Vindecarea (fragmentul întâi)
povestire de Valeriu Dg. Barbu.
Trecuse printre oglinzi, dincolo, pe terasa unde asfințitul zăbovea pe măsuța lui la un ceai. Horea șchiopăta abia vizibil din cauza unei șovăiri într-un gând răzleț. Imaginile reflectate în oglinzi întârziau nefiresc după îndepărtarea lui, deveneau tablouri vii, replici instantaneelor mișcării lui prin fața acestora. Cine ar fi avut vremea să cerceteze misterul?… Doar dintr-o oglindă mai bătrână, probabil aceasta poati fi și o lămurire, imaginea țâșni din carnea sticlei argintate și-o luă pe cont propriu în sensul de unde venise Horea, colțul curat de rugăciune din holul mic. Probabil el lăsase vreo rugă neterminată.
Aerul corpos de atâtea arome urcând dinspre grădinile locuitorilor, îți hrănea sufletul.
La aceste ceasuri este pace cât s-ajungă pentru fiecare, toată lumea mergea spre întâlnirea cu asfințitul, să-i sărute Soarele pe creștet, a noapte ferită de ispite și de gânduri ostile.
Cerul se ruga pentru cei care uitau, în amarul unor întâmplări neînțelese, și-i aștepta pentru ziua următoare, când necazurile se-nvecheau, nemaiapăsând atât de tare umbrele aplecate ale năpăstuiților.
Naturii acestori locuri nu-i prisosea nimic, dar nici nu avea vreo lipsă.
Copiii în joaca lor imitau oamenii mari, simulând preparatul și băutul ceaiului la masă, împreună cu înserarea. Glasul lor era cea mai ascultată muzică în înalturi.
Odată ajuns lângă masă, se înclină ușor salutând cu smerenie lumina, mulțumindu-i, se așeză lent pe scaunul din răchită, luă cana în care ceaiul aștepta verzui, gestul mâinii nu ajunse la capăt, o umbră de sus, și nu un nor, fiindcă seninul se împatronase de întreaga zi, poate umbra unei aripi prea iute în zborul ei, îi roti ochii înspre răsărit, pe umărul colinei golașe. Rămase cu cana la jumătatea drumului. Un fior îi străbătu tâmpla, știa că va veni, dar parcă… prea devreme.
Pe acoperișul casei, în partea cealaltă, nevăzută de pe terasă, un corb își odihnea aripile, venea de departe și oricât se credea de încercat în zborurile lungi, acesta îi fusese peste măsură, dar menirii nu-i putea lipsi.
Horea închise fereastra grea, ușilor le trase, ca niciodată, zăvorul. Lumânărilor le triplase numărul, nu se ruga, ci doar rememora un fapt rămas nedus la capăt cu aparent multă vreme în urmă, când tinerețea risipea puterile în joaca de-a destinul, neștiind că împlinirea sau neîmplinrea nu au relevanță când rostul tău este scris într-o limbă pe care nu ai stăruit s-o-nveți. Nu era un păcat, nu este nici acum, remușcare niciatât, ci doar taină, dezghiocase taina unui fapt neîntâmplat.
Pe acoperișul casei corbul ațipise. Horea asculta foșnetul stelelor în calea lor până ce numără ceasurile după glasul îndepărtat al cocoșilor.
Zorii îl surprinsese cu mâna vârâtă până la cot în buzunarul ispitelor din gânduri niciodată faptă. Nu se simțea istovit, ba dimpotrivă, se știa acum pregătit, după întâmpinarea Soarelui nou, să stea față în față cu neașteptul oaspete.
Oaspetele cu sârg spărgea o nucă în livezile ce se-ntideau în fața terasei.
Horea deschise toate ferestrele, nu doar ale casei. Imaginea țâșnită din oglinda veche și aciuată în colțul curat, îi mântuise ruga și se topise precum suratele ei.
O liniște nouă curgea pe la streșini, pe cercevelele geamurilor, pe sub praguri, se infiltra ca o armată de furnici, oprindu-se în mijlocul casei doar de ea știută.
Ziua fără mâine nu există, fu ultimul fir de gând ce-i sparse grăuntele de spaimă rămas de ieri, nici urmă de lejera șchiopătare, călca ferm, sprinten, în pași egali pe cărarea spre livezi.
Vindecarea (al doilea fragment)
Sub nucul de-o seamă cu el, se opri. Îi părea că îl urmărește careva, simțea în ceafă respirația unui fluture, se-ntoarse, nu era nimeni, aroma frunzelor de nuc îl liniști, se așeză rezemându-se de trunchi. Știa că nu va trebui să zăbovească mult, răcoarea nucilor oricât de plăcută ar fi, aduce boala.
Corbul, de pe vârfurile nucului plană la un pas de Horea, față în față, se priveau ca doi buni prieteni ce nu s-au văzut de mult. Natura în jurul lor tăcu vreme cât cei doi își povesteau cu inima, prin imagini și înțelesuri tainice, fiecare, sensurile lui.
Burboane perfect rotunde jucau pe fruntea lui Horea, corbului i se îndoise în jos vârfurile aripilor în semn de smerenie și modestie, de respect dar și pentru alura nobilă, prestanța care întărea cele ce urma de spus.
,,Am rătăcit oriunde gândurile tale m-au alungat, începu corbul, am explorat pământul, am ars și-am suferit de frig, am parcurs primejdiile nopților și zilelor pustietăților, m-am sufocat de fum și nenumăratele pericole prin marile urbe, am adunat erori și ezitări, izbânzi neînsemnate, anturaje fel de fel din care am învățat prin contraste binele, acum, când am ajuns aici, văd că încă mai șovăi, nu știi un încotro, astfel, am simțit că este vremea să te salut și să împlinesc zborul final. Nu te-am înțeles, de ce ai rămas în inimă cu ultima imagine de la despărțirea de întâiul corb, mama mea, Copilăria ta… sunt nostalgii îngăduite dar îți fac atâta rău,,
Horea surâse beteag, cu ochii desena cercuri printre ramurile livezii, erau inele-aură unor lacrimi încă neivite, reținute din prostească mândrie. Îi răspunse: ,,draga mea Tinerețe, multe bucurii au fost, pe nevăzute și pe neprețuite cum ar fi meritat, știu, toate încercările aveau un sens inițiatic și la toate am răspuns superficial, în pripa păguboasă, acum ești în culmea coacerii și focul de pe urmă te preface-n pulberi din care va trebui să aflu liant zidirii etapei ce va fi, nu am înțeles multe și poate că nu trebuia, plecarea ta acum, zici zborul de pe urmă, mă vindecă și mă leapădă în maturitatea în care orice șovăire se plătește instantaneu, fără zăbavă. Va trebui să am entuziasmul de odinioară altoit cu lecțiile neînvățate, ramuri prea subțiri ce le mestecă și digeră prea-n grabă mintea mea dedată la suișuri temerare și coborâșuri și mai și. Mi-am închipuit revederea nostră de pe urmă ceva mai festivistă, nu am crezut că mă va durea venirea ta acum, mai mult decât plecarea ce-o vei face. Și asta din simplu gând că trebuie să pleci definitiv. În urmă prea mulți oameni au murit în locul meu și am găsit în sensul morții lor izbândă, eu trăiesc, deși nu pricepeam că datorită lor. Atâta bine am cules și prea puțin îmi rămânea de fiecare dată de-mpărțit, absorbeam acel bine de-a-ntregul pentru sinele tot mai flămând. Uite, îți cer un hatâr, rămâi o vreme sus pe casa mea, mai odihnește, drumul va fi lung, ce atâta zor,,
Corbul se roti strângându-și aripile a neputință, privi c-un ochi, apoi cu celălalt, spre vîrful acoperișului casei. ,,mă voi înnăbuși în fumul pretențiilor tale că știi să chibzuiești orice, când de fapt. mai rău te pierzi, nutrind derute, nu vei pricepe că-n clipă stă veșnicia și-n ea te poți mișca în largul tău, este, ceea ce vrei tu, ca și cum ai pretinde să fii tu în hainele altora în vreme ce ei fac lucrul tău, ronțăi paradoxuri și dogme…și
Câinele ciobănesc al lui Zorin, ciobanul de dincolo de vale, îl găsi pe Horea căzut în iarbă. Lătră cu semn anume stăpânului, care-i știa graiul când urlă a descoperire sau a dor lăuntric la zadar. Zorin venise-n grabă, cercetă dacă respiră cel căzut, zănaticul ce stă aici pe deal în casa ciudată și căruia-i purta lapte și cele alte bunătăți de pe la stână, fix din patru în patru zile.
Scoase un fluier straniu și sună îndelung. Nu trecu mult și feciorul lui se ivi pe drumeagul ce urca spre colină, cu teleguța cu măgari, ajută pe tatăl său, să urce trupul inert în teleguță. Îl duse în sat, la capătul celălalt spre păduri, unde locuiește Caliopi, bătrâna care știa sute de leacuri.
Bătrâna era-n pădure la strâns buruienile ei miraculoase, simți un gând pieziș ca o neliniște. Lăsă coșul și se urni în grabă spre coliba ei. Găsi pe Horea rezemat de ușă și, ce-o căutând aici, câinele ciobanului, care o întâmpină cu ochii umezi și vioi, ciulind urechea spre Horea.
Își zise-n sinea ei, adesea acră, ,,ăsta o fi apucat ceva, vreo ciupercă, ia, uite, are buzele pământii, galben viu sub pleoape, vai de mine, Doamne, cine mă ajută să-l duc în odaie, nu-i țipenie,,
Îl ridică rezemându-l cu capul pe spate de-un pachet de saci din iută, își târî pașii în fundul colibei unde zăbovi cât să aprindă focul în vatra de lut, puse un vas cu apă pe plită și alese cu grijă printre săculeții ei plantele știute tămăduitoare.
Un corb dădu ocol de patru ori colibei din prea înaltul cerului și bătând vănjoș aripile-i largi o luă spre nord.
Horea tuși înfundat sau… oftă. Fu rândul bătrînei să surâdă beteag: ,,Ziua fără mâine nu există… lunecă lin gândul acesta, cine știe de pe unde ivit, sub firele-i albe, și-o-ndemnă să cânte abia șoptit un cânt numai de ea știut…
Vindecarea (al treilea fragment)
Pe nesimțite, bătrâna se trezi cu feciorul lui Zorin ciobanul, în fundul odăii, la spatele ei. ,,bată-te norocul și fir-ai să fii tu sănătos, ptiu, ai apărut ca o nălucă, stai să scuip în sân, nu te-o-nvățat tat-tu să intri tropăind măcar, sau zicând ceva acolo, ziua bună. Ziua asta-i bună un ioc, îi sucită, uite, am găsit și omul ăsta afară pe prispă, otrăvit cu ciuperci, acum tu,,
,,Mamaie, am venit c-așa o zis tata, să văd cum e, de și-o revenit zănaticu, noi l-am adus cu teleguța, era în livadă sus la el, pe dealul de dincoace de stâni, căzut în iarba de printre nuci, așa zice și tata c-o fi de la ciuperci dar tot el, cică nu-i, otrăviții arată altfel, știe el, și am adus niște zer, jintiță o țâră și niște urdă pentru matale, zerul dăi-l lu…,,
,,măi să știi, Doamne, bătrâna își înfipse tâmplele-ntre mâini, otrăveam omul, mi-a luat mințile necuratu, îi gătean buruieni dar… bine c-ai venit, șezi o leacă ce te fâțâi, parca-i fi un mânz, îs prea babă să te poti urmări cu ochii, șezi colea-șa pe laviță. Și zici că… ia o turtă de pe prichici, zici că tac-tu știe, zi-i bodaproste pentru urdă și astea toate, ia turta, nu te sfii ca fata mare, hai, și zici că… îhâm, stai să pun pe foc sau, pune tu, vezi sub vatră, ferească-mă Doamne da zăludă-s, cum era să omor omu’, bătrână și ne le știi pe toate dar are Domnul grijă, uite…,,
,,mamaie io o tulesc înapoi, vine acu’ vremea mulsului și-mi îndoaie tata oasele de nu ajung la vreme, săru’mâna, te las sănătoasă, trec mâine să văd de tre’ să-l duc înapoi la deal de n-o putea duce picioarele,, Și tot pe nevăzute dispăru de-ai zice că nici n-a fost, de n-ar fi rămas desăguța de lână plină cu oale. Bătrâna gustă din toate, nu de pofte, ea uitase de ani buni toate poftele, ci să vadă ce și cum este. Se porni spre prispă afară unde Horea icnea în somn. Încercă a-l trezi zgâlțâindu-i ușor umărul, plimbându-și mâna-i aspră pe la frunte și tâmple, pe după ceafă și în moalele capului. ,,să știi că are dreptate ciobanul, își zicea-n gând, nu i se trage de la nicio ciupercă, omul ăsta are boală înăuntru deși-i parcă… mai afară decât pot eu patrunde.
Miji ochii după ce simți cum cineva îi descleștează gura cu degete aspre mirosind a lut și ierburi și-i prelingea ceva acriu pe gât. Deschise ochii de-a binelea, nu se dumiri unde se află, nici cine-i ființa asta așa bătrână care îl doftoricea. ,,De ce? Dar ce-am făcut? Cum am ajuns aici și unde sunt? își căuta printre neliniști lămurire în sinea lui, când putea să-ntrebe bătrâna, precis ea știe.
,,Ai înviat omule, te-ai întors, unde credeai că te duci, las’ că o fi vreme și pentru lumea ailaltă, te văzui tânăr încă, zi mai bine cum ai… ia stai, mă uit și văd… în ochii tăi ceva întunicire, or n-ai gândul răul, ce te neliniștește, cine te aleargă?,,
Horea se simți iritat: ,,Mamă dragă, aduci cu bunica mea, odihneacă-n pace acolo, cum am ajuns aici, unde sunt? Cine ești?,,
Bătrâna îi întoarse spatele, se tărî în colibă, foșgăi ceva printre lucruri și se-ntoarse pe prispă: ,,nu mai știu unde-am pus un pachet cu lucrurile mele dar ia turta asta, zeru-i bun dar pe inima goală nu merge, zerul e de la Zorin, el le-a trimis prin fii-su, cică ei te-au adus aici cu măgarii, te-au găsit între nuci. Dragu mamii io-s aici de când mi-o murit feciorul departe, să tot fie vreo treizeci de ani, am lăsat gospodăria și m-am aciuat aci unde… e bine, lasă, tot mă neliniștește întunericul din ochii tăi, ascunzi o grea întâmplare ori ai de gând…,,
El mușcă din turta nedospită, friptă pe plită cu sare, se uită cu luare aminte împrejur, căutând vreun reper anume, apoi se ridică ușor și prinse mâna bătrânei: ,,îți mulțumesc cu inima pentru toate, acum spune-mi cum ajung la dealuri și… te las sănătoasă,,
,,nu pleci nicăieri, ești alb ca făina, stai colea, așa, îți aduc niște picături, o să te întremeze, sper că ții minte dacă ai băut rachiu azi, că de mâncat nici nu mai zic, se vede, ia stai colea, cred că ai scăpat azi de două rânduri de moarte, eh, Domnul știe măsura zilelor, aș fi ales să fiu moartă de mult dar, na, spune, ai vârtejuri? Nu ai,, , zise neașteptând răspunsul, ,,ba mă dumirii, tu ai o frică dârză, ai ceva pe suflet, nu-mi spune, odihnește și apoi cum vei voi, casa ta este spre răsărit, treci puntea și o faci spre stânga… trimite după mine, sau vin pe aici dacă simți vătămături, dacă ești slăbănog, de mă mai apuci în lumea asta te-oi lecui,,
Aceste ultime vorbe le rostise prispei goale. Horea era deja la puntea de bârne, trecea pârâul, luând-o spre coline. Bătrâna dădu să-ntindă legătura de saci boțită de trupul celui ce taman plecase. Dând cu mâna nimeri ceva ca o verigă. Îl duse la ochi aproape, il răsuci în lumină, era un inel gros din aur și cu piatra lunii încrustată adânc. Puse inelul la tocul ușii afară, mormăind ,,ce-mi trebuie mie astea, il trimit degrabă prin feciorașul ciobanului, i-o fi căzut omului ori a gândit de plată, dar plată-mi lipsește mie…,, Peste un pic chiar trecu feciorul, îi dădu inelul cu stăruința de-al înapoia musai omului acela, aprinse iarăși focul în vatră pentru ceai, venea ora întâmpinării înserării.
Horea se rătăcise. Toate colinele părea că se-nmulțesc, și sunt aidoma, merse până către miezul nopții când, istovit peste măsură, se așeză în colbul drumului spre marginea din sus. La un pas de el un șobolan trecu spre pârâu, clipa rămas locului fu de fapt un salut, dar Horea nu observase nici vietatea, prin urmare nici salutul, în inimă simțea o lumină caldă care dispăru brusc apoi. Șobolanul era deja la pârâu.
Mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi da permisiunea publicării acestor rânduri pe blogul meu, domnului scriitor Valeriu Dg Barbu .http://valeriudgbarbu.wordpress.com/
https://www.facebook.com/pages/Valeriu-DG-Barbu/134990999985640
Etnografie si folclor in zona Hârlău 