Salcia de Florii. Tradiții și obiceiuri populare.

Duminica Floriilor este primul praznic imparatesc, cu data schimbatoare, din cursul anului bisericesc. Ca in fiecare an, Floriile se sarbatoresc in duminica dinaintea Pastilor si se binecuvanteaza ramurile de salcie. Acesta deoarece in popor exista credinta ca salcia are puteri miraculoase: alunga duhurile necurate, iar animalele si pamanturile sunt ferite de lucrarea duhurilor rele.

Ramurile de salcie, simboluri ale vegetatiei de primavara, erau la loc de cinste: se duceau la biserica pentru a fi sfintite, se foloseau la farmece si descantece, capatau valoare de medicament pentru vindecarea diferitelor boli, se pastrau pentru a opri prin mijloace magice grindinile si furtunile distrugatoare, pentru a fertiliza cu ele stupii si vitele.

In Duminica Floriilor, in bisericile ortodoxe, se binecuvinteaza ramurile de salcie. In popor exista credinta ca salcia are puteri miraculoase: alunga duhurile necurate, iar animalele si pamanturile sunt ferite de lucrarea duhurilor rele. De aceea nu trebuie sa ne miram daca o mai intalnim atarnata in adaposturile animalelor.

Salcia care era dusa la biserica trebuia sa aiba mugurii desfacuti. In cazul in care vremea fusese neprielnica pentru inmugurire, atunci crengile de salcie erau puse in apa cu cel putin o seara inainte de a fi duse la biserica.

Salcia înflorită în curtea bisericii Sf.Dumitru din Hârlău.

Exista si obiceiul lovirii usoare cu crenguta de salcie. Parintii isi loveau usor cu ramurile de salcie copiii, spunand: „Bataia salciei, sa fii sanatos ca aceasta!”

Salcia era pusa si in apa in care se imbaiau copiii.

Mugurii de salcie erau considerati vindecatori. Cei care mancau muguri de salcie, scapau de friguri si de alte boli. Mugurii de salcie erau introdusi in aluatul pentru paine.

In popor, exista credinta ca salcia sfintita aruncata in foc poate ajuta in cazul unui incendiu. Cu salcie sfintita, inmuiata in agheazma, erau stropite atat casele oamenilor, cat si incaperile unde stateau animalele, pentru a fi ferite de lucrarea duhului necurat.

În unele zone ale ţării, locuitorii de la sate se încing cu ramurile de salcie peste mijloc. Astfel, spun ei, sunt protejaţi de boli şi devin mai rezistenţi;

Cei care mănâncă muguri de salcie după slujba de sfinţire se vor tămădui de boli şi îşi vor întări sistemul imunitar şi pe viitor;
Superstiţiile de Florii spun că persoanele care nu vor să cinstească aşa cum se cuvine această sărbătoare se vor umple de pistrui. În seara din ajunul Floriilor, în unele zone, se mai păstrează obiceiul de a participa la un pelerinaj care porneşte de la o biserică şi se încheie la o altă biserică.

 Pentru sănătatea familiei, se aerisesc hainele, se termină curăţenia casei şi se stropeşte toată gospodăria cu agheasmă.

Este bine ca fetele care nu sunt căsătorite să scoată zestrea afară, la soare şi s-o împodobească cu flori. Este un obicei prin care, în ziua de Florii, păstrând rânduiala Postului, tinerele se roagă Mântuitorului Iisus să le dea sănătate şi să le aducă ursitul mai repede. „Floriile“ reprezintă termenul popular al sărbătorii, amintind de o veche serbare romană de la începutul primăverii – „Floralia“. După slujba de dimineaţă de la biserică, ramurile sfinţite şi binecuvântate de salcie sunt aduse acasă şi se ating cu ele copiii, ca să crească mari şi frumoşi. Sunt păstrate la icoane, la porţi, la grinda casei, pe morminte sau puse într-un loc curat, fiind folosite în decursul anului în gospodărie. Alteori, crenguţele de salcie sfinţite se plantează undeva în grădină. Se spune că ele vindecă animalele bolnave sau aduc o recoltă mai bogată. Cele puse la icoană se păstrează tot anul şi se folosesc ca leac împotriva relelor care ar putea lovi casa şi familia.

Tradiţii de FLORII.  De Florii um milion două sute de mii de români işi sărbătoresc ziua onomastică, toti cei care la botez au primit nume de flori.

 Sâmbăta dinaintea Floriilor este dedicată comemorării morţilor. Ziua aceasta este numită şi Moşii de Florii sau Lazărul, obişnuindu-se ca femeile să facă „plăcinte lui Lazăr“ şi să le dea de pomană. La sate, femeile nu torc deloc, pentru ca nu cumva morţii, care aşteaptă la poarta Raiului, să revină pe pământ, să se îmbăieze. Despre Lazăr circulă mai multe legende, fiecare regiune având specificul ei. În una dintre acestea, Lazăr moare după ce a poftit la nişte plăcinte pe care mama lui nu a putut să le facă, pentru că torcea.

 La sate, pe vremuri, se practicau de Florii câteva obiceiuri păgâne. La miezul nopţii dinspre Florii, fetele fierbeau apa cu busuioc şi cu fire de la ciucurii unei năframe furate de la înmormântarea unei fete mari. În Duminica de Florii, ele se spălau cu această apă pe cap, aruncând-o apoi la rădăcina unui pom fructifer, sperând că în acest fel să le crească părul frumos şi bogat. În alte locuri, oamenii nu se spală pe cap în această zi tocmai ca să nu încărunţească la fel ca pomii în floare. Se crede că cel care înghite trei mâţişori întregi in ziua de Florii nu va suferi tot anul de dureri de gât. Tot la sate exista credinţa potrivit căreia dacă aprinzi mâţişori şi afumi casa cu ei când este furtună, căminul va fi ferit de fulgere. În ziua de Florii nu se lucrează, iar în toate casele de la sate se coc pâini din făină de grâu împletite şi ornate cu cruci, care se dau de pomană la săraci.

În unele sate din Ialomiţa se mai păstrează încă obiceiul de a colinda de Tradiţii de FLORII. În Sâmbăta Floriilor copiii colindă cu crenguţe de salcie sfinţite la biserică de preotul satului, apoi merg la fiecare casă, cântă şi urează de bine şi sănătate. Glasuri curate de copii povestesc peste vremuri despre Iisus. Cel primit cu slavă şi ramuri de măslin şi finic în Ierusalim de aceleaşi mulţimi care peste o săptămână aveau să-l răstignească. Tradiţii de FLORII. Conform profetiilor prezente in Vechiul Testament, Iisus isi pregateste singur intrarea ca sa fie recunoscut ca fiind Mesia, dupa cum insusi Legea spunea. Mantuitorul este aclamat de o sumedenie de credinciosi care aveau in maini ramuri de maslin si de finic. Acestia, vazandu-L, au inceput sa strige: „Osana! Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului.” Credinciosii rosteau aceste cuvinte deoarece simteau ca Dumnezeu s-a pogorat din Ceruri si a venit pe pamant pentru a-i mantui.

SALCIE SFIINŢITĂ de FLORII. Toate aceste aspecte au fost mentionate pentru prima oara in secolul al IV-lea de catre Sfantui Epifanie, caruia i-au fost atribuite doua predici la aceasta sarbatoare, si pelerina apuseana Egeria, care descrie aceasta sarbatoare in insemnarile ei de calatorie.

Aceasta descrie modul in care era celebrata aceasta sarbatoare. In acea perioada, Duminica Floriilor era cunoscuta sub numele de Duminica aspirantilor sau candidatilor la botez. I-a fost atribuita acest nume datorita faptului ca, cei care urmau sa mearga cu mare solemnitate la episcop sa ii ceara binecuvantarea de a lua parte la botez, trebuiau sa invete Simbolul credintei (Crezul). De asemenea, Duminica Floriilor a mai fost cunoscuta si sub numele de duminica gratierilor deoarece, imparatii ofereau gratieri ca un mod de a cinsti aceasta sarbatoare importanta.

Obiceiuri de FLORII. In zilele noastre, oamenii obisnuiesc sa mearga la biserica cu prilejul acestei sarbatori pentru a sfinti crengi de salcie care urmeaza sa fie puse la usi, geamuri sau chiar la porti. Motivul pentru care credinciosii fac acest lucru are de-a face cu credinta lor ca astfel sunt aparati de boli si apara casele credinciosilor de evenimente rele. Din seara de duminica, bisericile incep sa savarseasca slujbe numite denii. In aceste slujbe putem regasi toate momentele remarcabile din viata Mantuitorului nostu de la intrarea Acestuia in Ierusalim si pana la Invierea Sa din morti. De Florii este dezlegare la pește și vin. De Florii este dezlegare la peste

Prima atestare documentara a sarbatorii de Florii dateaza din secolul al 4-lea, cand sf. Epifanie scrie doua predici pentru aceasta ocazie. Tot referitor la sec. IV, pelerina Etheriei relateaza modul in care Floriile erau sarbatorite la Ierusalim si face prima mentiune a sfintirii ramurilor de salcie in biserici, in evocarea bucuriei intampinarii Mantuitorului.

In Evul Mediu, Floriile mai erau denumite duminica aspirantilor sau a candidatilor (persoanele nebotezate se duceau la episcop si cereau botezul) ori duminica gratierilor, pentru ca diriguitorii acordau gratieri pentru condamnati.

Tradiţii de FLORII. Imparatii Bizantului si domnitorii ortodocsi din rasarit celebrau Floriile cu fast. La sarbatoare participa intreaga curte.

SALCIE SFIINŢITĂ de FLORII. In Romania, Floriile imbina semnificatia evenimentului biblic cu traditii populare care isi trag radacinile din antichitatea traco-pontica.

Obiceiuri de FLORII. Conform acestor traditii, ramura de salcie simbolizeaza innoirea, primavara, renasterea naturii. Se planteaza rasaduri, iar manunchiul de matisori infipt in pamant este menit sa aduca ocrotirea plantelor. In unele regiuni din sudul tarii, femeile colinda aproape ca la sarbatorile de iarna.

Ramurile de salcie sfintita se pun la tocurile usilor si ferestrelor, la streasina, la intrarea in grajd, la icoane, ori chiar pe morminte. Se crede ca, dupa sfintire, salcia aduce liniste si prosperitate in camine.

Tradiţii de FLORII. Apicultorii bucovineni isi „binecuvanteaza” stupii cu ramuri de salcie. In alte zone, salcia are rolul de a imprastia norii de grindina sau de a tamadui boli precum durerea de spate. 

SALCIE SFIINŢITĂ de FLORII. In seara de Florii incep slujbele deniilor, care vor continua in saptamana Patimilor. Deniile sunt slujbe de dimineata tinute seara. Aducand lumina diminetii in intunericul serii, ele au rolul de a-l pregati pe crestin sa treaca de la intunericul pacatului la lumina credintei.

Tradiţii de FLORII.  Duminica Stâlparilor

Duminica Floriilor sau a Stâlparilor (ramurile de palmier sau finic, cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. Menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Tradiţii de FLORII. Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de „Săptămâna Mare”, după cele 40 de zile de post. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl „petrec” pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere, a explicat pentru Mediafax părintele Constantin Stoica.

De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri. Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.

Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum Sărindarele, adică pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Tradiţii de FLORII. Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii. 

SALCIE SFIINŢITĂ de FLORII. În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morţi. Mulţimea era atât de uimită de minune, încât era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeţi. „Osana!”, îi strigau pruncii, iar oamenii toţi adunaţi pe drum aşterneau în faţa Domnului hainele lor şi veneau să-L întâmpine cu ramuri de finic. Blând şi smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei. Acum, peste veacuri, pelerinii refac, pe jos, drumul triumfal, cu tristeţea care premerge Patimile Domnului, dar şi cu bucuria care prevesteşte Învierea Sa.

În prescripţiile iudaice se arăta că fiecare evreu trebuie să meargă măcar o dată pe an la Templul din Ierusalim, pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de patimile sale şi de Învierea sa din morţi au fost profeţite cu mai bine de patru sute de ani înainte de sfântul proroc Zaharia, prin cuvintele „Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”.

La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în „Constituţiile Apostolice” – document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române. În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.

În trecut, ramura de salcie sfinţită era folosită şi în scopuri terapeutice. Oamenii înghiţeau mâţişori de pe ramura de salcie pentru a fi feriţi de diferite boli, iar bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le mai doară şalele.

De asemenea, exista şi obiceiul ca părinţii îi lovească pe copii cu nuieluşa de salcie când veneau de la biserică, pentru a creşte sănătoşi şi înţelepţi.

Tradiţii de FLORII. De Florii, arabii aprind candele, împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii împletesc cruci din tulpini. La popoarele slave este obiceiul ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de salcie în această zi.

Umblatul cu „Lăzărelul“ este un obicei răspândit în Muntenia şi în partea sudică a ţării. Unul din colindele cântate de fetele care umblau cu Lăzărelul era „Vin Floriile cu soare şi soarele cu Tradiţii de FLORII. Ce păcat de cel ce moare, fericiţi sunt cei ce-s vii!“. Acest obicei, întâlnit în ţara noastră în Muntenia şi Dobrogea este întâlnit într-o zonă mai vastă a sud-estului Europei.

Obiceiuri de FLORII. Salcia sfinţită apără gospodăria

SALCIE SFIINŢITĂ de FLORII. Salcia este nelipsită la sărbătoarea Floriilor, din satul tradiţional. Salcia este sfinţită la biserică, apoi este utilizată în gospodărie. „Se punea salcie la ferestrele caselor, apoi se punea la icoane, în nici un caz nu se arunca. De asemenea, mâţişorii care sunt la salcie în această perioadă erau foarte preţuiţi“, a precizat Victor Munteanu, şef de secţie la Muzeul Etnografic al Moldovei, potrivit evz.ro. Aşa cum arată muzeograful, „salcia este folosită în special în două mari obiceiuri de primăvară, de Blagoveştenie sau Buna Vestire şi de FLORII. Este o plantă care se află în splendoarea ei tocmai în această perioadă şi care substituie palmierii care nu se găsesc în spaţiul nostru geografic“, a arătat Victor Munteanu care a adăugat că astfel de substituiri se regăsesc şi în alte zone geografice.

Obiceiuri de FLORII. De asemenea, „un obicei care ce s-a păstrat şi este des întâlnit este împodobirea gospodăriei cu crenguţe de salcie care se agaţă la poartă sau în alte locuri, iar după ce trec sărbătorile pascale ele se pun la icoană, unde se pătrează pe tot parcursul anului“, a arătat Victor Munteanu.

Tradiţii de FLORII. După ce ramurile de salcie erau sfinţite la biserică, mâţişorii erau împărţiţi la oameni. Salcia era nelipsită din pomana care se face la Moşii de Florii: „Erau duse la biserică şi ramuri de salcie dar şi de răchită care erau duse apoi în cimitir“, după cum a menţionat muzeograful, care a adăugat că „în Moldova, din crenguţele de Salcie sfânţită se făceau coroniţe care se agăţau după Paşte în pomii fructiferi, pentruntru belşug“.

Un obicei întâlnit de Florii este ca persoanele sau copiii care nu au participat la slujba de la biserică să fie lovite, acasă, cu ramurile de salcie, de către cei care au fost la slujbă în timp ce se spune „Nu te pălesc eu, ci te pălesc mâţişorii ca să nu uiţi că de azi într-o săptămână e Paştele“.

Obiceiuri de FLORII. La Moşii de Florii, femeile fac şi plăcinte pe care le împart mai ales săracilor, fiind pomenit astfel şi Lazăr. De asemenea, plăcintele mai erau date mamelor cu copii mici.

Tradiţii de FLORII. În Bucovina este obiceiul ca ramurile de salcie să fie făcute coroniţă şi să se aşeze pe straturile din grădină, «ca să rodească mai bine şi să nu le mănânce gândacii». Nici stupii nu sunt ocoliţi, mlădiţele fiind capabile «să sfinţească stupii» şi albinele «să strângă mai multă miere». În Muntenia, coroniţele de salcie se pun în livezi, pe pomii fructiferi, pentru un rod mai bogat. Tot pentru prolificitate, la «Sângiorgi» (Sf. Gheorghe) coroniţele de salcie sunt aşezate pe gura găleţilor în care se mulg vacile. Mlădiţele de salcie sfinţite de Florii capătă virtuţi protectoare şi tămăduitoare. O altă categorie de practici arhaice aduc se referă la proprietățile terapeutice ale salciei. După ieșirea de la biserică după slujba de Florii trebuie înghițiși trei mâțișori de salcie, ca să nu nu te îmbolnăvești de gâlci (amigdalite), să fii sănătos tot anul ca florile. Și vitele din gospodărie erau lecuite cu ajutorul ramurilor de salcie care se tocau și se amestecau cu tărâțe.

 Virtuţile apotropaice (protectoare) ale ramurilor de salcie sunt cel mai bine conservate în memoria oamenilor. Fiecare creştin ştie că aceste ramuri sfinţite, aduse acasă, trebuiesc puse la icoane (Muntenia, Oltenia, Transilvania) şi păstrate astfel peste an. În Moldova este credinţa că «mâţişoarele» nu trebuie însă duse în casă, «că atunci moare cineva din acea casă» (credinţă izvorâtă dintr-o contaminare slavă cu simbolismul negativ al salciei). Pentru acest motiv, bucovinenii aşază ramurile afară, la streaşina casei, sau într-un alt loc ferit, ca să le aibă la îndemână atunci când vor avea nevoie.”

Stretenia – Ziua ursului

Conform tradiției pe data de 2 februarie a fiecărui an se sărbătorește ziua Ursului, Stretenia sau Întâmpinarea Domnului. În această zi iarna se întâmpină cu primăvara.

Se spune din bătrâni că în ziua de Stretenie ursul va ieși din bârlog și, cu acest prilej, se pot face previziuni meteorologice importante referitoare la noul an.

Astfel, în ziua de Stretenie, ursul iese din bârlog și joacă de jur-împrejur. Dacă afară e soare și ursul își vede umbra atunci se va speria, se va întoarce în bârlog și va mai sta acolo încă șase săptămâni, pentru că atât va mai ține iarna. Dacă însă ursul nu-și va vedea umbra, în ziua de Stretenie, atunci va rămâne afară și iarna se va întrerupe, iar primăvara urmează să se apropie.

Ziua ursului de Stratenie

Se mai zice despre ziua Ursului că este o zi rea, cu multe ceasuri rele, iar cine se naște sau cine face nuntă în această zi va avea parte numai de necazuri și nu-i va merge bine.

Stratenia este și o sărbătoare a babelor, când se adună toate la un loc și încep să vorbească despre vrute și nevrute.

Stretenia se mai numea și Stretenia Gheții și ascundea înțelesuri tainice: o femeie ascunsă, ciudată, cu o fire schimbătoare, asemenea babei Dochia. Aceste vechi credințe populare duceau cu gândul la începutul lunii martie, cu vremea schimbătoare de la un an la altul. De aici asemănarea cu firea femeii.

Sărbătoare de Stretenie era ținută mai ales de crescătorii de animale, ce aveau credința că dacă o va respecta, animalele sălbatice lupii, urșii, nu vor ataca animalele din gospodărie. În această zi, din respect pentru animalele din gospodărie, gospodarii le aduceau fânul cel mai bun cu brațul nu cu furca.

Starea vremii de Stretenie era observată cu atenție de gospodari. O zi de 2 februarie cu vreme frumoasă, se credea că anunță o vară călduroasă și îmbelșugată. O zi rece cu țurțuri mari de ghiață la streșini anunța că vremea se va încălzi și va sparge țurțurii. Dacă era cald, Stretenia va aduce în curând frigul și țurțurii de gheață.

Superstițiile specifice zilei de Stretenie sunt numeroase, multe dintre ele făcând referire la vremea ce urmează.

Dintre superstițiile zilei de Stretenie, amintim:

• Cine lucrează în ziua de Stretenie va cădea în boală și i se va strâmba gura sau va îngheța;
• Dacă boul, în cursul zilei de Stretenie, va bea apă din urma lui, atunci este semn că trece iarna;
• Dacă bea un bou apă din streașina casei, atunci anul va fi unul cu mană pentru albine și oi;
• Dacă în ziua de Stretenie este cald, atunci, în cursul anului, va fi vară călduroasă și îmbelșugată, iar dacă în această zi este frig, ger și viscol, atunci vara va fi friguroasă și neroditoare;
• În această zi, a Streteniei, se strâmbă pârtia, adică începe a se topi zăpada.

Referințe: Marcel Lutic – Timpul sacru – Sărbătorile de altă dată, Ed. Fundației Academice AXIS, 2006 Iași.

Expoziție de măști tradiționale pentru sărbătorile de iarnă.

O zi de iarnă atipică, după câteva zile cu ploi, o zi cu ceață densă. Am vizitat la Casa de Cultură din Hârlău o expoziție de măști tradiționale pentru cetele de teatru popular ce colindă de Anul Nou în zona folclorică Hârlău și Pârcovaci. Anul acesta nu a mai avut loc festivalul obiceiurilor de iarnă care de peste 50 de ani are loc în ziua de 2 ianuarie la Hârlău.

Expoziția organizată în holul de la Casa de Cultură a expus măști confecționate de profesorul Bogdan Bârzu, un cunoscut creator de măști tradiționale, costume de urs, de căluți și căprițe din zestrea Casei de Cultură Hârlău și un frumos costum de cerb a Căminulul Cultural din Pârcovaci. În partea opusă sălii era și o expoziție de tablouri ce aparțin profesorului Bogdan Bârzu.

Costumele și măștile foarte reușite, tradiționale zonei folclorice din depresiuna Hârlău – Ceplenița, bineînțeles cu specificul fiecărei localități. Voi anexa mai jos câteva fotografii din expoziție:

Afișul expoziției.

Costum de urs

Costum de cerb

Costum de căluț

Costum, de căpriță

Sala de de expoziție

Mască

Expoziția este interesantă, merită vizitată. Am propus ca să fie deschisă și pe 15 ianuarie de Ziua Culturii. ( Legea nr. 238/2010 privind declararea zilei de 15 ianuarie Ziua Culturii Naţionale).

Felicitări pentru organizatori și sper ca aceast act de cultură să nu fie unic în acest an.

Pâinea și sarea în tradiția poporului român

Un articol de Otilia Bălinișteanu

Pâinea, străvechi simbol al vieţii, şi sarea, „mama lui Dumnezeu“, cum este denumită în zicerile din popor, au constituit, pentru români, două elemente cu caracter sacru. Poate cel mai cunoscut ritual în care sunt incluse ambele rămâne cel al întâmpinării oaspeţilor cu pâine şi sare, în semn de dragoste, bunătate şi omenie.

În tradiţia creştin-ortodoxă, pâinea este simbolul vieţii, pe care omul i-o oferă lui Dumnezeu. Aceste valenţe sacre s-au transmis, de altfel, şi în tradiţia populară, pâinea în sine însemnând viaţă. Şi nu putem să exemplificăm mai bine acest simbol decât gândindu-ne la modul în care şi acum, ca şi odinioară, se pregătesc femeile din satele Moldovei să facă pâinea: în haine curate, cu broboada schimbată, frământând cu grijă aluatul, în covata de lemn, cu făina cernută, cu apă curată, de izvor, adăugând drojdia care va da viaţă aluatului, îl va face să crească, primenind apoi tăvile şi cuptorul, făcând semnul crucii înainte de a o pune la copt şi, în fine, pregătind un ştergar alb, pe care va fi aşezată pâinea aburindă. „Grâul este cinstea mesei, iar păpuşoiul e hrana casei“, spunea folcloristul Simeon Florea Marian, referindu-se la rolul de căpătâi al pâinii.

Cinstirea pâinii constituie încă un ritual sacru în satele Moldovei. Nu veţi vedea nici un bătrân din această parte de ţară care să nu te muştruluiască aspru dacă te va vedea aruncând  pâinea rămasă de la masă sau chiar firimiturile. Să nu uităm, de asemenea, comportamentul oamenilor satului în faţa pâinii proaspete puse pe masă: cel mai în vârstă, stâlpul casei, sau mama copiilor face semnul crucii deasupra pâinii şi abia apoi o frânge şi o împarte, simbol transferat mai apoi şi către mămăligă, ca un un substitut al pâinii celei „de toate zilele“, care se taie cu aţa în patru, în formă de cruce. „Prima bucăţică (mai ales din pâinea de grâu nou) este considerată ofrandă pentru cei morţi şi trebuie aruncată ritual pentru aceştia. Ultima, numită şi «bucăţica norocului», «bucăţica puterii», concentrează, în gândirea populară, o putere magică de influenţare a viitorului copiilor, dar şi al adulţilor“ (etnologul Ofelia Văduva – Magia darului).

Grânele, făina, aluatul şi în cele din urmă pâinea sunt încărcate de o simbolistică pe cât de veche, pe atât de prezentă în lumea satului, fiind, după caz, semn de bucurie, rodnicie, belşug, puritate. Luând diferite forme, pâinea îl însoţeşte pe om de-a lungul vieţii, în momentele de bucurie, dar  şi la necaz. Iar acest lucru este vizibil şi astăzi în comunităţile tradiţionale, în diverse momente de peste an.

Astfel, dacă la nuntă colacul (o formă arhaică a pâinii) este semn de bucurie, la înmormântare colacul semnifică trecerea omului prin viaţă, închiderea ciclului vieţii  şi un pod de trecere către lumea de dincolo. „Pâinea, întruchipare a hranei esenţiale, semnifică trupul şi se asociază vieţii active. Românii privesc pâinea ca pe o fiinţă vie, fiind chiar întruchiparea lui Dumnezeu, astfel că era aşezată la loc de cinste pe masă, învelită într-un ştergar alb şi curat, lângă icoană“, susţine Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei de la Iaşi.

Un obicei încă întâlnit în satele din Moldova, dar şi din zona Bucovinei este colăcăria, adică ducerea colacilor naşilor de către finii cununaţi sau de către părinţii finilor botezaţi. Aceşti colaci cu caracter ritual au o semnificaţie anume. Se crede că aşa cum aceşti colaci sunt mari, rotunzi şi frumoşi, aşa va fi şi viaţa celor cununaţi sau botezaţi.

Sarea – „mama lui Dumnezeu“

Aceleaşi atribute sacre le-a avut şi le are şi în zilele noastre şi sarea, în satele Moldovei. Deloc întâmplător, se spune în popor că atunci când scapi sare pe jos e „a ceartă“, aceasta fiind un element de mare preţ în viaţa de zi cu zi. De aici şi zicala „ca sarea în bucate“, sugerând acel lucru despre care se spune că este indispensabil în anumite situaţii, aşa cum, fără sare, bucatele nu au gust.

Adăugarea sării în aluatul pentru pâine sporeşte şi mai mult valenţele sale simbolice. „Adăugarea sării, personificată în unele credinţe populare ca «mamă a lui Dumnezeu» sau sfântă (numită sfânta dreptate), este de natură să mărească puterile magico-rituale ale pâinii“. (Ofelia Văduva)

De altfel, sarea alăturată pâinii constituie poate cel mai vechi obicei de ospitalitate al românilor, care, încă din vechime, îşi întâmpinau oaspeţii cu pâine şi sare, în semn de dragoste, de bunătate şi de respect.

Fotografia: https://vestea.net/

Despre molime în trecut.

Când scriu aceste rănduri în țară bântuie o molimă adusă de peste mări și țări – coronavirus, care ca și acum peste 100 de ani în urmă a îmbolnăvit lumea largă. La noi în țară sunt mii de bolnavi, azi 3 aprile 2020 se anunță decesul a 115 persoane. Un bolnav fiind chiar dintr-un sat vecin, un bătrân de 70 de ani din Maxut.

Ce scriau ziarele acum 102 de ani despre gripa spaniolă și despre cum trebuie să se ferească de îmbolnăvire oamenii satelor. Citez un articol apărut în publicația „Tribuna”.

Suntem la 100 de ani distanță de vremurile de atunci, am descoperit între timp roboții, internetul, și… bomba atomică, iar medicina a evoluat – poate la distanță de ani lumină…

Dar sunt lucruri care, la vreme de epidemie, pentru întreaga omenire, au rămas neschimbate de-a lungul secolelor. Și ei, asemeni nouă, acum, și noi, asemeni lor, în urmă cu 100 de ani, avem obligația să respectăm o regulă simplă. Noi avem haștag #stau acasă. Ei numeau asta „a ședea frumușel acasă”.

Am răsfoit, din curiozitate, ziarele apărute în Sibiu și în Transilvania, acum 100 de ani, în 1920, 1919, 1918, ani în care, după Primul Război Mondial, omenirea se confrunta cu una dintre cele mai letale pandemii din istoria sa – gripa spaniolă.

Dincolo de posibile sau imposibile similitudini între cele două molime: COVID 19 și gripa spaniolă, multe dintre sfaturile date pe atunci de medici sunt asemănătoare în privința prevenției. Chiar dacă acum medicina înseamnă roboți, intervenții minim invazive, laser și tratamente pentru boli care pe vremuri erau mortale, una dintre cele mai importante măsuri de prevenție a rămas valabilă: statul acasă și evitarea aglomerațiilor.

„În contra acestei molime primejdioase”

La peste 10 ani de la epidemia de gripă spaniolă, Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român – ASTRA, publica, în colecția Biblioteca Poporală a Asociațiunii, lucrarea „Ce trebuie să știm despre boalele molipsitoare” (Editura Asociațiunii Astra, Sibiu, 1931) de dr. Iosif Stoichiția, inspector sanitar general.

Principalul sfat pe care medicul sibian îl dădea pe atunci sibienilor, transilvănenilor, populației de la sate, dar și de la orașe este impresionant de asemănător cu ceea ce ne sfătuiesc pe noi autoritățile acum:

„Se pune acum întrebarea, cari ar fi măsurile de apărare în contra acestei molime primejdioase? Înainte de toate ne vom feri de a veni în atingere cu aceia despre cari știm că sunt atinși de această boală. În timp de epidemie, vom ședea frumușel acasă, vom ținea în jurul nostru cea mai mare curățenie și nu vom intra nici în cârciumă, nici la șezătoare și nici într-alt loc, unde se adună lume multă și de tot felul. Vom aierisi des odăile în cari locuim, ne vom spăla mânile de mai multe ori pe zi. […] Ne vom feri de răceli, iar când suntem siliți, totuși, să stăm între oameni mai mulți, cari vorbesc, tușesc și strănută, ne vom păzi și vom ținea o batistă curată înaintea gurei și a nasului”, scria dr. Iosif Stoichiția.

Medicul sibian vorbește, în lucrarea respectivă, despre multe dintre bolile contagioase, acordând câteva pagini gripei – Gripa spaniolă și Influența. Caracteriza gripa ca fiind o boală molipsitoare, poate cea mai molipsitoare dintre toate bolile, care se transmitea cu ușurință de la un om la altul, fiind suficient să stăm în aceeași încăpere cu omul bolnav sau să luăm masa împreună.

„În cârciumă, la ospăț, în școală, în biserică sau oriunde ar fi mai multă lume strânsă la un loc, este destul dacă unul singur este bolnav de gripă, care tușește, scuipă ori strănută, ca alții 10 să se molipsească de boală și să se îmbolnăvească pe loc”, scria medicul.

Deși nu dispuneau de aparatura modernă din zilele noastre, medicii știau de pe atunci și avertizau populația asupra faptului că gripa se ia prin contact direct – „atingere cu omul bolnav”, prin strănut, tușit sau prin nerespectarea unei distanțe minime de siguranță față de bolnav.

„De aici se întinde mai departe în tot satul”

Și acum 100 de ani, simptomele unei gripe obișnuite erau cele din zilele noastre, slăbiciune musculară, strănut, tuse, febră, etc. Iar medicii conștientizau faptul că un bolnav neizolat și lipsa măsurilor de igienă pot duce la o infectare în colectivitate:

„De obicei când se îmbolnăvește unul dintr-o casă, nu peste mult vom afla că pe rând au luat boala și cei din jurul lui. De la cei din casă o iau apoi vecinii sau rudeniile, care trec pe acolo, iar de aici se întinde mai departe în tot satul”, scria dr. Iosif Stoichiția.

Așadar răspândirea în colectivitate a rămas peste secole un pericol, în situațiile în care oamenii nu înțeleg faptul că trebuie să evite contactul social pentru ca boala să nu se întindă. În tot satul. Sau în tot orașul. După caz.

Medicul vorbește despre simptomele gripei, spunând că epidemia din 1918 a fost una dificilă: „În anul 1918, cei mai mulți bolnavi de gripă au murit de pneumonie, care a avut un decurs grav și cu mult mai rău ca în aprinderile obișnuite”.

De la înălțimea cunoștințelor medicale din vremurile noastre, ni se poate părea copilăresc modul în care medicii din acele vremuri comparau starea de boală cu un adevărat război, încercând să le explice oamenilor simpli, pe înțelesul lor, ce înseamnă lupta cu boala:

„Războiul acesta, ca orișicare alt război, ține un anumit timp, în care se întâmplă că unele lupte se câștigă, altele se pierd. Starea bolnavului, înlăuntrul căruia se duce acest război, se va resimți în bine sau în rău, după cum câștigă sau pierde câte o astfel de luptă. În cele din urmă însă, orice război are un sfârșit și astfel și acela al corpului în contra microbilor, după un timp se isprăvește. Dacă învinge corpul, omul bolnav se însănătoșește, se înțelege, numai cu încetul, deoarece organele corpului se refac numai pe îndelete după suferințele îndurate”.

„Nu se poate un lucru mai păcătos decât ascunderea unui morb infecțios acut”

La finalul secolului al XX-lea am găsit „Statistică sanitară pe anii 1896-1897”, publicată de Revista Transilvania (An. XXX, Nr. IV-V, Sibiu, aprilie-mai 1899) din Sibiu, în care specialiștii ardeleni descriau starea de sănătate a populației din Regatul Român și din Transilvania.

Este impresionant cum specialiștii din acele vremuri înțelegeau importanța măsurilor de prevenire a îmbolnăvirilor, explicând faptul că „morbii infecțioși contribuie în măsură așa mare la totalitatea mortalității” nu doar prin natura vehementă a bolii, ci prin faptul că „nu se iau din vreme măsuri pentru limitarea lor”. Iar de acest lucru nu erau vinovate atât autoritățile, cât populația, care nu înțelegea gravitatea urmărilor. Din aceste motive, primele cazuri nici nu ajungeau la cunoștința autorităților, iar atunci când erau aduse la cunoștința lor, nu erau urmate cu strictețe măsurile impuse.

Măsurile cele mai eficiente erau cele de izolare, cele prescrise de lege, capabile să îi păzească de contaminare pe cei sănătoși.

În vremuri în care suntem revoltați sau descumpăniți de modul în care unii oameni au ales să ascundă faptul că vin din zone de risc, sau cheamă personalul medical la intervenție, fără să îl avertizeze că provine dintr-o astfel de zonă roșie, punându-l în pericol, vedem că astfel de fapte nu lipseau nici în trecut.

De teama izolării, unii mințeau sau ascundeau boala, iar în acele vremuri de final de secol al XIX-lea, era vorba despre malarie, pelagră, tuberculoză.

Condamnabile erau considerate și pe vremuri astfel de gesturi: „Nu se poate un lucru mai păcătos decât ascunderea unui morb infecțios acut, de teama măsurilor de limitare ce se vor lua”.

„În timpurile grele ce le trăim ne trebuiesc sfetnici de omenie și de ispravă”

Suntem în vremuri de epidemie, pandemie chiar. De izolare, de restricții și de impuneri. De multe ori auto-izolare, auto-restricții sau auto-impuneri. Pentru a ne proteja pe noi și pe cei din jur, dar și pentru a nu le îngreuna munca celor din prima linie.

Iar pentru că unii pot să rămână acasă în aceste zile, poate săptămâni, iar timpul de lectură le va fi la îndemână, redăm mai jos câteva din pasajele de la finalul lucrării „Ce trebuie să știm despre boalele molipsitoare”, unde reprezentanții Asociațiunii ASTRA  îi îndemnau pe cititori să citească carte bună românească. Să citim orice, doar să citim, să fim mai buni, să avem alături de noi sfaturi de nădejde, căci e nevoie de multă sârguință pentru a intra în legătură cu ce este curat, frumos și bun. Rânduri scrise la 1931, la mai mult de 10 ani după gripa spaniolă și cu aproape 90 de ani înainte de gripa de acum:

„În timpurile grele ce le trăim ne trebuiesc sfetnici de omenie și de ispravă. Multe gânduri năstrușnice cutreieră țara, multă sporovăială fără de niciun rost s-a cuibărit pe la noi – omul zilelor noastre simte trebuința de a fi sfătuit de cineva, purtat de dragostea față de semenii săi.

Ca să ajungem cetățeni vrednici ne trebuie multă sârguință, multă năzuință de a intra în legătură cu ce este curat, frumos și bun, fiindcă numai așa se va putea ridica patria aceasta și va fi în stare să țină piept cu cerințele vremii”.

Referințe: https://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/trecutul-prezent-sfaturi-de-acum-100-de-ani-in-timp-de-epidemie-vom-sedea-frumusel-acasa-vom-tinea-in-jurul-nostru-cea-mai-mare-curatenie-si-nu-vom-intra-nici-in-carciuma-nici-la-sezatoare-si-nici-intr-alt-loc-unde-se-aduna-lume-multa-si-de-tot-felul-151122.html

Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă din Hârlău ediția 2020

Cea mai caldă zi de 3 ianuarie de când sunt spectator la acest festival. Nu este nici un pic de zăpadă, strada uscată. Din acest motiv cred că prezența publicului a fost mai numeroasă ca în anii anteriori.

Au participat 12 cete de cerb, urs, căiuți, dubași, urători, colindători. Mai puțini ca în alți ani. Ca vârstă a participanților, am observat copii, tineri și persoane în vârstă.

Din căte am observat erau cete din Deleni, Feredeni, Hârlău, Pârcovaci, Scobinți, Sticlăria, Bădeni, Balș.

Câteva fotografii de la parada participanților:

Spectator la un proiect educativ organizat de Școala Gimnazială „Petru Rareș” din Hârlău

Un sfârșit de toamnă mohorâtă, destul de rece însă fără zăpadă, anul acesta se pare că iarna va veni abia în decembrie. La Clubul copiilor din Hârlău (prefer să-i spun așa), este cald, forfota și glasurilor copiilor este atât de familiară că în fiecare an, din cei 10 ani de la inițierea proiectului, la care am fost nelipsit. Da, în acest an sunt 10 ani de la premiera acestui proiect educativ ” Obiceiuri și tradiții la români”, organizat de Școala Gimnazială Petru Rareș” din Hârlău, organizat de profesorii Rugină Tereza, Onofrei Gabriela, Munteanu Mirela.

Primul lucru care atrage atenția la intrarea în sala de spectacole este o expoziție de etnografie cu articole frumos și cu gust aranjate, articole de o certă valoare, aduse de părinții și bunicii elevilor și o expoziție de fotografii, cercetate cu atenție de elevii mai mari, de părinți și copiii. Este o carte deschisă cu pagini de pe parcursul a 10 ani, unde copii se văd cum arătau la prima apariție pe scenă și până în ziua de astăzi. Copiii mai mici și-au descoperit frații și surorile care acum sunt elevi la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Hârlău sau la Liceul tehnologic, alții sunt plecați la facultăți sau în lumea largă. Este ceva impresionant să vezi părinți care-și descoperă copiii așa cum arătau cu ani în urmă.

Nu-i pot uita pe cei doi prezentatori care după aprecierea mea și-au făcut datoria, aveau costume foarte frumoase, așa că i-am fotografiat.

Au participant la concursul de prezentare a costumelor, dar și de interpretare, soliști vocali, grupuri vocale, formații de dansuri, de obiceiuri și tradiții populare, următoarele școli:

Școala Gimnazială „Petru Rareș” din Hârlău, Școala Gimnazială Pârcovaci, Grădinița cu Program Prelungit Hârlău, Colegiul Național „Ștefan cel Mare” Hârlău, Liceul Tehnologic Hârlău, Școala Gimnazială Deleni, palatul Copiilor Iași – structura Clubul Copiilor Hârlău., Școala Slobozia, Școala Gimnazială Sticlăria. Posibil să fi fost și alte școli, că nu am stat până la sfârșitul activității.

Am apreciat organizarea activității, dar și modul de prezentare a copiilor. Costumele populare frumoase, autentice în majoritatea.

Este de apreciat și efortul părinților care urmăreau cu emoție evoluția pe scenă a copiilor. Aceștia au făcut un efort apreciabil pentru a asigura copiilor costume frumoase. Organizatorii au oferit copiilor dulciuri.

A fost o zi minunată pe care cei participanți nu o vor uita. Mă întrebam de ce nu sunt aplauze intense în sală. Este greu să faci fotografii sau să filmezi și să și aplauzi. A fost cred, cea mai filmată sau fotografiată ediție! Amintiri și materiale foto, video, pentru bunici și rudele de departe.

Felicitări organizatorilor și de ce nu, la mulți ani, cu ediții la fel de reușite!

Grâul, aliment sacru în cultura satului românesc

Grâul a fost dintotdeauna considerat unul din cele mai importante elemente în istoria omenirii. Ţăranul român îl considera sacru, la fel ca toate produsele obţinute din grâu: pâinea, colacii, paştile, prescura.

Este cunoscut faptul că încă din cele mai vechi tmpuri, omul a asociat grâul cu Dumnezeu. „Se considera că grâul este planta pe care Dumnezeu a gândit-o pentru om şi ca atare ea îl reprezenta pe EL. Chiar şi în epocile precreştine, pâinea era asociată cu divinitatea supremă în multe cazuri fiind simbolul acesteia. Pentru creştini pâinea devine sacră şi invocată zilnic în rugăciunea şi mai ales identificată cu Cristos încă din biserica originară: , spune Janeta Ciocan, muzeograf la Muzeul de tografie ş Artă Populară din Baia Mare.

Grâul, prezent în toate ciclurile vieţii ţăranului Ea mai arată că numeroase obiceiuri din ciclul vieţii subliniază importanţa grâului în viaţa ţăraului. „Putem afirma că în comunităţile tradiţionale omul era însoţit de grâu pe tot parcursul vieţii – de la leagăn la mormânt. Grâul adus în casă după seceriş, se punea pe masă însoţit de versuri care subliniază tocmai rolul său de apărător împotriva relelor şi aducător de prosperitate. Am putea afirma că el era prezent în viaţa pruncului încă înainte de naştere, pentru că  femeia înărcinată purta boabe de grâu în sân pentru ca pruncul să fie puternic. La naştere grâul era nelipsit de pe masa ursitoarelor, care numai aşa puteau fi îmbunate pentru a ursi de bine noului născut. În leagănul pruncilor se puneau boabe de grâu cu credinţa că acestea îl vor face sănătos, muncitor şi bogat”, mai explică ea.

Acestea însă nu sunt singurele aspecte care marchează importanţa grâului în viaţa omului de la sat. Şi fetele de măritat foloseau grâul în anumite ritualuri pentru a-şi vedea ursitul, dar era folosit şi în ritualul nunţii, unde avea un rol deosebit. „Spicul de grâu este nelipsit din steagul cetelor de chemători, iar tinerii căsătoriţi sunt primiţi în casa părintească atunci când se întorc de la biserică cu grâu, ca să fie la fel de puternici ca el şi mai ales urmaşi lor şi averea să sporească precum grâul. Dacă omul s-a născut cu grâul lângă el, şi în moarte grâul este cel care-l însoţeşte. Lumânarea mortului  era aşezată într-un vas cu grâu, iar în sicriul bărbaţilor se punea grâu şi ţărână pentru a nu le fi dor de lucrul lăsat”, mai arată Janeta Ciocan.

Purificarea femeilor înainte de prepararea pâinii: restricţii alimentare şi sexuale Toate acestea, mai spune ea, au făcut ca procesul de fabricare a pâinii în sine să fie considerat un act sacru. ”Femeile erau singurele care puteau participa la acest proces. Ele se supuneau unor interdicţii sexuale şi alimentare cu câteva zile înainte de a face pâine. Purificarea se făcea atât pentru suflet prin rugăciuni cât şi pentru trup care era spălat şi îmbrăcat cu haine curate, cel mai important fiind schimbarea învelitorii capului. Procesul producerii pâinii începea dimineaţa foarte devreme cu cernutul făinii, cu frământatul aluatului, dospitul şi apoi coptul. Bărbaţii se ţineau cât mai departe mai ales de primele faze. Rolul lor era acela de a face focul, dar apoi se retrăgeau din preajma cuptorului”, mai explică muzeografa. Despre produsele obţinute din grîu, pâine, colaci, prescură etc, ea mai spune că aveau atât funcţii sociale, cât şi rituale. „În satele din nordul României, tradiţia preparării pâinii binecuvântate este vie şi azi. Prescura, pâinea rituală care însoţeşte toate evenimentele din viaţa omului este întâlnită mai ales în duminicile în care se face pomenirea morţilor şi nelipsită în Sărbătoarea Paştilor”, mai spune ea. De asemenea, prescura este prezentă la fiecare liturghie, unde alături de apa sfinţită devine materia unde alături de apa sfinţită devine materia primă din care preotul pregăteşte Sfânta Împărtăşanie, cunoscută încă din biserica primară.

Masă împodobită cu pâine, grâu și vin pentru slujba de vecernie din 7 noiembrie 2019 la biserică în ajunul hramului Sf.Mihail și Gavriil din Maxut, comuna Deleni, Județul Iași.

Dealtfel, pecetluirea pâinii sacre era unul din cele trei simboluri, alături de cruce şi peşte, care îi reprezenta pe creştini încă de la începuturi. Pentru înscrierea slovelor pe pâine se foloseşte în lumea satului românesc, un obiect din lemn numit pecetar, pristornic sau prescurnicer. „În satele Maramureşului, pecetarul sau prescurnicerul se găsea în aproape toate gospodăriile, dar nu oricine îl putea atinge. Aceasta o făcea doar femeile bătrâne din casă, de obicei văduve, socotite a fi „curate”. Pentru prescurile care se făceau pentru biserică  preotul, alegea o femeie din sat pe acelaşi principiu. Respectiva femeie trebuia să fi avut o viaţă ce putea fi un exemplu pentru toţi membri comunităţii. Ea nu trebuia să fie neapărat bătrână, putea fi doar văduvă, fără însă a avea viaţă sexuală, respectând astfel sacramentul tainei cununiei şi de asemenea  să fie un exemplu în toate pentru membrii comunităţii”, mai arată muzeografa. Potrivit acesteia, pecetarul, deşi poate părea un minuscul obiect ce îndeplinea un ritual cerut de către biserică, ţăranul român a făcut din el operă de artă. „Pe acest obiect ce nu depăşeşte, de cele mai multe ori câţiva centimetri întâlnim întreaga simbolistică a caselor sau a vestitelor porţi maramureşene. Iată un motiv pentru care muzeele şi nu numai, s-au străduit să le adune în colecţiile sale. În Maramureş se cunosc două colecţii, deosebit de valoroase, cea a dr. Victor Pop din Sighetu Marmaţiei, aflată azi în Muzeul Etnografic din acelaşi oraş şi cea a preotului Mircea Antal din Breb aflată azi în Muzeul Etnografic din Baia Mare”, completează muzeografa Janeta Ciocan.

Pecetarul pentru pecetluirea pâinii sacre.

Referință: https://adevarul.ro/locale/baia-mare/de-esteconsiderat-graul-element-sacru-cultura-satului-traditional-este-planta-dumnezeu-gandit-o-om-1_59902bb95ab6550cb8f6b98d/index.html

Fotografii, arhiva personală și http://www.informatia-zilei.ro/mm/cultura/pecetarele-folosite-de-femeile-%E2%80%9Ccurate%E2%80%9D-in-colectia-muzeului-de-etnografie-baia-mare

Moșii de toamnă

Sâmbătă, 2 noiembrie (2019), Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea morților. Pomenirea din aceasta zi, este cunoscută și sub denumirea de Moșii de toamnă. De ce facem pomenire mortilor?

Biserica ii numește pe cei trecuți in viața de dincolo „adormiti”, termen care are întelesul de stare din care te poți trezi. Ea nu vorbește de trecere într-o stare de neființă, ci de trecere dintr-un mod de existență in alt mod de existență. Hristos ii va dărui cuvantului „adormit”, întelesul care îl asociază cu învierea. Cand Mantuitorul ajunge in casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: „Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).

Potrivit Sfintei Scripturi, după moarte urmează Judecata particulara, în urma careia omul ajunge sa se impartaseasca fie de fericire, fie de suferință, stari date de modul vietuirii pe pamant (unit cu Dumnezeu sau desparțit de El). Aceste stari nu sunt definitive, ele dureaza pana la Judecata Universală, cand va avea loc învierea întregului neam omenesc și cand vor avea loc hotărârile finale legate de starea de fericire sau suferință. Noi ortodocsii ne rugăm pentru cei morți, pentru ca avem credința ca prin rugaciunile noastre, sufletul pentru care ne rugăm va ajunge la Judecata universală, într-o stare mai buna decat aceea cu care s-a despărțit de trup, scrie Crestinortodox.ro.

Pomenirile celor dragi înseamnă, firește, să te rogi pentru ei. Să dăruiești celor săraci pentru cei de care te-ai despărțit cu durere. Să-i evoci nu doar în lăcașul Domnului, dacă nu poți ajunge acolo, ci oriunde te afli, căutându-i cu gândul în lumea lor care mâine va fi și lumea ta. Ca atare e păcat ca măcar azi, în zi de pomenire, să nu te gândești la ei, cu o rugăciune, cu o lacrimă, cu un gând bun.

Referință https://ampress.ro/

Ansamblul de dansuri populare HURGHEȘUL din Feredeni

Ansamblul de dansuri populare HURGHEȘUL, a fost înființat în luna martie 2019, de către părintele Dănuț Fotea, paroh al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Feredeni. Numele grupului vine de la unul dintre râurile ce străbat satul Feredeni cu numele de HURGHEȘUL, ce înseamnă „a hurui, a face zgomot”[1]. Ansamblul de dansuri, ca și Grupul vocal HURGHEȘELUL, este parte a unui proiect etnografico-folcloric promovat de către Parohia Feredeni. Acest proiect are drept scop redescoperirea, conservarea și perpetuarea a tot ce a reprezentat satul Feredeni, vatră în care s-au plămădit, s-au păstrat şi s-au promovat atâtea virtuţi ale poporului român. De altfel, numele ansamblului este dat și în memoria moșului Ion Leahu (1929-2017), fost cântăreț la Biserica Feredeni și mare iubitor de folclor. Acesta a amintit/redescoperit acest nume al pârâului din mijlocul satului Feredeni, uitat de contemporani.

 [1] „Izvorăște din dealul Pietrăria și se unește cu Pârâul-Mare, ce se varsă în iazul Leahul, comuna Feredieni” [astăzi comuna Deleni]. Cf. Marele Dictionar Geografic al României, alcătuit şi prelucrat după Dicţionarele Parţiale pe Judeţe, de George Ioan Lahovari, C. I. Bratianu, Grigore G. Tocilescu, vol. III, Bucureşti, 1900.

La invitația Asociației Culturale „Ca La Noi” din Bacău, Ansamblul folcloric HURGHEȘUL al Parohiei Feredeni, format din Grupul vocal HURGHEȘELUL și Ansamblul de dansuri populare HURGHEȘUL, a participat la Festivalul național de folclor ZESTREA, organizat de Asociația Culturală „Ca La Noi”, în calitate de inițiator, Consiliul Județean Bacău, cofinanțator și Consiliul Local Bacău, partener gazdă. Tema festivalului a fost „Personalități băcăuane ce au influențat tradițiile locale și rolul lor în formarea conceptului de viață al tinerilor de astăzi”

Referințe: Situl parohiei Feredeni, comuna Deleni, Județul Iași https://feredeni.mmb.ro/ansamblul-folcloric-hurghesul-la-festivalul-de-folclor-zestrea-bacau?fbclid=IwAR03L3ATffRW9SSOOs7iIVeH04tpHitd6HM7PPbr6barRDPhoknEtZtSagU