruiala din făină din grâu cu apă.

Pască&cozonac

O pască, o lumânare și trei ouă roșii se duc în ziua de Paști jertfă la biserică. Unele sate duc două paști, una rămâne la biserică, servitorilor ei, iar alta sfințită, se ie acasă, de se dă pască sfințită și celor care nu au fost, sau nu au putut veni la biserică.

Ouăle roșii, negre ori galbene se fac de Paști. Multe gospodine scriu ori închistresc ouăle foarte frumos și se apucă de treaba asta cu mult înainte de Paști, căci la scrisul lor trebuie răbdare și ghibăceală. Ouăle se scriu de neveste sau fete care văd bine, și nu de babe, că lor le tremură mâna.

Ouăle se înscriu cu închistritoarea sau chișița, iar împuitul lor se face cu un feleștiuc mic, ori pămătuf, făcut dintr-un pai de chibrit, învelit la capăt cu o petică. Cheița se face din alamă de la lulea ori din tinichea.

Înainte de a se înroși, ouăle se înscriu, apoi se închetresc în zăr cu piatră actră ori în gălbinele, făcute  din scoarță de pădureț sau de luște. Cînd sunt împietrite, se apoi în roșele ori flori, făcute din sovîrf și scoarță de pădureț, ori din bacan cumpărat de la târg și se fierb în oale zmălțuite. Când ouăle sunt fierte bine (râscoapte), căci ouăle roșii nu sunt bune moi, se scot din bacan și se șterg într-un șumuiag ori șomultoc , un boț de buci de cânepă în care se pune unt ori untură, ca să capete o față curată și strălucitoare. Numărul ouălor roșii atârnă de puterea omului și numărul căsașilor. Așezate într-un vas curat, se pun în camară, unde se țin până în ziua de Paști, când întâi se duc la biserică și apoi, după ce se vine de la Înviere, se ciocnesc.

oua pasti

In ziua de Paști , în vasul din care se toarnă apă ca să te speli, se pune un ou roșu și un ban. În tot timpul sărbătorilor Învierii se ciocnesc ouăle roșii cu rudele, cunoscuții,  dând “Hristos a înviat”, și urându-și mulți ani și buni.

Ouăle roșii se dau de pomană și de sufletul morților. Cojile de ouă se dau pe o apă curgătoare, care le duce în alta, și aceea în alta, și tot așa până ajung la “blajini”, care le duce vestea că a sosit și paștele lor, care cad luni după Duminica Tomei, când nu se prea lucra.

Referință: Mihai Lupescu, “Din bucătăria Țăranului român”, editura Paideia, 2000, București, p.114, 134-135, 136-139.

 

 

 

 

 

 

 

 

Potrivit DEX, straiele românilor au nume de împrumut.

1 Mar

URIAȘA MINCIUNĂ DIN DEX: Conform acestuia, toate piesele componente ale costumului național românesc au nume… luate de la străini! Nimic de la geto-daci! Un articol  de Iulia Brânză Mihaileanu

M-am gândit să desenez o pereche de români îmbrăcați în straie tradiționale, pe care să atârn, ca pe un pom de Crăciun, etimologiile instrumentului nostru ,,științific”.

Ştiţi la ce mă gândesc, când mă uit la acest desen? Dacă ar fi avut măcar un pic de imaginaţie, autorii DEX-ului s-ar fi jenat ei înşişi de absurditatea ce o impuneau.

Numele pieselor din costumul național românesc sunt toate ,,împrumutate”.

Etimologiile DEX-ului par „normale”, când sunt rupte de întreg. Dar când analizăm întregul, ele devin mai mult decât absurde: sunt antiştiinţifice. Poţi să împrumuţi de la vecini numele unui fel de mâncare (ciulama, gulaş, pizza) sau al unei băuturi (vodka, wisky, coca-cola), al unei arme (iatagan, katiuşa, kalaşnikov), al unui aparat inventat de curând (sputnic, lunohod, computer, mouse). Dar nu majoritatea pieselor de port naţional, care, la toate popoarele, vin din timpuri imemorabile.

costum-de-barbat

Uitați-vă atent la ţăranca specialiştilor în răsfoit dicţionare.

Bunda[1] din piele de oaie şi catrinţa[2] de lână le-au inventat strămoaşele noastre din neolitic, când au domesticit oile. Pe spatele bundelor românii brodează și azi simboluri geto-dacice vechi cât lumea, cum ar fi Pomul Vieții și pasărea-suflet. Catrința o ţeseau la stativele alcătuite dintr-un băţ sprijinit pe două crăci înfipte în pământ, iar urzeala era întinsă de pietre legate de fire. Dar, conform DEX-ului, ele n-au fost în stare să inventeze și nume pentru hainele lor. Mii de ani le-au arătat cu degetul. Au venit legionarii, apoi slavii, dar nu știu de ce nu le-au luat de la aceștia. I-au așteptat pe maghiari, ca sa se producă alt miracol lingvistic în stil DEX: deși vedeau pentru prima dată o catrinţă, maghiarii le-au dat româncelor numele fustei lor tradiţionale. Deși e mai logic să admiți că femeile maghiare, dupa ce au învățat să țeasă, au luat de la dace catrința și, pocind niţel cuvântul dac, au ajuns la katrinca. Este absurd să afirmi că pentru piese vestimentare străvechi românii au împrumutat nume de la ultimii migratori veniți lângă noi.

costum-de-femeie

Ia[3], bluza femeiască, dacă ar putea vorbi, ar spune că nu-i luată de la romani. O purtau femeile de la Cucuteni când desenau pe oalele lor aceleaşi semne ca cele de pe mâneca sa. În fața iei, toată suflarea europeană trebuie să se închine adânc. Pe mânecile sale a păstrat, în formă de ornamente, pictogramele celei mai vechi scrieri din lume. Femeile traco-dace scriau pe altiţă[4] formule magice, care îndepărtau duhurile rele de la persoana ce o purta. Din păcate acestea n-au putut îndepărta duhurile respective și din etimologiile DEX-ului. Conform lui, când au venit legionarii, strămoaşele noastre n-au avut altă treabă decât să umble pe sub gardurile castrelor cerșind cuvinte, inclusiv pentru cămaşa lor. DEX-ul afirmă că legionarii le-au dat linea, care, printr-o minune lingvistică, s-a transformat în ie.

Când mă uit la picioarele ţărăncii îmbrăcate în etimologiile „specialiştilor” de la Academie, mă copleşeşte mila pentru biata femeie. Pentru ciorapi[5] a aşteptat turcii ca să le dea un nume. Iar pentru colţuni închipuiţi-vă că s-a dus tocmai în Grecia. La limba neogreacă. Dar când, cu ce mijloc de transport şi în ce regiune a Greciei au mers strămoaşele noastre după numele unor simple obiecte de îmbrăcat pe picioare, specialiştii în confecţionat etimologii tac mâlc.

Cu opincile şi nojiţele le-a fost mai uşor. Au tras o fugă la bulgari.

Pentru brâu[6] au făcut o drumeţie lingvistică în Albania. Conform răsfoitorilor de dicţionare, alte popoare importau mirodenii, mătase, cafea. Noi importam cuvinte.

Să nu uităm de traistă[7]. Geanta tradiţională de lână ţesută la stative. Strămoaşele noastre o purtau pe umăr din străvechime. Dar numele ei, aţi ghicit, l-au împrumutat. De la cine? Tot de la albanezi. Când, cum, în ce împrejurări? Ce întrebări dacomanice? Răsfoitorii de dicţionare trebuie crezuţi pe cuvânt. Altfel se supără şi te fac dacoman, dacopat, promotor de teorii nocive.

Acum uitați-vă la țăranul român. N-are în costumul tradițional niciun cuvânt de la geto-daci.

Sumanul[8], paltonul dacic din lână bătută la piuă, gluga[9], opincile, nojițele au nume bulgărești. Cojocul[10] l-a luat de la slavi. Dar dacă ar putea vorbi, această haină dacică ar spune că originea numelui său vine dintr-o rădăcină proto-indo-europeană -koug’, care însemna ,,coajă”, ,,înveliș”. O piele uscată, ca o coajă, ce învelea trupurile dacilor când bătea crivățul de nord. Dovada: acest radical există în mai multe limbi indo-europene. Știu că lingviștilor oficiali le tremură barba, când un Mihai Vinereanu sau alți cercetători de bună credință fac paralele între limba română și limbile indo-europene. Dar altfel nu se poate face etimologie științifică. N-au demonstrat chiar autorii DEX-ului că, răsfoind dicționarele vecinilor, obții acest tablou monstruos: costum național românesc cu numele pieselor exclusiv de împrumut?!

Pălăria, fiindcă nu au găsit-o nicăieri, au dat-o cu ,,et. nec.”

fata-la-hora

Dar culmea cinismului e că autorii DEX-ului nu se sinchisesc să spună despre cioareci, pantalonii dacici strânși pe picior, că au ,,etimologie necunoscută”. Am observat că susținătorii romanizării au frică de lucrurile clare. Metoda comparativa, principiile ferme, găsirea unor echivalente în limbile indoeuropene vechi nu sunt în favoarea romanizării. De aceea în DEX nu veți găsi nici principii ferme, nici metodă, nici criterii științifice. Totul este arbitrar. De aici și masa compactă de etimologii bizare. Asta se vede foarte bine când ne uităm la feluritele etimologii prin care a fost purtat cuvântul ,,cioareci”. Cihac îl considera împrumutat din maghiarul szövelèk ,,țesătură”. Șăineanu îl lua din turcă, čarek ,,cisme orientale”. Capidan din aromână, cioară ,,șireturi pentru picioare”. Observați intenționata încâlceală. Dacă ar fi mers, ca domnul Mihai Vinereanu, pe linia unui radical proto-indo-european, cum fac și alți etimologi serioși de pe alte meridiane, ar fi dat de (s)keu- ,,a acoperi”. Acestui radical i s-a adăugat, în limba veche traco-dacă, sufixul –iko-s, obținându-se keuriko-s. În traco-dacă se zicea k’uriko-s. În străromână ciorecu. Iar în română cioarec(i). Prin geto-daci, cuvântul a ajuns la noi. Metoda urmată de Vinereanu se cheamă comparativ istorică. Și ea chiar îl duce pe cercetător la originea cuvintelor. Spre deosebire de răsfoitorii de dicționare, care vor să ne convingă că cuvintele nu evoluează în decursul a mii de ani, ci sar pârleazul, ca niște găini, de la un vecin la altul. Dar mai ales că au sărit pârleazul de la toți vecinii în limba noastră. Asta te face să pui la îndoială corectitudinea celor de la DEX.

Până și unealta principală de muncă a țăranului român are denumiri numai de la migratori: de la legionari securea[11], de la slavi toporul[12], de la maghiari barda[13], de la turci baltagul[14].

Nici pleata[15] nici chica[16] nu-i a lui. Și pe acestea le-a împrumutat de la slavi.

Da poate nici trupul[17] nu-i al lui? parcă-l aud întrebând pe un cititor inimos.

Firește că nu. Conform DEX-ului, l-a luat din vechea slavă.

Dar măcar sufletul[18] îi al lui?

Ce întrebare dacomanică! Firește, că nu. Conform DEX-ului l-a luat din latină. De la un suflitus cu asterisc, adică el nu există în limba latină, dar răsfoitorii de dicționare presupun că ar fi existat. De ce? Ca să provină din el românescul suflet, pe care ei nu l-au găsit nicăieri.

Dar măcar capul, creierul, mintea, a munci, a gândi sunt ale lui?

Nu, nici vorbă. Capul, mintea și creierul i le-au dat legionarii. Iar a munci și a gândi l-au învățat maghiarii.

Citind etimologiile DEX-ului, ai senzația că te afli în lumea acelor ,,trolls” de pe internet care neagă totul. Cu un cinism și o lipsă de logică demnă de un balamuc, românului i se neagă adevărata identitate. Are în vocabular cuvinte de la toți vecinii și străinii. Numai de la strămoșii săi reali, geto-dacii, nici unul. Îți vine greu să crezi în profesionismul celor ce au alcătuit un asemenea ,,instrument științific”. Întrebarea este: ,,Cui folosește el?”

Publicat De Daniel Roxin pe blogul:

http://www.cunoastelumea.ro/uriasa-minciuna-din-dex-conform-acestuia-toate-piesele-componente-ale-costumului-national-romanesc-au-nume-luate-de-la-straini-nimic-de-la-geto-daci/

[1] Din fondul pre-latin. Cf. MihaiVinereanu, Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 166.

[2] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 188-189.

[3] Din radicalul proto-indo-european lino, care definește inul. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 431; p. 434.

[4] Din radicalul proto-indo-european al- ,,a crește”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 74; p. 445.

[5] Origine traco-dacă. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 230.

[6] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 155.

[7] Origine dacică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 843.

[8] Din fondul prelatin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 798.

[9] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 398-399.

[10] Din radicalul proto-indo-european keug’-, koug’– ,,coajă”, înveliș”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 253.

[11] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 754.

[12] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 842.

[13] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 116.

[14] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 113.

[15] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 647.

[16] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 217.

[17] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 850.

[18] Din radicalul proto-indo-european bhel-, bhle- ,,a (se) umfla, sufla”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 796.

 

 

Moșii de iarnă

16 Feb

Acum 125 de ani, S.Fl. Marianu membru al Academiei Române, publica la București în 1892 lucrarea “Înmormântarea la români – studiu etnografic”, unde are un capitol special despre „moși”. In capitol despre moși se face o definire  și o clasificare a lor.

Acesta spune că în afară de comândare (DEX. praznice) și celelalte pomeniri și jertfe ce se fac și se aduc celor recent repauzați, (…) mai există la români încă un fel de pomenire și jertfă, care se face și se aduce în unele zile anumite de peste an, și nu numai pentru cei recent repauzați ci și pentru toți morții familiei.

mosii

Această pomenire și jertfă care constă mai cu seamă în trimiterea de bucate și băuturi precum și a unor obiecte pentru mâncare și băutură, pe la vecini, la neamuri, și mai ales la copii sărmani de sufletul morților, se numește pretutindeni în toate țările locuite de români Moși.

Cuvântul  “moşi” vine de la “strămoşi”, şi se referă la persoanele trecute la cele veşnice. Cu apelativul “moşi” sunt numiţi nu doar morţii, ci şi principalele sărbători de moși.

Moșii sunt de mai multe feluri: moșii de Crăciun, moșii de iarnă, moșii de parisimi (9 martie), moșii de florii, moșii de joia mare, moșii de Rusalii, moșii de Paști, moșii de rusitori (marțea morților, la 7 zile de la Rusalii), moșii de Schimbarea la Față, moșii de Sfânta Marie cea Mare, moșii de Ziua Crucii, moșii de Sân Medru (Sf. Dumitru), moșii de Flori de  Mărțișor.

Observăm că peste an, sunt multe ocazii, când cei răposați să fie pomeniți de familie și rude.

Revenind la moșii de iarnă, numiți pe alocuri și moșii plăcintelor, avea loc înainte de lăsata secului de carne. Moșii de iarnă, încheie săptămâna în care este dezlegare la carne, și purtea numele de săptămâna de slănină, sau săptămâna de răcituri. Moșii mai purtau numele de Moșii de Răcituri.

In unele locuri moșii de iarnă se țineau înaintea postului Crăciunului.

În Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne se face pomenirea morților, pentru ca în duminica următoare Biserica a rânduit să se facă pomenire de Înfricoşata Judecată şi A doua venire a Domnului la care ne vom înfăţişa toţi. Pentru că mulţi creştini au murit pe neaşteptate şi fără pregătirea sau fără pocăinţa necesară, Biserica face mijlocire pentru toti aceştia, ca să se bucure de fericirea veșnică.

Sărbătoarea Moșilor de Iarnă era ținută cu stășnicie de credincioșii de altă dată, și se ține și în zilele noastre, mai ales la sate. Se credea că patronează ciclurile naturii și activitățile umane.

La Moșii de Iarnă se dădea de pomană mâncare, băuturi, în vase de lut.

Praznicul Moşilor de Iarnă cinsteşte memoria rudelor şi prietenilor noştri trecute de ultimul hotar al vieţii pământeşti. Biserica rânduieşte astfel de momente de reculegere, pentru că nu vede în moarte sfârşitul existenţei omului.

Pentru praznicul Moşilor de Iarnă se pregătesc toţi creştinii, săraci sau bogaţi, fiecare după posibilităţile sale materiale. În ziua Moşilor de Iarnă, dar şi în toate sâmbetele dedicate pomenirii morţilor până la Sfintele Paşti, creştinii păstrează legătura cu cei dragi, plecaţi la viaţa de Dincolo, prin participarea la slujbele de comemorare, prin rugăciuni, prin milosteniile pe care le fac pentru cei adormiţi din familia lor.

Cinstirea rudelor răposate se manifestă şi prin îngrijirea permanentă a mormintelor. De la căpătâiul celor adormiţi nu trebuie să lipsească Sfânta Cruce, candela, florile proaspete presărate sau semănate pe mormânt sau în jurul acestuia. Vasele cu tămâie şi lumânările reprezintă, de asemenea, ofrande prin care-i cinstim pe cei plecaţi la viaţa veşnică.

bocet_sat

În tradiţia ortodoxă, în ziua praznicului se aduc la biserică, pentru a fi sfinţite, coliva, prescurea şi o sticlă de vin. De asemenea, se sfinţesc vase cu mâncare şi pachete cu alimente, pe care rudele celor adormiţi le împart după slujba de pomenire, atât săracilor din biserică, cât şi vecinilor, persoanelor sărmane întâlnite la cimitir şi pe stradă, în ziua parastasului.

In acest an, Moșii de Iarnă – pomenirea morților, cade în ziua de 18 februarie. fiind astfel trecut în calendarul creștin ortodox.